Astăzi, Adina Huţanu

Etichete

creiere lisa, criza din educatie, educatie, elevi, Guvernul Boc, invatatori, jurnal de scriitor online, mahari, partide, politica, profesori, Romania, salariile cadrelor didactice, stat, viata asa cum e

Am limba umflată şi această chestiune nu face parte dintr-un pomelnic de simptome medicale, e doar o consecinţă a faptului că mi-o muşc în mod conştient de fiecare dată când îmi vine să spun ceva legat de subiectul “politică” asociat cu un anumit teritoriu geografic în care Dunărea nu-şi mai încape-n albie şi se defulează-ntr-o deltă minunată cu ostroave, tamarix şi pelicani.

După introducerea subtilă vine pamfletul. Răbdare.

Păi, îţi dai seama ce sursă nesecată de câştig e învăţământul din România? Dar desfiinţarea lui? Hohooo… De ce nu i-ar ajuta domnii politicieni pe domnii afacerişti imobiliari, demolând instituţiile publice de şcolarizare? Îţi dai seama câte centre de solarium şi masaj, de beauty, cum se zice, care să folosească nepreţuitele izvoare termale subterane fictive din litosfera de sub clădirile şcolilor, grădiniţelor, liceelor, universităţilor s-ar putea construi? Îţi dai seama ce venituri ar aduce patriei?

La ce ne trebuie profesori? Oricum nu sunt bani să-i plătim şi oricum şcolile nu mai produc genii demult. Meseria de profesor e inutilă, viitorii domni ex-profesori se pot ocupa liniştiţi de şomaj şi de redactarea diplomelor şi tezelor de licenţă, master şi doctorat, pe care infecţii mafioţi le-ar cumpăra cu drag pentru ale lor odrasle impotente din punct de vedere intelectual.

De ce să ne căcăm pe noi şi să-i umilim reducându-le doar salariile? Hai mai bine să-i desfiinţăm de tot, să ne luăm de-o grijă; şcoala oricum nu contează decât dacă aduce bani. Mafioţii, magistraţii, politicienii şi alte categorii care vor ajunge fatidic în iad au grijă să-şi dezvolte culturile de pueri în şcoli private, pentru că şcoala publică e o mare pierdere de vreme. Aşa că, aş spune să se desfiinţeze toate şcolile publice de orice nivel, s-ar recupera un teren urban edificabil preţios pe care tăticii mahări pot înălţa castele cu minarete fiilor cu disfuncţii intelectuale.

De ce să le micşorăm salariile după ce le-am promis că le dublăm? Cine se cred profesorii ăştia de vor să fie plătiţi pentru meseria pe care-o fac? Să intre-n biznis şi dup-aia mai stăm de vorbă! Să producă manuale alternative şi să le tipărească la editura amantei ministrului, să producă nişte culegeri şi să le ilustreze la firma nepotului domnului deputat, să fie profesori personali ai elitei, ca pe vremuri, să facă ore numai cu progeniturile boierilor contemporani. Melma societăţii nu merită şcolarizare gratis, pentru că nu cotizează îndeajuns! Dacă trimiţi plebea la şcoală e periculos, învaţă să scrie şi să citească şi riscă să se ilumineze şi să se revolte împotriva sistemului său, mai rău: chiar să-l schimbe!

E mult mai sigur pentru cultul personalităţii publice a dictatorului şi-a mafioţilor săi dacă şcoala ar fi desfiinţată!

Şcoala trebuie să devină un drept divin al celor din vârful piramidei! Plebeii trebuie doar să fie cretini şi să cumpere, să cumpere, să cumpere non-stop tot ce apare în magazine, să facă vânzare, să se îngraşe, să se uite la toate porcăriile de la televizor, să-şi irosească viaţa citind Formula As, revista Paranormal, dându-şi în cărţi şi jucând la loteria naţională!

Ce bine şi frumos ar fi fără şcoli şi fără profesori! Ce linişte pe străzi, fără copiii care-şi transformă hormonii în decibeli când se sună de ieşire la sfârşitul orelor! Ce prosperă ar fi piaţa imobiliară şi ce succes ar avea compania de construcţii a vărului preşedintelui, dacă şcolile s-ar dărâma şi s-ar aproba nişte proiecte de vile aurite în locul lor!

Domnii din politica românească n-au coglioni, cum zice italianul, nene, fii bărbat până la capăt şi nu le lua doar banii, desfiinţează rasa intelectuală cu totul şi instituţiile în care aceasta îşi compune identitatea timp de 12 ani obligatorii, în nişte bănci de lemn! Lunaticul ăla de Cuza, cu reforma lui, are antidot!

Domnul Trandafir e-atât de fumat şi de ne-la-modă! Să se ia de mână cu domnul Vucea şi cu toţi dascălii din literatură şi să plece-n şomaj că nu mai e nevoie de ei!

Bilă neagră, Statule!

Ion Iliescu este invitat la Antena3

Etichete

Clubul de la Bucureşti, Clubul de la Roma, Gabriela Vrâceanu Firea, Ion Iliescu, militantism social, Nicolae Iorga, PES, politica, PSD, Romania, sociatatea civilă, Sorin Platon

Domnul Ion Iliescu, preşedinte de Onoare al PSD, fost Preşedinte al României, este invitat astă-seară la Antena3, la 8.10.

