Oniric

Foto: Alice Drogoreanu

O mare imensă de creștete încremenite. Parcă ar fi fost un câmp acoperit cu bostani scobiți precum cei de la Halloween. Găvane goale din care ochii s-au scurs și s-au uscat, guri știrbite, rotunjite într-o mirare (sau prostrație) tâmpă. Cățărat pe spinarea unui pitic care stătea cocoșat, Traian, singurul îmbrăcat elegant ca un veritabil dandy, își purta privirea peste această masă încremenită.

”Ăsta-i poporul meu?” mormăi el ca pentru sine. Glasul nu i se auzi decât pentru cei din imediata preajmă. ”Pentru ăștia mă sacrific eu zi și noapte, futu-mi capu’ meu! Căcați! Gunoaie! Nu mă merită!” se tângui îndurerat și o lacrimă i se prinse de colțul genei, aruncând sclipiri. ”Nici să-i scuip nu merită! Uecs!” trase el o flegmă ce se lipi ca o marcă de scrisoare trimisă prin Poșta Română, de un bostan din apropiere.

- Vreau să aud doleanțele voastre! Sunt comandantul vostru! Al tuturor! încercă el să-i anime. Vă iubesc! gâjâi el și o grimasă de silă îi trecu precum o umbră, pe chip.

- Și noi te iubim Măria Ta!  Excelența Voastră! se auzi un glas pițigăiat, singular, în mulțimea de mormăituri.

- Vrem pâine! îndrăzni o voce, surprinsă ea însăși de faptul că izbucnise. Găvanele dovleacului căutară ezitant înspre Regele de pe spinarea piticului.

- Ce-a zis ăsta? se întoarse el spre cei doi halebardieri aflați undeva, în planul secund, pe o vâlcea. Tăiați-i capul!

- Nu vrem nimic! Vrem să te slăvim! scandară câteva voci și ceilalți îi îngânară.

- -Mic! … Vim!… Mic!…

- Bine, hai, gata! Dacă nu vreți nimic, mă duc la Palat! Mitingul s-a încheiat, gata! La muncă, toată lumea! Gărzi, puneți-le lanțurile, să nu-mi fugă vreunul! Deja am omorât prea mulți! Montează cei doi sori alternativi, să nu li se pară ăstora că s-a-nserat și să tragă la somn! Nu doarme nimeni în Împărăția mea! Hai, la revedere! Să ne vedem cu bine!

”Vedea-te-aș cu vată-n nas!” se revoltă, în mintea lui, unul dintre gardieni. Traian se întoarse brusc, îi auzise gândul. ”E un exemplu prost să-i scot mațele aici…” îi fulgeră acestuia prin minte. ”Pot să citesc gândurile! Asta-i cu adevărat magistral!” se bucură el și păși țanțoș înspre Palat vizualizând cum o să-i mănânce creierii care-au gândit necuviințe, acestui necioplit.

Purtătorii de dovleci se îndreptau înșiruiți, cu umerii căzuți și abia târându-și picioarele, spre cele două porți. Acolo îi așteptau gărzile care îi montau fiecăruia cătușele legate cu  lanțuri pe gleznă.

- De ce ne mai legați? Că și-așa nu avem unde ne duce… rosti șoptit o voce. Nu-i Imperiul lui peste tot? Unde să fugim? Am ajuns ca vitele…

- Eu zic să te abții de la asemenea aserțiuni, își împinse ochelarii spre rădăcina nasului și-l scrută scurt unul dintre supraveghetorii gărzilor. Împăratul ne aude și gândurile dacă vrei să știi. Am renunțat la mijloacele de interceptare. Nu mai aveau niciun sens! Te-am omorî dar nu mai e loc la bazinul de reciclare… mai spuse acesta plictisit, în timp ce-și îndreptă atenția spre unghiile pe care și le curăța tacticos cu o așchie de lemn.

 Motivul adevărat era acela că, după ce omorâseră cu sârg aproape jumătate din dovlecime, nu mai aveau forță de muncă suficientă pentru a extrage aurul de care era atâta nevoie… și supraveghetorul își blocă gândul care tindea spre o idee împotriva sistemului. Acela că aurul era folosit exclusiv pentru concubina regală. Ce făcea cu el, când întregul pământ era la bunul lor plac, nu se știe. Și supraveghetorul nu avea chef să mai simtă menghina noetică tasându-i neuronii și vălmășindu-i dendritele. O pățise o singură dată și-i fusese de-ajuns.

Personajul subțiratec și cocoșat, cu privire haină și piezișă își răsfrânse nările în vânt și-și ciuli urechile. Mirosea a ceva bun dar nu-și dădea seama a ce anume, scormoni în minte să identifice mirosul. Și se auzea o unduire de râs cristalin. Traian se aburcă dintr-o săritură pe tronul de aur după ce urcase în fugă cele 11 trepte care duceau la el.

- Cine cântă?

- Mă duc să văd Luminăția Ta! se ploconi una dintre gărzi.

- Adu-mi aici sursa acestei voci!

Traian făcu un semn imperceptibil unei însoțitoare și aceasta se apropie imediat cu un clondir uriaș montat pe un cărucior, îl balansă și turnă într-un pahar de cristal cât o bardacă. Acesta se scotoci în buzunarul interior al hainei, scoase de-acolo un drapel împăturit, îl privi o clipă apoi îl aruncă în vasul cu foc nestins vădit nemulțumit, băgă iar mâna și scoase un furtunel. Mulțumit, se răsfrâse între perne și trase încântat din furtun.

- Aduce-mi-ți-l …ptiu drace! spurcată limbă!  Aduceți-mi-l pe Volodea să fac un pokeraș cu el. După ce-l înving prin mijloace necinstite, îl dau la tigrii lui, Amur. Și aflați-mi ce se gătește azi la bucătăria planetară. Să nu mai văd conserve chinezești! Și ăla cu sursa muzicii unde p.. … mă-sii s-a dus? În Cosmos? Și zi-i Reginei să mai termine cu toaletele, să vină să-mi țină de urât!

