Eminescu – mereu actual

Scrisoarea a II-a

De ce pana mea ramane in cerneala, ma intrebi?
De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi?
De ce dorm, ingramadite intre galbenele file,
Iambii suitori, troheii, saltaretele dactile?
Daca tu stiai problema astei vieti cu care lupt,
Ai vedea ca am cuvinte pana chiar sa o fi rupt,
Caci intreb, la ce-am incepe sa-ncercam in lupta dreapta
A turna in forma noua limba veche si-nteleapta?
Acea tainica simtire, care doarme-n a ta harfa,
In cuplete de teatru s-o desfaci ca pe o marfa,
Cand cu sete cauti forma ce sa poata sa te-ncapa,
Sa le scrii, cum cere lumea, vro istorie pe apa?
Insa tu imi vei raspunde ca e bine ca in lume
Prin frumoasa stihuire sa patrunza al meu nume,
Sa-mi atrag luare-aminte a barbatilor din tara,
Sa-mi dedic a mele versuri la cucoane, bunaoara,
Si dezgustul meu din suflet sa-l impac prin a mea minte.—
Dragul meu, cararea asta s-a batut de mai nainte;
Noi avem in veacul nostru acel soi ciudat de barzi,
Care-ncearca prin poeme sa devie cumularzi,
Inchinand ale lor versuri la puternici, la cucoane,
Sunt cantati in cafenele si fac zgomot in saloane;
Iar cararile vietii fiind grele si inguste,
Ei incearca sa le treaca prin protectie de fuste,

Dedicand brosuri la dame a caror barbati ei spera
C-ajungand candva ministri le-a deschide cariera. —
De ce nu voi pentru nume, pentru glorie sa scriu?
Oare glorie sa fie a vorbi intr-un pustiu?
Azi, cand patimilor proprii muritorii toti sunt robi,
Gloria-i inchipuirea ce o mie de neghiobi
Idolului lor inchina, numind mare pe-un pitic
Ce-o besica e de spuma intr-un secol de nimic.
Incorda-voi a mea lira sa cant dragostea? Un lant
Ce se-mparte cu fratie intre doi si trei amanti.
Ce? sa-ngani pe coarda dulce, ca de voie te-ai adaos
La cel cor ce-n opereta e condus de Menelaos?
Azi adeseori femeia, ca si lumea, e o scoala,
Unde-nveti numai durere, injosire si spoiala;
La aceste academii de stiinti a zanei Vineri
Tot mai des se perindeaza si din tineri in mai tineri,
Tu le vezi primind elevii cei imberbi in a lor clas,
Pana cand din scoala toata o ruina a ramas.
Vai! tot mai gandesti la anii cand visam in academii,
Ascultand pe vechii dascali carpocind la haina vremii,
Ale clipelor cadavre din volume stand s-adune
Si-n a lucrurilor peteci cautand intelepciune?
Cu murmurele lor blande, un izvor de horum-harum
Castigand cu clipoceala nervum rerum gerendarum;
Cu evlavie adanca ne-nvarteau al mintii scripet,
Leganand cand o planeta, cand pe-un rege din Egipet.

Parca-l vad pe astronomul cu al negurii repaos,
Cum usor, ca din cutie, scoate lumile din chaos
Si cum neagra vecinicie ne-o intinde si ne-nvata
Ca epocile se-nsira ca margelele pe ata.
Atunci lumea-n capatana se-nvartea ca o morisca,
De simteam, ca Galilei, ca comèdia se misca. —
Ametiti de limbe moarte, de planeti, de colbul scolii,
Confundam pe bietul dascal cu un crai mancat de molii
Si privind painjenisul din tavan, de pe pilastri,
Ascultam pe craiul Ramses si visam la ochi albastri
Si pe margini de caiete scriam versuri dulci, de pilda
Catre vreo trandafirie si salbateca Clotilda.
Imi plutea pe dinainte cu al timpului amestic
Ba un soare, ba un rege, ba alt animal domestic.
Scartiirea de condeie dadea farmec astei linisti,
Vedeam valuri verzi de grane, undoiarea unei inisti,
Capul greu cadea pe banca, pareau toate-n infinit;
Cand suna, stiam ca Ramses trebuia sa fi murit.
Atunci lumea cea gandita pentru noi avea fiinta,
Si din contra, cea aievea ne parea cu neputinta.
Azi abia vedem ce stearpa si ce aspra cale este
Cea ce poate sa convie unei inime oneste;
Iar in lumea cea comuna a visa e un pericul,
Caci de ai cumva iluzii, esti pierdut si esti ridicul.
Si de-aceea de-azi-nainte poti sa nu ma mai intrebi
De ce ritmul nu m-abate cu ispita de la trebi,
De ce dorm ingramadite intre galbenele file

Iambii suitori, troheii, saltaretele dactile…
De-oi urma sa scriu in versuri, teama mi-e ca nu cumva
Oamenii din ziua de-astazi sa ma-nceap-a lauda.
Daca port cu usurinta si cu zambet a lor ura,
Laudele lor desigur m-ar mahni peste masura.