Poate vom afla mai multe despre nou-constituitul Club de la Bucureşti (şi nu pot să nu mă gândesc că ar putea avea, ideatic, peste ani, aceeaşi influenţă pe care o are Clubul de la Roma – şi nu sunt ironică) care a avut ieri, prima şedinţă oficială de la constituire. Declaraţia de principii o puteţi citi pe blogul domnului preşedinte.

Poate că o revitalizare a societăţii civile – asezonată, astăzi, din belşug cu politică – este soluţia redresării României, a revenirii ei pe făgaşul normal, al responsabilităţii, element atât de preocupant pentru cei pentru care România este şi patrie nu doar un loc de trăit.

Tu, fractalul (articol preluat de pe blogul Eexergy)

Etichete

ADN, Alice Drogoreanu, Antena3, atom, DNA, Eexergy, fractal, Gabriela Vrânceanu Firea, galaxie, Gleick, golden proportion, Ion Iliescu, Jocul Haosului, jurnal de scriitor online, Mandelbrot, self similarity, Tango de los exilados, teoria Haosului, univers, Vanessa Mae, viata asa cum e

De la particulele subatomice până la corpurile stelare şi galaxii, toată materia ce compune Universul e stratificată ierarhic.

A fost avansată şi ideea unei similarităţi cu sine, self-similarity şi, de aici, ipoteza că natura şi cosmosul ar fi compuse din fractali.

Toată lumea ştie că atomii sunt compuşi din particule subatomice, elementare, iar stelele sunt compuse din atomi … însă puţini oameni s-au gândit că şi stelele pot fi asemănate unor atomi galactici care, la rândul lor, compun ceva mult mai complex, ceva ce depăşeşte puterea de investigaţie a omului mileniului trei.

Ce este un fractal?
Cea mai simplă definiţie cred că ar fi aceasta :
- repetarea la infinit şi pe mai multe straturi ierarhice a unor motive geometice sau paternuri care au la bază un raport matematic din categoria “proporţiilor de aur” – golden proportion ca, de exemplu, numărul PI(3.14), numărul lui Fibonacci, baza logaritmului natural …

Cuvântul fractal provine de latinescul frangere – a frânge, a sparge.

Un fractal este o formă ce are dimensiunea Hausdorff-Besicovitch mai mare decât dimensiunea sa topologică tradiţională.
Ar trebui amintită şi teoria haosului care încearcă, printre altele, să explice fractalizarea materiei şi a proceselor; ba mai mult decât atât, a fost avansată şi ipoteza “simetriei haosului”.

De la fractalii lui Mandelbrot, la cristalele de gheaţă ale lui Fournier, la triunghiul lui Sierpinski, vasele sanguine, frunzele copacilor, aripile fluturilor, frunzele de ferigă, cochiliile melcilor, conopida, floarea soarelui, dunele de nisip ale deşertului, molecula ADN/DNA, apa, vântul, muzica, dragostea … totul este, de fapt, o repetare a unor motive, patterns, după un anume algoritm şi anumite reguli ce guvernează Universul.

(numărul lui Fibonacci : 34 / 55 = 0.618 sau 55 /34 = 1.618 care, în imagini, arată astfel)

Matematicianul Michael Barnsley a fost fascinat din copilărie de ferigi, de uluitoarea repetare a formelor acestor crengi, dar de abia cu mulţi ani mai târziu a reuşit să înţeleagă modul în care fiecare frunză se aseamănă cu întregul, a reuşit să scrie un program de calcul pentru a modela aceste caracteristici de creştere şi a transformat banala ferigă în unul dintre cei mai cunoscuţi fractali.

Barnsley a continuat să dezvolte o metodă nouă, unică, de desenare a fractalilor: Jocul Haosului. Chiar şi mai important, în 1985, Barnsley şi John Elton (nici o legătură cu cântăreţul Elton John) au demonstrat că orice imagine din lume poate fi reprezentată cu ajutorul unei binecunoscute categorii de fractali.

Geometria fractală nu a pătruns numai în fizică.
Medicina, climatologia, geologia, seismica şi chiar marketingul şi economia, utilizează programele de simulare fractală.

Seismologii vorbesc de valuri fractale,  fractal waves, ce străbat scoarţa pământului.
Psihologii vorbesc de aşa numitele boli dinamice ce apar în momentul desincronizării fractalilor, sau cum ar spune medicina indiană – atunci când omul iese din armonia Universului.

Cu ajutorul simulărilor fractale (sau fractaliere) ale lui Mandelbrot a fost posibilă prezicerea cu mare exactitate a variaţiei preţului de bursă al bumbacului.

Geneticienii sunt convinşi că molecula ADN/DNA este unul dintre cele mai complicate modele fractale existente în natură şi reprezintă prin excelenţă acea “similaritate cu sinele”, self-similarity , cât şi principiul “părţii asemănătoare cu întregul”.

Mă gândesc la Eminescu, care spunea în Scrisoarea I :
“Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate “…

Din punctul de vedere al darwiniştilor, Natura e rezultatul a doi factori majori : mutaţiile genetice şi selecţia naturală

(random genetic mutation and natural selection ).