- În aduc pe Volodea, mai întâi…

- Adu-o pe mă-ta! Vă mișcați ca niște reluări! și mai supse o dată cu sete din furtun, lăsându-se pe spate între perne și închizând ochii. Brusc îi reveni în minte prima lui zi de domnie. Coborî, din nou, odată cu imaginea atât de dragă din memorie, din Dacia Logan în fața Uniunii Statelor Planetare. Stătu, preț de o secundă, lângă mașină. Apoi se îndreptă cu pași hotărâți către Comitetul de Primire adunat în cinstea lui. El, care cucerise Lacul Rusesc și toate teritoriile până la Cape Town, se bucura acum de recunoaștere.

La capătul scărilor îl așteptau Hussein Barack Obama, Angela Merkel și Dmitri Medvedev, cu capetele plecate, rușinați, i se adresară, gudurându-se:

- Părintele și Binefăcătorul nostru! Ce bine arătați!

”Mă invidiază că eu îi fut pe-ai mei și nu se revoltă” își zisese satisfăcut. ”Sper că ăștia nu citesc gândurile” rânji el în sine.

- Da, arăt bine, normal! Voi ce p … mea arătați ca niște curci plouate? Și, tu, băi umflato – i se adresă Angelei – ce dracu’ bagi în tine ca sparta? Fă dracului o cură!

- Doriți să facem o fotografie? se aplecă, slugarnic, ca în fața Împăratului Japoniei, Obama.

- Du-te-n … …! Ce, tu ești Bercea Mondialu? Cu țigani împuțiți îmi fac eu poze?… Uite, cu Dmitri, da. Nu de-alta, da să i-o arăt lu Putin să se oftice în plus, când îl bat la poker!

(Va urma)

La infirmerie

Deținutul cu numărul 2211 își reveni în simțiri încet, de parcă l-ar fi purtat spre suprafață, tocmai din fundul oceanului, o sirenă cu forme ațâțătoare. Întinse mâinile s-o cuprindă.

- Ce faci, băi gunoiule, mă pipăi? auzi ca prin vis o voce baritonală.

”Asta nu-i sirenă! Poate siren…” își zise el în mintea fulgerată de mii de ace. ”Dacă există siren… Să-l întreb.”

Dădu să deschidă gura și să spună ceva.  Brusc, o durere sfâștietoare îi sfârtecă vintrele și îi explodă în cap. În mod paradoxal, durerea îl readuse și mai mult în simțiri.

- Ai vise erotice, bulangiule? Hî? Unde te crezi aici? În vreun port? Ți s-au încheiat drumurile, găozarule! Aici e capătu’ tău! adăugă vocea care-i părea de-acum familiară și devenise bună, odată ce-l ținea legat de realitate.

- Mai pune-i o fiolă de calciu, se auzi o altă voce, neutră. Și bagă-i două miligrame de atropină că mai mierlește p-aci… N-am chef de mortăciuni, cu presa în incintă. Să vină ăia și să-mi bage microfonul în nas că ce se-ntâmplă, că neglijență, că asasinat, că mă-sa mare…

Celălalt îi urmă întocmai instrucțiunile. Meticulos, dădu două bobârnace unei fiole cu lichid transparent, o privi în zare, și-i rupse gâtul. Atașă un ac de unică folosință scos din teaca de nylon, seringii, o cumpeni și trase pistonul urmărind cum lichidul trece dintr-o incintă în alta. ”Al dracu’ și Arhimede ăla! Cum își dete el seama că vasele co- … ” Dar nu-și mai termină gândul, pentru că pacientul – deținut începu să trepideze pe patul de campanie învelit cu mușama vineție, săltându-și trupul încordat în mod ritmic, prins doar în cele patru capete în care era imobilizat cu curele prinse de membre, de parcă ar fi fost un cearceaf pe care-l scutură doi copii ținându-l de colțuri.

- Ți-am zis că ăsta ne face surpriza! Pune-i repede atropină! Bagă-i în venă direct! își pierdu calmul cealaltă voce.

- Îi pun acum. Lasă-l că nu moare, dă-l dreacu’! replică baritonul și renunță la seringa pe care-o avea în mână, luând o alta. Repetă ca un mecanism aceleași mișcări, înfipse acul într-un flacon, îl ridică, trase pistonul, se uită în lumină să nu aibă aer, împinse o picătură de lichid prin ac, legă repede garoul ținând un capăt cu gura și înțepă vena care lăsă o picătură rubinie. În câteva secunde pacientul răstignit pe pat încetă să se mai bâțâie și leșină din nou.

- Ia-i o tensiune, să vedem cum e, recomandă colegul.

- I-aș lua tensiunea cu două fire băgate-n priză lu nenorocitu’ ăsta care voia să mă lase pe mine fără loc de muncă! Aia i-aș face! E păcat să spurce pământul așa o lighioană.

- Da, bă, sunt de acord cu tine, da’ nu acum.

- Mai stricăm medicamentele pe-un cadavru umblător… Spune și tu dacă Statul ăsta e drept. După ce l-ai furat, l-ai jupuit, l-ai jecmănit, l-ai belit, el te ține în viață! Îți dă mâncare și cazare pe de-a moaca, bașca asistență medicală! Nu era mai bine ca pe vremea lui Țepeș? Ai greșit, tătică?  Țac! În țeapă! Ce să mai consume aerul patriei…

În timp ce gura-i turuia într-una, malacul cu voce baritonală meșterea în continuare destupând sticluțe, amestecând lichide felurite în seringă, punând ordine în ce desfăcuse și aruncând într-o găleată albastră de plastic ce nu-i mai era de trebuință. Celălalt, un ins rotofei cu început de calviție și figură bonomă, cam la vreo 55-58 de ani, îl privea cu coada ochiului, zâmbind, în timp ce se ocupa de un alt pacient care stătea cu ochii mari lărgiți și cu privirea ațintită-ntr-un punct fix din tavan, părând să fie absent din această lume.

- Ia-i pus și niște haloperidol? Parcă așa mi s-a părut… întrebă rotofeiul, neutru.

