Relatare “realistă” a unei vizite la Bruxelles (V)

În timp ce unii dintre iluştrii vizitatori s-au risipit prin camere pentru a despacheta şi a se pregăti să exploreze minunata capitală europeană, alţii rămaseră în livingul hotelului. Într-un colţ, pe o canapea, Horia era prins într-o discuţie aprinsă cu Andrei. Andrei n-avea stare, în timp ce argumenta, sărea în picioare brusc, îşi afunda mâinile în buzunarele pantalonilor şi făcea câţiva paşi până la uşă, apoi se întorcea şi continua discuţia gesticulând.

- Deci, da, se apropie Darius, cu tot cu căruciorul de bagaje luat de la aeroport. Eu nu ştiu încotro s-o iau. Aveţi nevoie de ceva, sau mergem să bem o bere?

- Măi Darius, ce tot faci tu cu căruciorul ăsta? De ce-l cari după tine? Lasă-l aici, la recepţie, au o magazie pentru bagaje.

- Nu pot, Andrei. Ai văzut ce romane scrie Oana. Dacă unele pasaje de-acolo sunt reale? Vrei să ajung personaj de dark fantasy?

- Hai măi Darius, ce eşti copil? Alea-s toate din imaginaţia ei… Nu e nimic real. Ei, poate se mai inspiră şi din realitate. Dar foarte puţin… spuse şi Horia, cam neconvins.

- De exemplu, ce-ar putea scrie ea despre noi?, ia să vedem. Să ne imaginăm. Suntem un grup de oameni obişnuiţi. Ei, nu chiar obişnuiţi, dacă e să ne referim la agent … chiar! unde-o fi dispărut?

În acest timp, în faţa hotelului se opri scrâşnind ca la raliu un ditamai jeep-ul. De la volan, le făcea cu mâna Oana.  Crina stătea relaxată şi zâmbitoare în dreapta. Ei, poate nu chiar aşa de relaxată, dar oricum, zâmbind. Oana scoase capul pe geamul automobilului şi strigă:

- Mna, Dariuseee! Hai cu noi să cunoşti Bruxelles-ul! Hai, măi, mno, că e fain! Mi-am închiriat de la Rent a Car tărăboanţa asta… Mno, nu prinde decât 320 la oră, parcă-i caleaşca lu’ Our, mna. Vii?

Darius se codi preţ de câteva secunde, apoi, văzând privirile încurajatoare ale lui Andrei şi Horia, se decise. Dădu să sprijine căruciorul de zid. Pentru că piedica roţilor nu era blocată, căruciorul se prelinse pe lângă perete, îşi luă avânt pe gresia cărămizie şi, până  să-i vină cuiva ideea să-l oprească, se izbi de unul dintre uriaşele vase pictate, aflate în calea traiectoriei lui. Vasul se clătină de două ori balansându-se ameninţător, se roti şi căzu cu un pocnet sec, urmat de zornăitul sutelor de cioburi care alergau în toate direcţiile ascunzându-se în cele mai nebănuite cotloane. Sibilla ridică unul de jos cu o anumită fereală şi îl puse repede în poşetă murmurând ca pentru ea: “Dacă nu mă crede nimeni c-am fost la Bruxelles, am dovada“.

După tăcerea vinovată care urmă acestui incident, s-a iscat o larmă grozavă.  Ziceai că întreaga armată a Chinei a apărut din catacombele înnegurate ale timpului. Unii strigau, alţii se jeluiau, femeile clătinau din cap cu ochii îndureraţi, acoperindu-şi gura cu podul palmei a mare mirare.

Isabelle, cea mai eficientă dintre toţi înaintă cu fermitate şi spuse:

- Ce faceţi atâta gălăgie pentru un ciob? Ce? E sfârşitul lumii dacă s-a spart o oală? O plătim şi gata. După ce ne-aţi făcut aşa o primire, aţi dat toată cinstea pe ruşine! Ce să-i faci? Astea se mai şi sparg, că nu-s din fier! Vă văietaţi  pentru un ciob şi nici nu vă pasă câţi copii nefericiţi sunt în lumea asta, bolnavi grav, care merită şi ei dreptul la o viaţă normală! Să vă fie ruşine! Sunt mame nefericite cu copii bolnavi care nu se vaită ca voi! Şi ele chiar au motive! Nu ca voi, plângeţi pentru o … oală de lut!

Mulţimea multicoloră se desfăcu şi, prin pârtia creată, a lăsat să treacă un bărbat mărunţel, cărunt, chinez desigur, care părea să aibă autoritate asupra tuturor. Le spuse ceva chinezilor care plecară capetele şi dispărură care încotro într-o clipită, apoi îl căută din ochi pe şeful grupului nostru. Cum toţi întorseserăm privirile spre Horia, el îl invită cu un gest scurt şi ferm, să-l urmeze în biroul lui. Horia ezită o clipă şi se uită rugător spre Andrei, ştiindu-l mai diplomat şi mai vorbăreţ, el aflându-se într-o stare morală deplorabilă după ce pierduse toţi banii la Casino. În timp ce ei comunicau în acest mod o altă hărmălaie se iscă pe casa scării. Cu barba vâlvoi, cu ochii măriţi, cu hainele în dezordine, foarte tulburat şi palid, Agentul 0011 cobora treptele câte două urmat de o mulatră micuţă şi gureşă care striga şi ea vorbe de neînţeles ţopăind ca o codobatură să ţină pasul cu el.

Lângă un şir de vorbe în rusă, o engleză vagă amestecată cu franceză şi română, am reuşit să-nţelegem că e ceva în neregulă cu chiuveta. Ajungând în living se învârti roată şi răcni cu glas crunt:

- Cine-i directorul hotelului, să-l bag în mă-sa?! Să-i arăt eu nişte stele, nu câte zice el că are hotelul ăsta!, după care urmară câteva vorbe ce păreau înjurături, în rusă.

Prudenţi, câţiva îl indicară cu privirea pe manager, acesta aşteptând să fie urmat de Horia sau Andrei. Agentul îl luă pe sus aproape şi-l împinse în biroul de lângă recepţie, ieşind imediat şi uitându-se cu atenţie la toţi cei aflaţi acolo şi strigând:

- Cristian, hai te rog să-mi traduci ce spune constipatu’! Şi, mai ales, să-i traduci ce am eu să-i spun!

Cum problema vasului spart devenise una desuetă, ne străduirăm cu toţii să dispărem cât mai repede din living, promiţând să ne întâlnim seara.

Darius ieşi supărat în uşa hotelului şi cum el nu era fumător, făcu câţiva paşi până în dreptul gurii de metrou. Coborî treptele în mod automat şi, când ajunse pe peron, zări spatele unui jeep care gonea vertiginos prin tunel, oameni sărind peste linii să scape din calea bolidului, ţipând iar cei loviţi urlând.

- E clar, îşi zise Darius mai mult pentru sine. Bine că s-a spart oala aia, altfel omoram şi eu bruxelezi, cu Oana şi Crina… Cine ştie ce mă mai aşteaptă încă două zile… Of, futu-i!  Mai bine stăteam acasă.