Astăzi însă, oricine vrea să scrie o lucrare despre designul entităţilor naturale, specia umană, regnul animal, regnul vegetal … şi terminând cu cele mai simple celule sau cu molecula ADN/DNA, e nevoit să facă apel la geometria fractalilor.

Aventura fractalilor începe în 1975 când matematicianul francez Benoit Mandelbrot publica celebra sa carte Les Objets Fractal.

Un deceniu mai târziu, Gleick observa ca mulţi biologi reuşiseră să facă unele analogii între fractali şi organe anatomice sau ţesuturile care le compun, ex: branchiile, ţesutul inimii, etc.

Iată ce scrie Gleick:
“some theoretical biologists began to find fractal organisation controlling structures all through the body. The standard “exponential” description of bronchial branching proved to be quite wrong; a fractal description turned out to fit the data. The urinary collecting system proved fractal. The biliary duct in the liver. The network of special fibres in the heart that carry pulses of electric current to the contracting muscles…”

Gleick pune retorica întrebare: ” Cum a reuşit natura să evolueze către această complicată arhitectură şi cum reuşeşte să o controleze?”

În cartea sa, Mandelbrot nota că numai în geometria euclidiană se poate vorbi de complexitate.
Geometria fractalilor se bazează pe seturi foarte simple.
Celebrul set fractalier Mandelbrot are la bază o ecuaţie simplă de forma:  z’=z2 + c.

Mandelbrot a spus: “Take a number, multiply it by itself, and add the original number”.

Setul Julia are la bază următoarea formulă:

Cλ(z) = iλ cos z
Pentru λ aproximativ egal cu 0.67 se obţine imaginea de mai jos:

Este suficient ca λ să crească foarte puţin ca valoare pentru a se trece din starea de ordine în cea de haos, iar figura următoare ilustrează foarte bine ce se întâmplă atunci când λ variază cu o cantitate aproape infinitezimală în raport cu valoarea proprie.

Tragem concluzia că între ORDINE şi HAOS nu sunt decât nişte diferenţe MINIME. La fel între IUBIRE şi URĂ.

Matematica şi geometria fractalilor reprezintă un pod de legătură între ordine şi dezordine, între întâmplare şi prezicere, între unitate şi întreg, ceva asemănător celebrului model al oului chinezesc, chinesse egg.

Iată ce scria William. F. Allman în articolul “The Mathematics of Human Life”:

“The body’s overall structure bears the signature of the chaotic processes that shape it – right down to the DNA molecule that serves as its genetic blueprint. The fractal nature of DNA appears to play a role in its ability to pass on biological information that controls development of the various parts of the body. Because fractals represent a midway point between randomness and predictability, DNA’s fractal structure may represent a compromise between encoding the maximum amount of information, while still being extremely resilient to damage.”

Dr. Lipton are câteva cărţi şi articole interesante pe tema structurii fractaliere a moleculei DNA/ADN. El a lansat şi conceptul omului fractal.

“I was sitting in my laboratory looking at a eukaryotic cell through an electron microscope. I was reiterating in my mind the common understanding that all the physiologic systems that can be found in the human being are in the eukaryotic cell when it really struck me… the cell I was looking at was a fractal of the human being. Alternatively, the human being is a fractal of the cell – a version on a greater order of magnitude.”

…deci, după părerea lui Lipton, omul este un fractal al celulei !!!

Frumuseţea din noi se întinde dincolo de puterea noastră de înţelegere. O putem privi doar cu ochii minţii. Iar atunci când vom putea trece de anumite bariere de gândire şi de egoism, vom constata cu stupoare că nu avem cum să fim nefericiţi.

Când am ascultat-o pentru prima dată pe Vanessa Mae cântând la vioară Tango de los exilados, am avut în minte ceva asemănător cu ceea ce se vede mai jos … numai că ritmul era cu mult mai alert.

Comentariul meu:

Am răsfoit aseară blogrollul. De curând, am mai redus din numărul linkurilor, după criterii aleatorii, subiective. Cum tot pe criterii subiective le-am şi adăugat. Cum Eexergy este unul dintre blogurile pe care intru cu sfială - n-aş şti să vă spun de ce – şi pe care şi mai cu sfială comentez, am dat un click. Cred că demult căutam un asemenea articol… Ştiam că e pe undeva, dar nu întâlnisem încă expusă teoria fractalilor, în această manieră. Tot ieri am avut o interesantă discuţie cu Alice Drogoreanu, iar unul dintre subiecte era cel referitor la coincidenţe. Eu nu cred în coincidenţe. Cred că universul este organizat şi, în funcţie de modul în care îţi mişti nevăzutul suflet, universul îţi răspunde. E important cum reacţionăm, cum interacţionăm. E foarte unşor să judeci. E mult mai greu să cauţi echilibrul reacţiilor. E foarte uşor să te mânii şi să dai drumul cuvintelor rele. E destul să le gândeşti; greu poţi să le atenuezi efectele. De aceea, acest articol a venit ca o mănuşă. Motiv pentru care l-am şi repostat aici. Poate nu toţi cei care mă vizitează intră pe blogul Eexergy.

Căutaţi armonia cu universul. E în voi, în fiecare. E acoperită de straturi groase de întâmplări de tot felul. Ne vom aminti astfel lucruri pe care le-am ştiut dintotdeauna, dar nu am fost conştienţi că le ştim.