- I-am pus zece picături să nu-mi facă spume pe-aici… Dă-l în mă-sa. Lu ăsta i-aș băga o țepușă în inimă, drept să-ți spun și nu mi-ar fi milă deloc. Nici n-ai ce tranșa… Parcă-i o schijă… Ce dracu’, ăsta n-a mâncat nimic la viața lui?

- Am auzit că-i plăceau ardeii umpluți făcuți de nevastă-sa, săraca… replică rotofeiul, cu același zâmbet lipit de chip.

- Cred că și Poșta-i plăcea lu’ restu’ ăsta uman! Ia uite!!! S-a căcat pe el! se indignă malacul scârbit. Io-l dezbrac și pun furtunul pe el! Futu-ți adineaurea mă-tii de spart! și, într-adevăr, smulse hainele de pe deținutul aflat în stare de inconștiență, ieși cu ele pe ușă, se întoarse, cuplă un furtun pe care-l înhăță dintr-un raft la robinet, răsuci rozeta și îndreptă jetul către trupul gol și inert de pe patul metalic îmbrăcat în mușama scorojită.

- Ia uite, ăsta nici cuc nu are! A zis bine doctoru’! … O fi femeie, mai știi? se minună malacul, izbucnind în hohote.

- Dacă-i plăcea Poșta … e cam clar, adăugă colegul.

”Unde dracu sunt? În Levant? Că pe ocean nu se-aud atâtea voci… Cred că am murit… Ba cred că-s pe ocean totuși… atâta apă… Oare fetele au scăpat din incendiu?… Că de nevastă-mea puțin îmi pasă…” fabula deținutul, cu mintea întoarsă pe dos, ca un foi de bovină în mâinile măcelarului.

(Va urma, desigur) Update făcut la sugestia lui Cell61, evident.

Zi incertă

 

Azi ar trebui să scriu. După un week-end pe care-l simt în oase deodată cu oboseala insatisfacției că toamna – când s-o văd și eu – a ținut numai o zi, sunt făcută dintr-o materie plutitoare.

Ionuț Andrișan se psihanaliza zilele trecute pe blog și, citind, am alunecat într-un deja vu din care deși fac eforturi de a ieși, nu reușesc.

Există vise premonitorii? Sau atunci când dormim cineva călătorește cu sufletul nostru printre stele, pe alte planete locuite de alte forme de viață? Am scris anterior într-o postare că între 18 și 21 de ani a fost cea mai fastă perioadă din viața mea. Cu lecturi, entuziasm, prieteni adevărați, pace și inspirație. Apoi, am alunecat în viață cu tot cu visele mele pe care mi le-am zdrobit de caldarâm de multe ori. M-am ridicat de fiecare dată. Până acum.  Am visat, într-o noapte de vară plină de stelele pe care puteam să le-ating, un vis care mă urmărește cum mă urmărește îngerul meu personal. Doi adolescenți, unul blond și celălalt brunet, au venit din cer cu o carte. Au coborât la mine-n odaie și au deschis Cartea. Au citit, pe rând, pasaje din ea. Fraze pe care le-auzeam direct cu mintea, nu cu urechile. Au închis cartea, m-au privit îndelung, cu gravitate și apoi au dispărut.

Cei care se îndeletnicesc cu scrisul știu că inspirația vine când vine. Deși corpul tău face mișcările pe care le-a-nvățat, ca un mecanism, ceva din tine e ”conectat” în altă parte. Mi s-a întâmplat să am revelația că scriu ceea ce fusese scris dinainte în cartea din care-mi citiseră cei doi adolescenți din vis.

Dacă ați citit cărțile lui Carlos Castaneda, ați putut descoperi ”latura activă a infinității”, acea parte din noi veșnică, neperisabilă, sacră.

Există în om o forță nebănuită de care nu e nici măcar conștient. Doar din când în când are acces limitat la fulgurațiile ei.

Dacă vrea să iasă din Tenebre și, trecând prin ritualul călătoriei inițiatice, să-și valorifice și să scoată la lumină Dumnezeul din sine.

E atât de simplu… Dar, ca să ajungi la simplitatea magică a eliberării de sine, trebuie să ”arzi” toată murdăria ce ”e în mod fatal legată/ de o mână de pământ”… Cum? Cred că fiecare are calea lui proprie…

Să ne bucurăm de toamnă

 

Foto: Alex Mazilu

Ce poți să mai spui?

Poate doar atât:

Briefing

Cu hainele schimbate făcute sul sau bocceluță, deținuții proaspăt îmbăiați ieșiră unul câte unul pe ușă, fără să-l privească pe Grozea care se holba la fiecare, cu instinctul sigur al creaturilor inevoluate dar viclene, dându-și seama că ceva nu e-n regulă.

- Ce-aveți bă? Nu vă place condițiile de detenție? N-a fost caldă apa? Ce-i cu mutrele astea la voi? Bă! nu se-aude? Eu cu cine vorbesc?!… Gore! Ce bă, ați văzut stafia lu’ Terente? A ieșit din spirt și vă urmărește? Hă, hă, hă!…

- Era bine dacă era Terente… bâigui Gore, uitându-se furișat în toate părțile, ca un animal încolțit.

- A dat dracu-n voi! Cine să vă mai priceapă?! Mergeți la dușuri și ieșiți storși de vlagă… Franzelă, a fost incidente? L-ați climatizat pe ăsta cu număr dublu, douăj’doi unșpe?

- A vrut Gore să-l … dar a apărut un motan uriaș,  uite-atâta –  și deschise larg ambele brațe făcând palmele cupă – care vorbea ca un om și l-a salvat! L-a pus să scrie ceva într-un carnețel. Era să-l omoare pe Gore… încercă Franzelă să sintetizeze.

- Cine? Ăsta nou? Deținutul?

- Nuuu!… Motanul! L-a prins cu ghearele și l-a aruncat în celălalt colț. Ăsta nou era lat, jos. Gore l-a trântit de zid cu spinarea.

- Pe cine? Pe motan? Bă!…și brusc se schimbă la față.  Ce vorbesc eu aicea nebunii cu tine?! Tu ești nebun! Vărzarule! Stamateee!!! Adu repede cămașa albă și cătușele că a-nnebunit Franzelă!!! Vorbește în dodii!

