Am primit ieri o leapșă. Deși nu agreez din cale-afară acest mod de a obliga pe cineva să scrie, iar atunci când am sarcini precise, mă simt datoare să le onorez, i-am dat curs. Și pentru că m-am gândit de multe ori la această temă literară.
Iarna e una firavă și capricioasă. Televizorul s-a lungit, s-a lățit, s-a curbat și se scălâmbăie isteric doar-doar i-om arunca vreo privire interesată. Filomela Pizdrinț, personajul meu căruia abia am reușit să-i arunc câteva tușe fugare, mă privește mustrătoare din oglinda furnirului. După ștraifurile de sticlă mată ale vitrinei, se zărește silueta curbată a unui bărbat. Stă atârnat pe marginea unui pat de infirmierie, căzut în propria neputință, cu toate oasele prelingându-se într-o nișă a destinului, într-o gaură căreia nu i se zărește fundul. Ridică bărbia și mă privește pieziș, preț de o miime de secundă, cu un reproș negru: ”Ai de gând să mă abandonezi aici, mult?” – mormăie și își reia poziția mută și ostilă. E Aristotel Pizdrinț. Știu cine e, eu l-am creat, în joacă. Când a început să se scrie singur, să se construiască și să devină din personaj o făptură semireală, m-am speriat. Nu am mai știut cine e stăpânul, cine pe cine scrie. Eu sunt cel ce scrie sau personajul e cel ce se scrie pe sine? Între orgoliu auctorial și frica de propriile fantasme, am închis personajele – am gândit eu – cu o mie de chei în străfundul nonexistenței. Aproape când să mă trezesc, când cred că intru în existența mea anostă, personajele îmi sar în față din cele mai neașteptate unghere. Sunt un Ivan Denisovici iar prețul libertății mele este această carte care mă așteptă scrisă undeva în rețeaua energetică a Universului, iar tot ce trebuie să fac este să o transcriu. Filomela vine noaptea în visele mele, îi zăresc silueta subțire, în cămașa de noapte albă de tifon, cu gulerul rotunjit și bordat de dantelă rozalie, stropită cu flori de mușețel cuminți. Stă cuminte, imobilă, la fel ca florile de pe cămașă. Mă privește rugătoare, cu un vag reproș senin, de după gardul de lemn al casei bunicilor mei. O casă căreia îi adulmec și acum în amintire mirosurile. Miros de nucă, de lapte fiert, de mușețel și iasomie. Mirosul florilor de cireș amețind văzduhul și aurind solzii de draniță de pe acoperiș și de pe casă. Dacă există un loc din univers unde m-aș putea odihni, unde toate zbaterile minții și voinței mele ar înceta, acela ar fi podul casei bunicilor mei. Din nefericire, acel pod minunat, mirosind a praf de soare, a stroh și a lemn înțelept și tăcut există doar în amintirile din visul meu, mereu același. În fiecare noapte adorm pentru că trebuie să ajung la casa bunicilor. Să mă apropii din capătul tolocii Jalcăului, s-o văd de departe strălucind în soare ca un palat de cleștar. Să pășesc ca pe aburi pe marginea drumului și speriind broscuțele care sar una câte una în șanțul de pe margine, ascunzându-se în lintița ce se leagănă peste apa verzuie. Să trec podețul din fața casei și să împing poarta din scânduri de lemn înnegrite de ploaie și scorojite de soare. Poarta scârțâie prelung de parcă ar face trecerea dintre două lumi. Dincolo de ea, mă așteaptă cireșul. E încremenit în înflorire de zeci de ani. Urc lespezile uriașe și ajung la ușă. Ușa miroase a soare și așteptare. Apăs pe coarba ce-mi întâmpină palma cu răceala ei de fier. Are, la extremitate, un cap de șarpe. De când mă știu, am evitat să-l ating, deși ușa s-ar deschide mai ușor, dacă aș apăsa pe bumbul cu un ochi imobil și viclean care mă țintește. Intru, podelele din coridor miros înțepător a gaz. Deasupra, oblonul de la pod e dat într-o parte și un turn de lumină albicioasă în care joacă miliarde de particule minuscule, coboară pieziș din lucarnă și se scurge într-o băltoacă blonzie pe podelele de lemn geluit. Pășesc în interiorul cilindrului de lumină, cu un vag sentiment de teamă amestecată cu certitudinea că aici, în acest loc sacru, nu mi se poate întâmpla nimic rău.
Brusc, timpul se dilată ca o gumă de mestecat pe care-o întinde un copil. Casa bunicilor a dispărut, turnul de lumină s-a închis. Sunt la mii de ani lumină de pământ. Sunt o particulă nenumită și tai cu o viteză ce nu poate fi descrisă, vagul întuneric din univers. Sunt o particulă cu un singur gând: acela de a-și păstra conștiința că există, trează.
Sunt Leopold Bloom și fiecare frântură a unei secunde se rotește ca un caleidoscop. Pe suprafața cilindrului se desfășoară viețile celor din jur, viețile altora, necunoscute, gesturi și vorbe pe care nu le-am auzit niciodată, chipuri pe care nu le cunosc. Și unele pe care le cunosc. Într-un colț, înveșmântat ca de bal, prințul Mîșkin îmi zâmbește complice. Zâmbetul lui îmi induce – nu știu de ce – o bruscă enervare. Dau un bobârnac caleidoscopului. O făptură care mi-e foarte dragă și pe care credeam c-o cunosc, stă pe un munte, al cincilea dintr-un șir de șapte. Îmbrăcat într-un strai alb strălucitor, ține în mâini două globuri de energie vibrantă. Unul este întunecat precum hăul cel negru, străbătut de vinișoare indigo, celălalt limpede, dintr-o pufoasă ceață lăptoasă, cu inserturi aurii. Mă întreabă din ochi pe care îl vreau. E în stare să mi-l ofere, îmi dau seama că nu glumește. Sunt îngrozită. ”Ce alegi?” – mă urmărește glasul, în auzul meu din vis. O rup la fugă cu o spaimă ce nu poate fi descrisă. Nimănui nu-i e ușor să aleagă. Nici măcar ca ipoteză. Atunci când ești pus în chiar fața faptului de a alege, oare ar trebui s-o faci? Înot prin apele somnului cu o disperare de moarte. Vreau să ajung cât mai repede la liman. Sfâșii pânzele, dărâm munți de pietroaie, mâinile și picioarele îmi sângereză. Inima mi s-a urcat în gât luând-o înaintea trupului greoi și inconștient. Sar din pat și dărâm ușile până la chiuvetă. Îmi cufund fața în apa din palme, de câteva ori. Mă ridic și arunc o privire buimacă în oglindă. În stânga și în dreapta mea, deasupra umerilor cam la un stat de palmă, oglinda ține în niște mâini imaginare, două globuri.
Cu sadism, livrez această leapșă companionilor mei de bloggereală, care mă trag afară de picioare din existența mea care se petrece 90% între vis și trezvie și mă obligă să scriu. Respectiv, fetei din începutul blogrollului, serioasă, cinică și vai! atât de romantică, în fond, războinicei atât de tinere și de neînfricate încât mi se face frică să mă gândesc la felul în care evoluează, îndeobște, revoluționarii, Novicelui și inițiatului - în același timp -, cu nume predestinat, scriitorului de strajă la debutul zilelor agresive, delicatei și excelentei observatoare care pare să plutească la suprafața realului, expertei în PA-uri inaccesibile și transparente precum boabele de cleștar și reginei Ținutului Mărgelelor vii.
Nu i-ar strica nici Făpturicii un șfunc.