Îi mulţumesc lui Eexergy pentru amabilitate. Şi pentru articol.

Să vă uitaţi diseară la emisiunea Gabrielei Firea, pe Antena3.

Alice Drogoreanu – expoziţie online cu vânzare

Etichete

Arta, artist, Dumnezeu, expozitie, flori, fotografii, imortalizare, inger, jurnal de scriitor online, porti, viata asa cum e

Vând!!!

am ceva necazuri şi pentru asta încerc să vând exact ce ştiu să fac : fotografii
puteti alege orice imagine de aici, de pe blog sau din galeria mea de pe deviant
[alice drogoreanu]
hârtie fotografică de calitate
print sau afişe, cum doriţi
functie de dimensiuni preţurile sunt
15×21cm – 30 lei , cu rama şi passpartout – 50 lei
20×30cm – 40 lei, cu rama şi passpartout – 70 lei
sau alte dimensiuni – detalii pe mail
alicedrogoreanu@yahoo.com

De câte ori cunosc un om care are un necaz îmi vine să plâng.

Ieri m-am gândit ce aş putea face concret. Mult prea puţine, pentru că bani nu am. Nu prea am şi, oricum, nu ar ajuta-o prea mult pe Alice ce aş putea să-i dau eu. Am învăţat de la înţeleptul meu şaman că pe om trebuie să-l ajuţi să înveţe să înnoate. Pentru că nimeni nu poate înnota în locul altcuiva. Tuturor ni se întâmplă să trecem prin drame sau tragedii. Artiştii ştiu cel mai puţin să supravieţuiască pe pământ pentru că ei umblă mereu cu capul în nori. Zilele trecute, şamanul mi-a zis că a făcut tot ce s-a priceput să mă înveţe să trăiesc în lumea aceasta. Mă gândeam la tot acest parcurs de 7 ani şi evaluam rezultatele. Am fost aşa un om: am trăit după legile mele, eterice şi diafane, fără contact cu realitatea decât unul cât s-a putut de superficial. Din când în când, cu un efort supraomenesc, încheiam un capitol scurt după legile terestre. Însă realismul meu nu a durat niciodată prea mult, pentru că oricât m-aş strădui, nu pot să încap în obezile cotidiene şi cuminţi decât dacă renunţ la ceva… Am început o mie de lucruri omeneşti şi, la o vreme, toate mi-au părut imbecile şi fade. De două ori, când am ajuns la saturaţia şi dezgustul maxim de lume, am vrut să-mi iau zilele. Însă Dumnezeu a ales să mă oprească aici. Să-mi duc crucea de om pe care sunt lipite deschise aripile de înger aici. Să nu vi se pară plină de orgoliu această frază: este plină de durere şi de umilitate. Nu reuşesc nici să fiu om până la capăt, să alunec cu uşurinţă pe firul destinului, fără să complic, să despic şi să mă îndoiesc. Dar nici înger nu pot fi până la capăt pentru că mersul printre oameni m-a încărcat cu multele noastre obicinuinţe. Să ne enervăm. Să judecăm pripit. Să lenevim. Să trândăvim. Să profităm unii de neştiinţa sau naivitatea altora. Să ne urâm. Să ne detestăm. Să ne umilim. Să ne vindem. Dincolo de toate acestea mai este ceva, a adevărat. Chiar dacă abia se mai zăreşte. Iubirea. Compasiunea. Dragostea de aproape. Grija pentru cel neajutorat şi nevolnic. Teama de păcat. Gândul luminos.

Între zbor şi târâre, mi-am petrecut aproape 20 de ani, nevoind, urlând la un Dumnezeu obscur şi ingrat,(aşa îl vedeam atunci), bucurându-mă de darurile oamenilor, unele otrăvite. Când l-am întâlnit pe şaman, eram pe cale să devin întrutotul om obişnuit. Mă pregăteam de transformarea totală. Uitasem de visare şi zbor. Uitasem că timpul nu are început şi sfârşit ci este doar o intensitate. Eram o fiară pregătită pentru vremi şi oameni. Din ce a găsit el a reuşit cu răbdare, cu o imensă răbdare, cu o dumnezeiască răbdare şi înţelepciune, să facă un altfel de om. Am terminat cele începute şi aruncate în debaraua prăfoasă a trecutului. Am scris şi am încheiat (cu poticnelile inerente) ce începusem. Am descoperit ce bine e să fii la fel cu ceilalţi şi, în acelaşi timp, deosebit. Am descoperit ce înseamnă să vorbeşti direct cu inima ta, pe care ai rătăcit-o pe undeva prin trup, şi n-o mai auzeai.

Pentru toate acestea sunt datoare să multiplic magia. Nu să fiu recunoscătoare – nu sunt de felul meu. Nu ştiu de ce, fără să o cunosc, simt că Alice este un înger căzut. Ea nu ştie să facă altceva decât să surprindă lumina în prefacere. Nu ştie decât să vadă şi să imortalizeze ceea ce noi nu avem timp să vedem. Porţi. Flori. Lucruri de care oamenii nu mai au nevoie. Umbrele pe care nu le vedem niciodată. Ploaia. Jocul luminii în apă. O scară dintr-o altă epocă. O minge părăsită.