- Ce-i, mă, ce-i? se apropie, gâfâind ca o locomotivă, Stamate. Ți s-a făcut de cucuie, Franzelă? Tu-ți zidirea mă-tii de căpiat! Ne faci nouă belele pe tură?! și-i trase două bastoane peste cap. Vărzarule, vii odată cu cătușele alea, mă?! Auzi, mă, noi îi îmbăiem, îi curățăm ca pe cocote și ei au gărgăuni! se adresă el unui interlocutor imaginar.

Cei trei gardieni îl îmbrânciră și-l legară cu mâinile la spate. Vărzaru îi trase un sac alb din pânză de doc peste trup, imobilizându-l complet.

- Și-acum ce facem cu el? se adresă Grozea celor doi colegi.

- Îl ducem la infimerie! Ce să facem cu el? Doar nu l-om lua acasă! Dacă are vedenii!… Or ști doctorii ce să-i facă să-i scoată motanii care vorbesc din țeastă! Îi plimbă un șoarec prin fața ochilor, ce știu eu?… o dădu pe glumă Vărzaru, cel care tăcuse mai tot timpul.

În timp ce acest incident aglutina personalul de pe secție, deținuții ieșiți de la duș se duseră – cum se duc vitele în staul, singure – în fața celulelor lor.  Oprindu-se tăcuți în fața ușilor grele cu vizetă, păreau niște manechine de cârpă fără voință, fără viață. Doar urletele lui Franzelă și înjurăturile gardienilor venite parcă din alt timp întretăiau tăcerea așternută în sufletele acestor amărâți aflați în stare de șoc.

La capătul coridorului unde se aflau scările se auzeau tropăituri, chicoteli și râsete. Cei 20 de deținuți aflați pe hol ridicară privirile goale într-acolo apoi le schimbară între ei cu un anume înțeles. Un fior trecu prin mulțime. De când se știau ei aici – unii uitaseră numărul anilor și nu-și mai aminteau de viața ”de-afară” decât ca despre un film povestit de altcineva – nu se auzise niciodată larmă veselă în această închisoare rece, tristă, absurdă. După întâmplarea la care asistaseră la duș, acest val vesel care părea să urce pe scări spre ei prevestea un alt eveniment ieșit din comun, menit să arunce în aer habitudinile și reflexele dobândite cu sacrificii și caznă. Se strânseră cu toții unii în alții ca un ciopor de oi spre care vine o haită de lupi numeroasă. Deținutul cu numărul 2211 se lipi de zid atins de sfârșeală. ”Cred c-a-nceput Revoluția! scânci el în gând. Ăștia vin să mă linșeze. Mai bine mă omora criminalul de Gore! Lua-te-ar dracu de motan să te ia! Motan ticălos! Și mi-a luat și banii…  Îi puteam cumpăra pe ăștia, dacă nu-s mulți… Le dădeam câte o sută de roni la salariu în plus… S-a zis cu mine!”

- Oooo! Ce face pușcăriașul nostru iubiiit?!… se proțăpi cu microfonul în nasul lui, scoțându-l la realitate, o brunețică subțire cu ochi migdalați și negri care-i părea cunoscută. Deținuții făcuseră pârtie – cum făceau odată SPP-iștii, se gândi el – și-l lăsaseră între zid și cercul jurnaliștilor, cu luminița de la camera de filmat clicărind și fixându-l acuzator. ”Parcă-s la interogatoriu, în p… mea!” se mai gândi și încercă să se adune.

- Bună  ziua! încercă el să sacadeze cum îi era obiceiul și se strâmbă a zâmbet.

- E bună? întrebă ironic o blondă bucălată și se corectă imediat în timp ce companionii ei rânjeau: E bună detenția? V-ați adaptat?

- Haideți să facem câțiva pași, îi invită el încercând să preia controlul.

- Ei, pași ai făcut dumneata în decembrie! Acum suntem în februarie. Ovidiu Zara mă numesc.

- Domnu Zara, am onoarea! tresări deținutul. Haideți totuși să … îi invită el larg, cu mâna.

- Dar mergeți destul de crăcănat, domnu … deținut! Nu cumva … ? Cum ai zis  dumneata, parcă … nu cumva găozar? N-aș putea să vă întorc complimentul? insistă tânărul care tocmai se recomandase.

Ploaia de întrebări, ironii și chiar insulte se prăvăli cu forță peste deținut. Cum acesta trecuse prin serioase încercări încă de dimineață, organismul lui cedă și deodată, întunecându-i-se mintea, se scurse pe zidul de care se sprijinise ca o zoaie pe geam.

(va urma) : Update făcut la solicitarea lui Cel.

O întâmplare inexplicabilă

În situații extreme, ați observat desigur că oamenii au reacții neașteptate. O forță uriașă irumpe de undeva din interiorul lor nebănuit și ei devin capabili de gesturi de care altfel, în măcinișul de toată ziua, n-ar fi în stare.

Cu călușul improvizat în gură, lui Traian îi explodă în cap ca o jerbă de raze gândul că, dacă nu reacționează acum, nu va mai fi niciodată întreg. Cu o forță uriașă de care el însuși se miră, se arcui și-l proiectă pe Gore care avea de trei ori greutatea lui în zidul din spatele lor. Gore, amețit și surprins, se clătină și îl privi mut de uimire scoțând din gâtlejul comprimat doar șuierături. Pentru a-și desăvârși triumful, Traian făcu imprudența de a-i sări în spinare, agâțându-se cu brațele după grumaz.

Succesiunea evenimentelor s-a derulat foarte rapid, în nici 30 de secunde de la montarea călușului, Traian era călare pe Gore. Deținuții ceilalți rămăseseră încremeniți și muți de uimire cu apa și dârele de săpun șiroindu-le ca de pe niște statui; nu se auzea decât peria apei frecându-se de trupurile goale, de pardoseala de ciment și tocindu-se de pereții uzi.