Eugenia şi guvernul bo-bocilor

Etichete

Guvernul Boc, PD-L, politica, PSD, România trezeşte-te!

Nu, nu mă refer la cei doi biscuiţi alungiţi lipiţi cu un strat de cremă de cacao sau vanilie, Eugenie care costa 60 de bani, pe vremea copilăriei mele.

Mă refer la politica de exterminare aplicată pensionarilor de către acest nou guvern. Pensionarii noştri, care au construit România multilateral dezvoltată – şi nu sunt ironică deloc. Pensionarii noştri – nu vorbesc de cei de lux, care se pensionează prin legi speciale – au construit toate bunurile achiziţionate astăzi de nouă burghezie a tranziţiei. Pensionarii noştri, părinţii noştri şi bunicii noştri care abia îşi duc zilele dintr-o pensie de mizerie impozitată şi ea. Pensionarii noştri, ca nişte obiecte inutilizabile pe care guvernul Boc, adică guvernul Traian Băsescu, îi împinge cu buldozerul înspre cimitir, scoţându-i înafara societăţii. Singurii care ştiu bine meseriile pe care le-au practicat de-a lungul vieţii active, singurii care nu pot fi îndoiţi şi manipulaţi, care nu pot fi determinaţi să nu mai fie buni români. După ce societatea românească i-a folosit şi i-a stors de puteri timp de 30 de ani, îi aruncă astăzi, printr-o ordonanţă peltică a unui piţigăiat isteric şi profund prost, pe toboganul morţii. Un om care nu mai are nimic de făcut, care nu-şi foloseşte capacităţile şi abilităţile, de care nu mai este nevoie, este un om îndreptat cu faţa înspre moarte. Valoarea vieţii unui om este valoare de întrebuinţare socială a individului respectiv. Dacă aceasta nu mai există, omul nu mai are niciun rost.

Ordonanţa cu pricina a stârnit vii reacţii printre pensionarii cu notorietate sau printre mediile care pot genera o ştire inedită. Nimeni nu a descifrat sensul pervers şi profund imoral al acestei ordonanţe. Faptul că ea spune, într-un limbaj juridic abstract, următorul adevăr devenit politică de stat: “Pensionari, la cimitir cu voi! Nu mai avem nevoie de voi! Ne consumaţi bugetul inutil!” Acesta este adevărul acestei ordonanţe. Pe care a năşit-o şi a  trimis-o Traian Băsescu guvernului său, nu numai pentru definitiva compromitere a Partidului Social Democrat reprezentat în guvern ci şi pentru alte efecte. Justificarea acestei ordonanţe prin necesitatea decapitării pensionarilor de lux este o gogoriţă. Este un artificiu demagogic de dezinformare şi manipulare. Dacă voiau cu adevărat să îndrepte aceste excese modificau sau abrogau legile speciale. Efectul psihologic asupra massei este unul de descătuşare. “Uite, îi belesc pe ăia care iau şi pensii şi salarii de sute de milioane!!!” Ordonanţa creează asupra visceralului mulţimii un moment de satisfacţie sublimă. În spatele acestei satisfacţii aşteaptă rânjind efectul pervers asupra întregii societăţi româneşti. Bătrânii vor fi asimilaţi în totalitate cu un regn imoral, inutil, care încarcă în mod fraudulos nota de plată a cheltuielilor sociale. Printre altele, această ordonanţă mizerabilă este încă o lovitură (pe lângă arestarea lui Victor Atanasie Stănculescu) aplicată cadrelor militare ale defunctei Armate Române de către noile sisteme…

Manipularea societăţii româneşti prin ditirambele şi giumbuşlucurile juridice ale micuţului şi ambiţiosului Boc vor continua. Folosind lăcomia de putere, lăcomie patologică a câtorva personaje din PSD, Traian Băsescu va face ce va dori cu această ţară, având un guvern docil la dispoziţie, un Parlament obez şi greoi, ai cărui reprezentanţi vor aproba orice pentru a-şi conserva timp de patru ani privilegiile şi pentru a-şi “scoate pârleala” pentru sumele cheltuite la uninominal.

Am spus mai demult că Partidul Social Democrat este o hidră cu mai multe capete. Încep să cred că nu are capete ci doar mai multe gâturi. Iar capul este unul şi acelaşi, demontabil şi ataşabil. Al lui Traian Băsescu. Societatea românească a venit într-un moment în care democraţia, diversitatea de opinii şi pluripartidismul i se par obositoare. În percepţia publică – manipulată vag înspre acest concept – ar fi necesară doar o singură voce şi suficient un singur conducător.