Pentru felul în care Alice opreşte lumea în loc, cred că merită să ne arătăm gratitudinea. Nu în fiecare zi suntem generoşi. De multe ori ratăm ocazia de a fi. Poate aceasta este o ocazie de a aduce omagiu Artei. Poate nu ne vom mai simţi vinovaţi că artiştii mor de cele mai multe ori din cauza ingratitudinii cu care sunt trataţi, mai mult decât de vicii sau sărăcie. Ştiu că mă veţi urî câteva clipe că îmi permit să împart oamenii în artişti şi non-artişti. Ca să putem să ne bucurăm de florile din grădină, le udăm, le îngrijim, le scoatem din buruieni, le veghem cu grijă. Pentru că sunt ale noastre. Posesia e satisfăcută. Dacă vrem, le rupem, le călcăm în picioare, urinăm pe ele, iar ele nu spun nimic. Oare nu spun nimic?… Şi artiştii sunt ai noştri, pentru noi au venit în lume, ei sunt florile de oameni. Pentru ei, de ce nu facem nimic?

De ce primăvara.

Etichete

blogereala, Bloggeri, Cer, flori de primavara, iarba, Iisus, mirosul ierbii, Paşte, primavara, vitel

A fost o săptămână moale şi tandră ca o radieră despre care a scris un romancier francez. Atât de tandră şi blândă încât a dispărut “nervul” acela care te face să scrii, să exhibi vreun dezacord sau să constaţi vreo exaltare. Dacă aş reuşi să prelungesc starea înţeleaptă din această săptămână (care a început de ziua mea, duminica trecută) cred că aş ajunge la iluminare. Ca o apă calmă, pe care nicio undă nu se încreţeşte deşi adie un vânticel. Ca o floare de măr, învăluită în parfumul propriu şi în bâzâitul intermitent al albinelor vizitatoare. M-am prefăcut că mă enervez de vreo două ori, mai mult aşa, să nu-mi ies din mână.

Vaca vecinilor de la ţară, de la Zorlenţ, a fătat. O viţică uimită şi, ca orice creatură mică, plăpândă şi neajutorată, deosebit de frumoasă. La expulzare a asistat şi băiatul meu. Este marcat de eveniment. La fel ca şi de tăierea mieilor în sâmbăta de dinaintea Paştelui. Şi-aşa e un meditativ introvertit, a devenit şi mai înţelept, privind, participând la spectacolul lumii, al vieţii. A chiulit o zi de la şcoală şi învăţătoarea lui, Zora, i-a spus că i-a fost dor de el, când a revenit. Este şi el o parte a acestei lumi, importantă. E important pentru noi, cei care-l creştem şi îi supraveghem cu dragoste paşii. Este important pentru bunica lui – ca o prelungire a ei în timp, de care simte că se leagă în viitor. Mama nu e o expansivă afectuoasă. Nu şi-a arătat explicit dragostea faţă de noi. Cred că din această pricină şi copiii ei sunt parcimonioşi cu dovezile de dragoste şi efuziunile. Avem un fel de a iubi interiorizat. Nu credeam că îi va fi drag copilul meu; constat că m-am înşelat şi că nu o pot descifra nici acum, pe când ea îmi ştie toate cotloanele şi ascunzişurile sufletului şi toate “butoanele”. Parcă atâta duioşie şi grijă pentru fiecare pas n-am simţit nici pe pielea mea, cum o simt acum în glasul ei când invariabil mă întreabă: ” Şi faşi baietu’?” Adică, tradus din moldoveneşte, ” Ce face băiatul? ( al familiei, al nostru, mai ales al ei, cumva)”.

Viaţa îşi urmează ciclurile ei. Noi o simţim după temperatură şi alternarea ciclurilor vegetale, o percepem prin simţuri, dar ceva mult mai important se derulează în spiritul vremii, în interiorul ei. Oamenii sunt mult mai informaţi decât erau odinioară, oare sunt şi mai înţelepţi? Aţi visat vreodată satul românesc de demult? Când se trăia exclusiv din ce produceau mâinile, animalele, uneltele, pământul, pădurea? Vă daţi seama câte am pierdut câştigând timp pentru a ne gândi la … nimic?

Satul românesc de acum a evoluat extraordinar. Şi, în acelaşi timp, ritmul a rămas acela ancestral, cumva în afara timpului. Găinile cad cloşti primăvara. În mai, se vor umple curţile de pui aurii. Vacile ies în fiecare dimineaţă şi seară la păscut. De mii de ani e la fel. Caii pasc liniştiţi pe pajişte – câţi mai sunt, din ce în ce mai puţini – le-au luat tractoarele aduse “de-afară”.  Stele pe cer, clipind şi caii pe pajişte.  Fiecare lucrează, cu tractorul propriu care îi şi dă statulul de “avut”,  petecele de pământ din o mie de locuri primite la Legea 18 “de regulă, pe vechile amplasamente” – ceea ce a dat naştere la pârloaga generală din agricultura ţării. Pasiuni mai mari decât naşte pământul cred că nici patima dragostei pentru vreo femeie nu le întrece.

Eu am crescut în acest tipar, al satului. Încă nu am devenit “blocar”. Numai blogăr.