Gore, cu Traian în spinare, parcă își recăpătă  deodată întreaga lui putere de bivol. Se precipită trei pași cu capul înainte, se opri și apoi se dădu brusc înapoi izbindu-se cu trupul lui Traian de perete. Se auzi un icnet scurt și o troznitură. Traian alunecă precum un guler de blană de la gâtul unei femei, prelingându-se pe lângă zid. Gore se întoarse ca un arc și se aplecă să-l ridice. Ochii înroșiți de apa fierbinte nu lăsau nicio tăgadă asupra intenției lui adevărate.

În acel moment, jetul de apă se retrase brusc, parcă plecând înapoi în orificiile din țevi. Încăperile din închisorile vechi – majoritatea, vile majestuoase ale unor nobili din alt veac, a căror destinație a fost schimbată de evoluția istoriei – sunt înalte și au, la jumătate de metru de tavan, un prichici. Odată cu oprirea bruscă a jetului de apă în cadrul geamlâcului mic și zăbrelit apăru un motan uriaș, gri, cu niște strălucitori ochi albaștri. Motanul scoase un miorlăit înfricoșător și, dintr-un salt, își înfipse ghearele în spinarea lui Gore. Uriașul urlă și el de parcă o ustensilă meșteșugită i-ar fi smuls vintrele și se trase înapoi ghemuindu-se în colțul opus al camerei, cu ochii măriți de groază și gata să izbucnească în plâns.

Motanul se urcase înapoi pe prichici și, cu mișcări molcome, își linse pe rând cele două lăbuțe. Deținuții se uitau perplecși la el, neîndrăznind să schițeze vreun gest. Doar globii oculari se mișcau înspre ușă, sperând să prindă mișcarea ivărului de la ușă pe unde s-o poată zbughi.

- Traiane! glăsui motanul cu tonalitate viguroasă baritonală și brusc tot părul de pe suflarea omenească  aflată în camera dușurilor se ridică parcă electrizat de-o baghetă fermecată. Ridicați-l vă rog, pe Traian! li se adresă apoi înmărmuriților privindu-i cu ochii lui albaștri, curați.

Doi dintre ei se frânseră din nemișcare și se apropiară de Traian. Unul dintre ei se aplecă și-și lipi urechea de stern. Ridică apoi capul și încuviință din el, adică: ”bate”. Din piepturile tuturor ieși aerul ținut acolo, cu șuier. Cei doi îl scuturară, al treilea, Franzelă, se apropie de chiuvetă și răsuci robinetul de apă rece. Se duse până la băncuța de lemn și luă un prosop, îl înmuie bine cu apă rece și veni să îi tamponeze fruntea lui Traian. Acesta gemu, strânse de câteva ori din pleoape și deschise ochii liniștit.

- Am murit? reuși el să șoptească.

- Ce-a spus? se interesă motanul, cu un aer profesional.

- Nu n-a murit răspunse, deconcertat, amândurora, Franzelă.

- Sunteți … ăăă … domnul Woland? Cel din … știți dumneavoastră … Maestrul și Margareta, știți … romanul lui Mihail Bulgakov? îndrăzni unul dintre deținuți, transpirând tot de emoție, să-l întrebe, cu un aer rugător care aștepta confirmare, pe motanul care-i privea dominator de pe prichici.

- Nu, bă … e Felix. Felix Motanul, rosti, abia inteligibil, cu voce pierită, Traian.

Și, ridicându-se în capul oaselor și împingând bărbia înainte, se adresă motanului:

- Ce vrei? De ce m-ai salvat? Mai bine mă lăsai să mor.

- Ești prost? se foi motanul pocnind din coadă. Și eu de unde aflu conturile tale din Canare dacă ești mort? Hai, scrie-le aici, porunci acesta, aruncându-i o agendă minusculă cu coperți de vinilin albastru și un căpețel de creion chimic. Vezi să nu greșești, că mai am drum pe-aici, adăugă, ridicând amenințător o sprânceană. Am adus și trupa, în documentare. Poate le arăt niște imagini cu experiențele tale la duș… adăugă el și scoase de nu știu unde o casetă video pe care o bătu de laba stângă ținând-o cu dreapta.

- Dar nu s-a întâmplat nimic! răcni Traian. Doar ne-am bătut!

- Nu-i nimic, se poate întâmpla de-acum! zâmbi motanul trecându-și laba peste mustăți. Gore! tună el. Uite, putem să facem și-un ”direct” i se adresă din nou lui Traian, privindu-l amenințător cu ochii lui hipnotici. Și flutură, scoasă de nu se știe unde, o cameră de filmat cu beculețul roșu aprins și o antenă pe care o montă tacticos între gratii.

- Bine, bine! Bine! Ți le scriu acum. Dar să mă lași în pace!

Și, într-adevăr, scrise repede câteva semne pe fila deschisă.

- Asta depinde numai de tine… mai spuse motanul parcă adresându-se altcuiva. Apoi, cu un salt, înhăță agenda din mâna lui Traian și se făcu nevăzut de parcă niciodată nu ar fi fost acolo.

Cu toții se îndreptară cu umerii îndoiți spre băncuțe să-și îmbrace schimburile, într-o tăcere desăvârșită.

Inițierea

 

(cele anterioare le găsiți aici)

Grupul de jurnaliști pătrunse în clădirea întunecată, roasă de vreme și impregnată de suferința inimaginabilă a atâtor ființe care-și lăsaseră aici tinerețea, entuziasmul, dragostea de viață. Unii chiar viața. După zidul dinspre vest, se zăreau șiruri de movilițe însemnate cu câte un lemn pe care era prinsă o tăbliță cu un număr. Fetele, mai simțitoare din fire, se cutremurară.

 Bruneta cea oacheșă șopti ca pentru sine:

- Fii atent!… Se poate și să mori aici neștiut de nimeni…

Urcară o scară spiralată cu treptele de piatră, tocite de pașii celor care urcaseră cu moartea în suflet și coborâseră spre ateliere, spre înfățișările de la tribunal sau – mai rar, spre libertate.

- Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate … rosti, gânditor, apăsând pe fiecare treaptă pe care călca succesiv, tânărul înăltuț și smead.

„- Nessun maggior dolore

 Che ricordarsi del tempo felice

 Nella miseria …” adăugă, gânditoare, doamna cea trupeșă, pierzându-și parcă mult din aroganță.