Partidul Social Democrat, de la care o parte a societăţii conştiente aştepta soluţii şi coerenţă decizională, fermitate şi un proiect explicit de traversare a crizei economice, s-a comportat şi se comportă haotic, este mânat de lăcomia de putere, este dezlânat şi a intrat în subordinea retoricii juridice fără sfârşit, respectiv sub incidenţa planului lui Traian Băsescu de a recâştiga încă un mandat şi de a-şi lărgi prerogativele constituţionale. În acest demers se înscriu şi defăimarea, decredibilizarea, ridiculizarea continuă a celorlalte Puteri în Stat, cea Legislativă (Parlamentul) şi cea Judecătorească (Magistratura).  Parlamentarii şi magistraţii sunt vânaţi sistematic mediatic. În acest timp, odată cu feudalizarea României, de care am mai vorbit, conducătorii Ţinutului Secuiesc se pregătesc de autonomie.

Aştept cu interes următoarele umilinţe la care va supune Traian Băsescu partenerii mai negri şi mai urîţi ai acestei guvernări.

Un prieten îmi spunea că acest guvern este plătit să creeze anarhie şi dezordine în ţară.

Voi ce ziceţi?

Sfântul Ioan

Tuturor acelora care-l au patron spiritual şi onomastic pe Sfântul Ioan, La mulţi ani!, clarviziune şi har!

La mulţi ani domnului Ion Iliescu!

La mulţi ani, prieteni!

Etichete

Corina Cretu, Ion Iliescu, viata asa cum e

Multe sunt gândurile, şi mai multe pietricelele pe care le-am “mutat” de la anterioara postare. Multe părerile de rău, enervările – la vederea simulacrului de politică de care avem parte -, deziluziile pe care le-am trăit prin intermediul blogului şi mai multe, bucuriile. Bucuria de a ieşi din nişa mea, în primul rând şi de a scrie pentru oameni vii. Dacă trebuie să fiu recunoscătoare blogosferei, pentru asta trebuie să fiu recunoscătoare, în primul rând.

Lui Adrian Năstase că a avut inspiraţia să-şi facă blog. De aici au început evenimentele fericite ale anului anterior, evenimente care, toate, se leagă într-un fel sau altul de blogosferă.

Apoi, datorită, poate, uşurinţei mele de a mă exprima pe marginea politicii, am avut parte, în 2008, de două întâlnirile absolut magice. Una, revelatorie, plină de lumină, cu cel mai mare om politic român al  României de după 1989. Nu am sperat şi nu am crezut că asta va fi vreodată posibil, pentru că eu sunt un om neînsemnat care scrie şi suferă scriind la marginea lumii, dintr-un turn al pesimismului funciar. Ion Iliescu mi-a întins o mână prietenoasă şi fermă, într-un moment al existenţei când puţinele mele speranţe se refereau la numărul puţinelor zile rămase până la marele final. Acest gest uluitor, de deschidere, încredere şi de un firesc fără cusur, a schimbat direcţia atitudinii mele faţă de lume.

A doua întâlnire, pentru care încă n-am reuşit să mulţumesc -  cu felul meu de a fi şi a vorbi, în răspăr – m-a pus faţă în faţă cu o femeie pe care am admirat-o de când am văzut-o prima dată, care a intrat şi a rămas în politică cu verticalitate, fără compromisuri, un om cu o bunătate neverosimilă a inimii. Şi am numit-o aici pe Corina Creţu. Nu ştiu cum s-a construit, în ce fel şi din ce aliaje, dar este aidoma mentorului ei. Un om căruia îi pasă de cei mulţi, simpli, caracterizată, într-un cuvânt, printr-o modestie care intimidează şi impune, realistă şi visătoare în acelaşi timp.

Blogosfera mi-a adus şi tristeţe, desigur. Oameni care au luat uşurinţa mea de limbaj literar ca pe vreo invitaţie. Oameni care caută după cele scrise de mine nu-ştiu-ce mesaje. Mesajul este însuşi textul, nimic din ce scriu nu înseamnă altceva.  Feţe nevăzute ale altor feţe. Vorbe calpe, vorbe de tinichea, vorbe de ocară. Mă gândesc doar la faptul că fiecare primeşte exact ce dă. “Cu ce mână dai, cu aceea primeşti.” Aşa că am şters din memorie ce era de şters.

M-am gândit chiar să las în părăsire acest blog. De şters, ar fi o prostie să-l şterg odată ce l-am refăcut. La urma urmei, nu cel care are încredere greşeşte, ci acela care înşeală încrederea e demn de plâns.

Am fost la munte, la Brebu Nou, zilele trecute şi, cineva şi-a exprimat regretul că am şters blogul “gavrosh” şi că nici pe acesta nu prea scriu. O persoană pe care abia dacă o cunosc. Asta m-a pus pe gânduri şi mi-a îndoit hotărârea.

În definitiv, scriem pentru cei care vor să citească nu pentru aceia care ne-ar vrea ţepeni pe năsălie. Aşa că … La mulţi ani! şi la calmă citire în 2009 – anul lui 11, numărul meu de destin. Sunt convinsă că va fi un an minunat pentru mine şi pentru cei dragi inimii mele.

Post Scriptum: Vă mulţumesc tuturor acelora care mi-aţi urat cele cuvenite de sărbători şi aţi mai trecut pe sub ninsoarea virtuală, pe-aici. Gesturile voastre de bunăvoinţă şi-au găsit adresantul.