Am în sânge mirosul pământului primăvara. Mirosul copacilor înfloriţi. Mirosul albastrului cerului de aprilie. Mirosul cozilor de ceapă subţiri care sparg crusta şi ies la lumină. Mirosul bălegarului împrăştiat pe câmp, înainte de arat. Mirosul ierbii de primăvară, reavăn, crud, proaspăt. Nu le pot stinge, orice aş face. Oricâte cărţi aş zidi între mine şi iarbă, tot simt acel miros.

De aceea am tăcut în aceste zile. Nu ştiam cum să vă spun să mirosiţi. Dacă vara e un anotimp al gustului, primăvara e unul al aromelor prime. Toamna e unul al văzului. Iarna, unul al interiorului, al interiorului propriu pentru că nefiind expansiv şi obligat deci la sedentarism, omul se uită în suflet. De aceea, cred că şi Iisus se naşte în miezul iernii. Speranţa pentru un suflet nou, înnoit.

Şi se duce la Ceruri primăvara, spre a renaşte.

Cred că ar trebui să ne gândim la toate acestea. Şi să nu ne mai urâm atât. Şi să ne redescoperim sufletul real. Şi să nu mai fim pizmaşi şi judecători ai semenilor. Să stăm în iarbă, cu ochii aţintiţi la cer. De acolo vin toate răspunsurile adevărate.

Şi cea pe care o să o ascult din lumea cealaltă

Etichete

Dance, Leonard Cohen

Cu o secvenţă video dintr-un film grandios: Parfum de femeie

Piesa muzicală pe care o ador

Etichete

BZN, Dance, Dance Dance, viata asa cum e

Aniversare. Patruzeci plus unu…

Etichete

Aniversare, La multi ani, viata asa cum e

Prelucrarea fotografiei iniţiale, din 19.04., este opera lui Ciprian Burcovschi. Eu zic că e priceput. Foarte priceput.

Ştiu cum e să ai 10 ani şi să nu-şi amintească nimeni din întreaga familie că e ziua ta. Să aştepţi o zi întreagă un semn mic, secret, că şi-a amintit mama şi o face pe misterioasa, dar va scoate din dulap o rochiţă sau o pereche de sandale.  Sau o carte. Seara, să adormi suspinând în pernă, plângând indiferenţa celor din jur. A doua zi să le poţi reproşa cu răutatea curată proprie doar copiilor, ca o ploaie ropotită de vară. Mai târziu, mult mai târziu să înţelegi că grija lor pentru pâinea zilnică, pentru cele trebuincioase traiului era mai mare decât orice bucurie trecătoare a unei aniversări. Din cauza grijilor, uitau şi de propriile lor aniversări.

Ştiu cum e să ai 18 ani şi să-ţi închipui că ai devenit adult. Iar într-un singur ceas să ţi se schimbe, printr-o tragedie evitată parţial, cursul destinului.

Ştiu cum e să ai 30 de ani şi să porţi în pântecul rotunjit cât o minge de fotbal, un copiluţ atât de dorit încât e egal cu fiecare suflare a ta. Fiecare mişcare a lui să mişte întregul univers, până la cea mai îndepărtată în timp stea.

La 33 de ani, tot în aprilie, să intri pe Poarta Regală. Să iubeşti cu o putere nemăsurată, care mută munţii din loc şi schimbă dimensiunile invizibile ale lumii.

39 i-am împlinit în Clinica de Cardiologie de la Timişoara, era cât pe-aci să nu-i împlinesc.

Am auzit de multe ori că o femeie devine femeie la 40 de ani. Anul care a trecut, am tot spionat miracolul… Nu ştiu încă despre ce e vorba.

Am încercat o similitudine între floare şi femeie. Dacă o forţăm un pic, similitudinea funcţionează. Să luăm, de exemplu, o piersică. Piersicul înfloreşte printre primii înfruntând răcoarea pragului dintre anotimpuri. Floare precoce, roz şi parfumată, îţi bucură toate simţurile. Văzul, cu rozul ei ireal. Mirosul, cu parfumul ei idelebil.

Lepădând petalele şi trecând înspre fruct, nu mai seamănă cu nimic. E ceva la care nu merită să te uiţi. Când ajunge în crudul fructului, înainte de coacere, are pulpa tare, pietroasă, amaruie şi acră în acelaşi timp. Poţi să le culegi şi nepârguite, să le adaugi sirop de zahăr, să le fierbi şi să faci un fel de compot (chisăliţă). Mai degrabă cu prunele se poate face o asemenea operaţiune.

În pârg, piersicile au şi dulceaţă, şi savoare şi căldură şi o aromă specială. Au gust de soare.

Aşa cred că ar trebui să fie şi o femeie la 40 de ani. Sau la 41?

Eu tot aştept prefacerea.

Îi mulţumesc Corinei pentru urări. Şi Mihaelei de asemenea.

Mă bucur că am reuşit să împlinesc 41 de ani şi acum, dacă tot trebuie să mă maturizez (aşa zic canoanele, nu?) poate că ar trebui să vă promit că mă voi ţine de scris. Dacă mă ajută şi destinul.

Să aveţi un Paşte însorit şi luminat!

Iar e să reuşesc să trec cât mai multe praguri.