- Hai, terminați cu miorlăielile! Că n-am intrat în infern! sui câte două trepte, optimist, unul dintre cameramani, luându-le-o înainte. Ce dracu’? Suntem la concurs de recitare sau am venit să facem documentare? O să le plângeți de milă acuș violatorilor și ucigașilor!…

- Că tu și faci altceva decât să plimbi a proasta obiectivul!… Și, după aia, stăm trei ore să-ți edităm balastul…  ripostă cineva, din spate.

- V-aș vedea eu ce v-ați face fără sfânta imagine!

- Ce-ar fi să vă și păruiți? Cearta fără bătaie, nuntă fără lăutari! puse lucrurile la punct lățosul cu privirea exoftalmică și diluată.

Cotârneață, agentul care-i însoțea,  nu scosese nicio vorbă și părea că nici nu-i aude, pășind absent. Ajunși la primul nivel, intrară într-un culoar cenușiu, pavat și el cu piatră de tuf tăiată în lespezi dreptunghiulare. Din loc în loc, piatra care lipsea era completată cu petece de beton în care sclipeau fărâme de mozaic.

- Acolo e biroul domnului comandant, le indică agentul Cotârneață o ușă capitonată cu piele maronie, în capătul coridorului, într-un intrând unde pardoseala era acoperită cu o mochetă turcoaz care-ți dădea, brusc, un sentiment de tihnă și liniște.

- Nu mergem mai întâi să vedem deținuții? insistă unul dintre jurnaliști. Îl salutăm pe domnu’ comandant, mergem să ne facem treaba și venim la final pentru concluzii, nu?

- Să intrăm să ne prezentăm, îi luăm o scurtă declarație și mergem pe secție. Nu are rost să ne întoarcem, e 1o deja, vreau să intru cu materialul pregătit în jurnalul de la 12, fu de părere și bruneta cea subțire ca o trestie.

- Dacă nu intri în fiecare zi la 12, îți pierzi sensul vieții … rânji unul dintre băieți. Aici e zi de filmat și de consemnat, ar fi o prostie să fușărim. Crezi că toată ziua bună ziua o să avem acces în închisoare să filmăm și să ne fâțâim pe-aici? Faci un direct scurt la 12 și ne vedem de treabă.

- Hai măcar să-l salutăm. Până la urmă, cine știe din ce rațiuni, ne-a dat voie pe ”domeniul” lui, concluzionă spălăcitul cu părul unsuros.

Își sucuturară încălțămintea pe covorașul de la intrare, îl lăsară pe Cotârneață să bată și să intre și așteptară, cu mâinile înfundate în buzunare, să se deschidă ușa.

*************************************************************************************

Apa izbucni brusc prin toate orificiile țevilor smulgând strigăte și gemete felurite, pe diverse tonalități, din piepturile bărbaților goi învălmășiți în sala dușurilor. Apa fierbinte îi făcu să strângă din pleoape și să plece capetele strângând din umeri, cocoșându-se, în aburii ce umpluseră incinta.

- Bă! În toată mizeria asta de viețaș, baia e cel mai bun lucru! Fără baie, cred că am înnebuni dracului! strigă Gore, fericit. Codoșule, dă-mi și mie cu săpun pe spate, că tu te pricepi cel mai bine! Hai, repede, că acuș ne opresc caraliii apa!

Codoșu se execută rapid, îl săpuni bine pe spinare apoi îi întinse săpunul, să continue singur operațiunea. Gore îl luă, se bușumă peste tot și, câutându-l din ochi pe deținutul nou, strigă:

- Bă, ăl nou, unde morții mă-tii ești? Treci aici lângă mine, nu ți-am zis că să stai lângă mine, să-ți fac instructajul?!

Traian înaintă pe sub ploaie, cu sângele încă râurind din arcada spartă, cocoșat și șchiopătând și se opri, prudent,  la un braț distanță de Gore. Gore îi întinse săpunul.

- Noroc de mine, că te căsăpeau caraliii. Ai văzut că ascultă de mine? Dacă te dai bine pe lângă mine, o să ai viață ușoară. Nu-i așa, băi Bodroagă? Zi-i și tu!

- Da, bă, așa-i, întări acela, rânjind unui gând numai de el știut. Asculți de Gore și nu se mai ia nimeni de tine că Gore-i așa cu caraliii, arătă Bodroagă apropiindu-și arătătoarele pline de spumă unu de altul, cu celelalte degete strânse pumn și frecându-le între ele. E pe felie cu autoritățilii Gore!

Gore își încheiase săpuneala și îi întinse cu gest scurt săpunul lui Traian care stătea ca o momâie plouată căutând să distingă adevărul din replicile colegilor de suferință și o mie de gânduri îi străpungeau capul toropit de durerea loviturilor primite. Luă săpunul cu un gest moale și absent și și-l trecu pe brațe și pe piept.

 - Ce ziceai că ai fost ”afară”? întrebă Gore cu ochii sticloși.

- Am ocupat tot felul de funcții de conducere… gângăvi Traian, plimbându-și săpunul pe trupul schilav.

- Ai grijă să nu-l scapi că te pune Gore să i-l ridici cu gura de pe jos… mormăi Franzelă.

- Tu ce te bagi în seamă, labagiu sifilitic?! reacționă Gore. Vezi poate-ți smulg limba și ți-o bag în cur! Fraiere care ești fraier!

Atent la schimbul de replici dintre cei doi, într-adevăr, lui Traian îi alunecă săpunul printre degete. Cu gesturi disperate și haotice, încercă să-l prindă înainte de a ajunge pe beton. Efortul lui și mutarea centrului de greutate, îl dezechilibră.

Gore îi făcu semn scurt din ochi unui lungan cu trăsături lombroziene, acesta se întinse și înhăță un prosop de pe băncuță, prosop care se transformă imediat într-un căluș pe care Gore îl fixă cu gesturi pricepute peste gura deținutului celui nou căzut ca o broască pe cimentul ud sub ploaia orbitoare și fierbinte care nu mai contenea.