Concediu

Etichete

Brodina, Sfintele Pasti, viata asa cum e, vraji albe

Dragilor, până după Sfintele Paşte, mi-am luat concediu pentru cuvenita primenire. A interioarelor şi exterioarelor.

Cum m-am născut în Vinerea Neagră la miezul nopţii, am primit suplimentar peste încercările obişnuite. Sau poate mi se pare.Oricum, viaţa mi se pare o pregătire, o oţelire, o călire pentru “altceva” mult mai important.

Vă sugerez să încercaţi, în aceste zile, să fiţi mai buni. Înainte de a spune o vorbă rea cuiva, cântăriţi-i efectul şi, dacă puteţi, opriţi-o. Nimic nu vatămă mai tare decât un cuvânt rău. Uitaţi-vă în jur la câtă frumuseţe a pus Dumnezeu în lume, pentru voi. La câtă perfecţiune. Bucuraţi-vă şi meditaţi. Uitaţi-vă în adânc, în afundul sufletului, să dvedeţi, vă mai oglindeşte chipul? Vă mai recunoaşteţi în el, aşa cum vă recunoşteaţi în fântâna bunicilor?

Bucuraţi-vă că existaţi şi rugaţi-vă pentru cei aceia care nu mai sunt cu noi să-şi afle odihna. Încercaţi, în aceste zile, să faceţi o faptă bună. Vă veţi simţi sufletul ca o cupă de lalea.

Toate cele bune. Ne revedem după Paşte. Să vedem dacă trec şi această vamă.

Să vă spun ce-i cu vama. Într-o vreme în care mă urmăreau gânduri vrălmaşe şi negre, m-am dus la un vrăjitor. La noi le zice “solomonar”. Era un om sărac, cu o casă de copii, din Munţii Brodinei. Casa, ca o gospodărie de munte, cu acareturi şi animale. Însă, se vedeau peste tot semnele sărăciei. De cum am intrat pe poartă, m-a încercat aşa, un gând de neîncredere. “Dacă ar fi în stare să ştie ceva, ar fi bogat”, mi-am zis. Am zâmbit subţire şi ironic şi mi-am zis, dacă tot am venit…

Camera în care mi-a descântat era plină de icoane. Dintre ele, nu-mi puteam lua ochii de la o icoană a Maicii Domnului cu un crin în mână – cum aveam şi noi una acasă. Toate cum mi le spunea, aşa erau. Nu voiam nimic, nu găseam niciun sens, nu-mi păsa de nimic. În final, mi-a dat şi în cărţi. Am tras de trei ori, de fiecare dată, Asul de Treflă. Adică Moartea. Mi-a spus atunci că trebuie sa fac ceva să alung duhurile rele care-mi dau asemenea gânduri. Mi-a spus să mai vin şi ce să-i aduc. O pană de gâscă, un termometru, o cămaşă a mea,  şase funii de lungimea anvergurii braţelor mele, 6 cuie, aghiasmă de la 9 biserici, 6 lumânări, 6 sticle de jumătate de litru  şi nu mai ţin minte ce pentru că sunt 21 de ani de atunci. N-o să mă credeţi, am făcut tot ce mi-a zis şi am adus tot ce mi-a zis. Am stat o zi întreagă afară pe prispă şi în casă. Nevasta lui m-a pus la masă cu copiii ei. Am mâncat simţindu-mă vinovată că iau din mâncare copiilor. Mi-a povestit cum e cu darul bărbatului ei. Cum l-a învăţat un bunic de-al lui. Cum merge noaptea şi caută anumite ierburi, într-un anume timp. Cum au venit oameni mari şi i-a dezlegat. Nu eram foarte convinsă că există vreo legătură asupra mea, alta decât cea a destinului, însă venisem aici dintr-un soi de curiozitate.

Seara, înainte să plec la tren, m-a chemat în camera cu icoanele. M-a învăţat cum să fac. M-a legat cu toate cele şase funii în jurul mijlocului. Mercurul era prizonier în teaca penei de gâscă, trebuia s-o port asupra mea tot timpul. Cămaşa nu trebuia s-o lepăd în cele şase zile de “ritual”. Seara şi dimineaţa trebuia să beau trei înghiţituri din aghiasma de la 9 biserici şi cu restul din sticlă să mă spăl pe trup. În fiecare zi lepădam o funie. Iar apa pentru abluţiune o adunam în ceva. În prima dimineaţă mi s-a părut amuzant. Aşa, într-o doară, am zis să încerc. Am spus Tatăl Nostru, am luat trei înghiţituri, am turnat apa în creştet, când să dezleg funia, s-a pornit din senin afară o furtună încât am zis că se zgâlţâie marginile lumii. Seara au început să urle din ungherele energiei din care sunt făcute lucrurile din jur tot felul de ştime. Simţeam cum se urcă părul pe mine de groază dar continuam să spun rugăciunile. În acele zile cred că mi-a fost cel mai greu din viaţa mea să mă păstrez în graniţa dintre viu şi nonviu. Nu între viu şi mort ci cum am spus. La sfârşitul tuturor celor şase zile am ars cămaşa, funiile am pus cuiele în apa cu care îmi curăţasem trupul dimpreună cu cenuşa, am ars lumânările până s-a făcut miezul nopţii şi cu un borcan în care erau toate acestea, m-am dus la râu. Solomonarul mi-a zis să nu mă uit înapoi, până la rîu, oricine m-ar striga. Cu niciun chip să nu mă uit. Şi cine nu m-a strigat… în timpul care mi-a părut o eternitate, până am ajuns la rău. Mama, toate rudele cunoscute, toţi cei pe care-i iubisem, unii dispăruţi plângeau, strigau, urlau, mă implorau, se rugau să mă întorc şi să-i văd. Le simţeam şuieratul în ceafă. Mă încerca gândul măcar cu coada ochiului să mă uit să văd cu arată Liliana, colega mea călcată de-o maşină, pe când eram în clasa a II-a… Sau bunica, cu broboada ei legată sub bărbie… Am biruit orice curiozitate şi am ajuns la râu. Cred că toţi şerpii şi balaurii din basme dac-ar fi răcnit, încă ar fi fost puţin faţă de concertul în mijlocul căruia eram. M-am împiedicat de-o piatră şi era cât pe-aci să scap borcanul. Am simţit o curmătură în inimă. Am ajuns, am rosit rugăciunea, aum aruncat în spate, în sensul de curgere a apei borcanul. Toate au tăcut. Era o noapte frumoasă şi liniştită de august, stelele îmi clipeau parcă vesele şi complice.