Mihail şi Gavriil

Evident, acesta e un post fortuit
Nu, nu este. Nu ştiu ce să spun celor care-mi sunt dragi sau pe care-i cunosc întâmplător şi se numesc Mihai, Mihu, Mihnea, Mihaela, Gabriel, Gabriela, Gavril.
Ce să le spun? La mulţi ani? Asta le-o vor spune cei apropiaţi, cunoştinţele, amicii, colegii.
Eu le spun că există o putere magică a numelui, putere dobândită prin botez. Un scut protector, o aripă ce atenuează tristeţile, neîmplinirile în ordine umană, lovituri care, cel mai adesea, ne “cresc” în ordine divină. Nu, nu spun să fim trişti sau să cădem sub soartă. Spun că şi atunci când suntem căzuţi să ridicăm ochii spre cer şi să zâmbim. Dacă putem zâmbi, vom găsi puterea să ne ridicăm. Aşadar, bucuraţi-vă de viaţă cu tot ce ea vă dă şi vă ia. Arhanghelii care v-au trecut în pomelnicul lor celest vă veghează.
Ştiaţi desigur că, în ebraică, Gavriil înseamnă Cuvântul lui Dumnezeu. Iar Mihail – Puterea lui Dumnezeu. Vă daţi seama ce putere netemătoare reprezintă împreună.

Botezul

(Capitolul I  – Unicameralul cu tinetă )

(Capitolul II – La duşuri)

(Capitolul III – În documentare )

(fotografie șterpelită de la Gheorghe Constantin)

Patru trupuri goale stau chircite pe banca de lemn cu picioare de cornier prinse și ele în cimentul îmbătrânit. Unul are coastele aparente iar pielea din jurul abdomenului atârnă în colăcei flasci. Fiecare privește în jos, într-o parte, încercând într-un fel sau altul să-și ascundă goliciunea, nu din pudoare ci dintr-o conștiență instinctivă a inesteticului trup gol.  Gore e singurul care stă în picioare expunându-și tatuajele. Pe umărul drept are un craniu stilizat iar pe antebrațul stâng o inimioară străpunsă de o săgeată. Deasupra inimii, în dreapta,  scrie ”gore” iar în dreapta unghiului ei ascuțit, pe unde iese vârful săgeții, scrie ”lena”. Franzelă aruncă o privire furișată către trupul impozant cu picioarele desfăcute al lui Gore și sparge tăcerea care devenise stânjenitoare:

- Te-a mai căutat Lena?

- Cu mine vorbești, bă Franzelă? Da pe tine te-a căutat Margareta? Sau a aflat ca ești bulangiu și-a lăsat-o mai moartă, că e destul o femeie în casă? rânji Gore indispus.

- De unde-ai scos-o pe asta bă Gore? Vezi că poate mă superi. Tu nu mă cunoști pe mine. Io-s bun ca pita caldă, de-aia-mi zice ”franzelă”, da’ daca mă enervează careva …

- Mi-a zis mie unu’ pe cursă, unu Creastă, că la Aiud mai făceai și tu rost de-o țigare, de-o ciocolată… Sau nu-i adevărat?

- Sigur că nu-i adevărat! Ce faci,  mă iei la intimidare?  Vezi poate-ți dau drumu’ la sânge… Că îți cam clocotește. Du-te-n p… mea de fraier! Ce crezi ca faci perimetre și-aici?

Cei doi nu apucară să se încaiere pentru că ușa se deschise și își făcură apariția alți zece deținuți, cu hainele de schimb împăturite în brațe. Grozea aruncă privirea roată și pricepu repede starea de spirit.

- Stamate, ia vin’ bă-ncoace! Domnu’ agent Stamate!

- Ce-i dom’ Grozea? S-a-necat vreunul? Că n-am datără drumu’ la apă! răspunse Stamate și se apropie și el cu bastonul pregătit. Pe care vrei bă să-l gândil un pic pe spinare?! Futu-vă-n cur de homosexulani!

- Dom’ șef, Franzelă face caragață! interveni Gore cu gura mare. Că dacă mă caută Lena, că îmi dă drumul la sânge… Io-i rup jugul, așa să știți! Dacă Franzelă-i mortăciune, să știți că de la mine e! Să consemnați! Ce-are el cu Lena? Ce? Eu i-am băgat strâmbe la muierea lui? S-o știe sida, eu nu vreau s-o știu.

- Ce-aveți bă? Vi s-a făcut de muieri? Hî? Stați că vă dau eu muieri! rezolvă Stamate simplu necunoscuta, împărțind bastoane în stânga și-n dreapta, secondat mai fără tragere de inimă de Grozea.

- Ce dai domnu’ agent, că eu n-am făcut nimic! De ce folosiți violența când nu s-a întâmplat de fapt nimic? îi interpelă Traian, încercând să-și protejeze scăfârlia de ploaia de bastoane.

- Futu-te-n lampă de labagiu! Mie mi te adresezi cu domnu’ agent-șef, nu cu domnu’ agent! Ai înțeles, bă, gunoiule? Te crezi la Haga aicea? Stai că-ți dau eu indisciplină! Te crezi advocat? Stai că-ți dau eu advocat! și Grozea își însoțea fiecare cuvânt cu câte un șpiț de bocanc în coastele și în capul deținutului care se prăvălise pe ciment, ghemuit ca un foetus, în sângele care-i bubucea din nas și din gură.

- Lasă-l, dom’ șef că l-ai fezandat destul! interveni salvatorul Gore. Lasă că-i aplicăm noi constituția pușcăriei! Îi arătăm noi ce și cum. Că nu știe, e nou. Tre’ să-i facem botezul.  Lasă-l, că-l omori! se rugă Gore.

Grozea, nădușit tot, cu ochii holbați și aproape de apoplexie, îl răsturnă cu bocancul pe deținutul aflat în stare de semiconștiență și, speriat că acesta ar putea fi mort, îi mai arse una-n coaste. Deținutul gemu tânguit și horcăi încercând să-și elibereze căile respiratorii de sângele ce nu încetase să se întindă pe ciment imaginând o hartă semănând cu aceea e României.

- Scoală-te bă, futu-ți morții mă-tii! Ce-i aicea, pension? Scoală-te și curăță mizeria de-ai făcut-o! Că doar n-o să ți-o curețe colegii!

Gemând și abia adunându-și puterile, cu capul vâjâind și cu carnea dezvelită din arcadă acoperindu-i ochiul stâng, deținutul Traian se ridică în capul oaselor, confuz.

- Hai! Ia găleata și mopul și curăță aicea! Că nu-i măcelărie! E instituție de reeducare! Muncă, evadare sau moarte! Ce preferi? rânji Grozea.

- Și voi ce beliți ochii aici că acum v-o luați și voi?  rânji și Stamate. Hai, sub dușuri că dau drumul la apă. Să nu aud niciun sunet decât cum curge apa! S-a-nțeles?

- S-a-nțeles, don șef! rostiră câteva glasuri mai mult a lehamite.

Traian luă găleata și mopul din mâna lui Stamate, se târî spre chiuveta de tablă și învârti cu degete tremurânde robinetul. Uitându-se-n gol la jetul de apă ce bătea darabana-n găleata de zinc, mormăi ca pentru sine: ” Mai bine-l lăsam  pe neamțul ăla, futu-mă-n gură de bou ce sunt! Acuma eram pe mare și visam la Lenuța! Poate chiar ar fi fost lângă mine!…”

(va continua)

În documentare

(continuarea primei părți )

La poarta penitenciarului tropotesc  din bocancii cu talpă groasă câțiva tineri cu fețele îmbujorate de frig. Unii, cu microfoanele în mâini, alții cu telefoane mobile cu reportofon și cameră - din cele de ultimă generație -, mai în spate doi bărbați bine zidiți, cu camerele de filmat pe umăr. Liderul grupului eterogen era un ins între două vârste, nu prea înalt, astenic, lățoș și cu ochelari. Era însoțit de o doamnă trupeșă, foarte volubilă cu chipul emaciat de băutura pe care se vede că este obișnuită să o îngurgiteze cu regularitate.

- Volodea, zi-i că a vorbit șeful meu cu comandantul, să nu ne frece el să ne țină la ușă, rosti trupeșa, cu buzele-i subțiri ca două râme țuguindu-se, plină de importanță.

Cel apelat, Volodea, reproduse cu unele omisiuni gardianului de la poartă cuvintele companioanei.

- De unde ați zis că sunteți? insistă ofițerul de pază cu receptorul sprijinit între umăr și tâmplă și cu degetele mâinii drepte pregătite să tasteze pe claviatura telefonului.

- Comisia de Elaborare a Raportului pentru Condamnarea Dictaturii Incipiente, rosti, prețios, domnul astenic împingându-și ochelarii cu arătătorul. Știți, noi am condamnat și Convenția,  am publicat o carte de interviuri cu domnul Președinte și am condamnat și Comunismul, mai adăugă lățosul cu emfază.

Gardianul îl privi cu ochii măriți și mormăi ca pentru el: ”Condamnarea p…ii! Era mai bine pe vremea comuniștilor, nu veneau tot felul de pițiflenderi să te f….. la cap cu respectarea drepturilor omului aflat în detenție și vrăjeli din astea. Capitalism de căcat! Dictatura nesimțiților și-a șmecherilor!”

- Să trăiți domnu comandant! Sunt agent-șef Omicron! Permiteți să raportez! Am aici, la poartă, un grup … Cum ați zis că vă zice? se întoarse el spre cei doi acoperind microfonul telefonului cu palma căuș – care declară că au avizul dumneavoastră să viziteze…

- A sunat șeful meu și a vorbit cu el! țipă isteric, bruneta cea trupeșă.

- Deci așa? continuă gardianul fără s-o bage-n seamă pe umflată. Sunt 12 cu toții. Treisprezece cu asta care pare șeful lor. Fără camere de filmat? Una singură. Să trăiți. Am înțeles. Să trăiți.

- Deci…, se întoarse gardianul spre grupul care fremăta. O sigură cameră de filmat. Nu vă răzlețiți de grup,  rămâneți împreună. Nu dați curs cererilor deținuților și nu vă apropiați prea mult de ei fără avizul colegului meu,  agentul Cotârneață, care o să vă conducă.

- Și noi de unde luăm imagini? rosti una dintre tinere lăsându-și buza inferioară în jos și făcând botic. Nu puteți să ne lăsați fără imagine! Vă rugăm frumos! Vă facem un interviu! O să vă vadă toată țara la televizor, insistă o bruneta subțire ca o trestie, cu ochi migdalați și negri.

Agentul, mai-mai că s-ar fi lăsat înduplecat. Parcă o văzu pe soacră-sa înfundată în fotoliul din sufragerie unde-și făcea veacul, învelită în șalurile ei rărite de-atâta purtat, ducându-și mâna la gură și holbându-și ochii a uimire. Și vecinii de la bloc, măgarii ăia care se dau intelectuali deși sunt niște prăpădiți … și Măgduța… mai ales Măgduța… Cu gândul la chipul dulce al Măgduței și la ochii ei umezi de care-i amintea reporterița asta din fața lui, simți că voința i se năruie, se îmbună și dădu din mână.

- Bine. Nu știu cum faceți, să nu vadă comandantul două camere! Atâta vă spun!

- Că și-ăla la care-am venit să-l filmăm, nici ăla nu voia să vadă două camere și uite unde-a ajuns! rosti, sarcastic, un tânăr înăltuț cu fața smeadă.

- Deci, când vă duceți la comandant, o singură cameră! S-a-nțeles?!

- S-a-nțeles! S-a-nțeles! strigară tinerii și se buluciră pe poartă în curte.

- Hei!!! Hei! Unde-ați zbughit-o?! Și interviul meu?

- La final! La concluzii! … rosti unul dintre cameramani.

- Doară tot pe-aici ieșiți! rânji gardianul.

- Sper că n-ai de gând să-i iei interviu lu ăsta… spuse către bruneta care alerga cu microfonul în mână, cineva din grup.

- Ei , da ce? Mă doare sa pun camera  și microfonul pe ”of”? răspunse cineva și chicotiră  cu toții.

(va urma)