M-am întors acasă. Peste o vreme, m-am dus la solomonar, să-l întreb ce-au fost acele strigăte. S-a luminat când m-a văzut.”Ai vinit? Credeam că nu mai vii…” Am purtat o lungă şi utilă discuţie despre cele de aici văzute şi nevăzute şi despre cele de Dincolo, despre care nu e bine să fim curioşi. Despre viaţă şi despre suflet şi cât de important este sufletul în ecuaţia existenţei. Crucial. Mi-a mai zis o vorbă pe care atunci n-am auzit-o decât în treacăt. Că “acuma ai trecut. Dar, în jur la 40 de ani, vei mai avea o încercare”. Cum am trecut de 40 şi mă îndrept senină şi sceptică, vag optimistă spre 41, cred că a trecut…

Mi-am amintit acum, nu ştiu ce de, de solomonarul din creierii munţilor…

Să vă păzească Dumnezeu de rele.

Duminica Floriilor

Etichete

Brandusa, Corina Cretu, Crina, Duminica Floriilor, Florica, Florii, Florin, Ierusalim, Iisus, Lacramioara, Liliana, Mihaela Paraschiva, Narcisa, Parlamentul European, Romania europeana, Violeta

Astăzi, în Duminica Floriilor care celebrează intrarea Domnului Nostru Iisus Christos în Ierusalim, Corina Creţu îşi lansează cartea “România europeană”.

Îi doresc succes în cariera ei politică şi o felicit pentru această carte – rodul timpului petrecut la Bruxelles ca reprezentant al cetăţenilor români în Parlamentul European.

Tot astăzi, buna mea prietenă, Brânduşa, îşi aniversează ziua de naştere. Îi spun şi pe această cale La Mulţi Ani. Mă bucur că am avut şansa să o cunosc.

La mulţi ani, Mihaela, suflet blând şi căutător de comori.

La mulţi ani tuturor acelora care-şi serbează astăzi onomastica, şi cărora părinţii şi naşii le-au dat nume de floare. Sacră.

Nu suntem totuna cu mintea noastră – Eckhart Tolle

Etichete

Buddha, Eckhart Tolle, Fiinţa, iluminare, jurnal de scriitor online, literatura, Puterea Prezentului, viata asa cum e

Cel mai mare obstacol în calea iluminării

Ce este iluminarea?

Un cerşetor stătea la marginea unui drum de mai bine de 30 de ani. Într-o zi, trecu pe acolo un străin.

- Te înduri să-mi dai un ban? murmură mecanic cerşetorul, întinzându-i veche lui şapcă de baseball.

- Nu am nimic să-ţi dau, spuse străinul. Dar pe ce eşti aşezat? mai întrebă acesta.

-Pe un gunoi, răspunse cerşetorul, e doar o cutie veche. Stau pe ea de când mă ştiu.

-Te-ai uitat vreodată înăuntru? întrebă străinul.

-Nu, răspunse ceşetorul Ce rost are? Nu e nimic în ea.

- Uită-te înăuntru, insistă străinul.

Cerşetorul reuşi să ridice puţin capacul. Şocat, nevenindu-i să creadă, văzu că toată cutia e plină de aur.

Eu sunt străinul care nu are nimic să vă dea şi care vă spune să vă uitaţi înăuntru. Nu în interiorul unei cutii, ca în parabolă, ci undeva mai aproape: în interiorul dumneavoastră.

“Dar eu nu sunt un cerşetor!” – mi se pare că vă aud protestând.

Cei care nu şi-au găsit încă adevărata bogăţie, care este strălucitoarea fericire a Fiinţei şi sentimentul profund şi indestructibil de pace venit odată cu ea, sunt cerşetori, chiar dacă deţin cele mai mari bogăţii materiale. Ei caută înafara lor fărâme de plăcere sau de satisfacţie, de recunoaştere, de siguranţă sau de iubire, deşi au în sine o comoară care conţine nu numai aceste lucruri, ci este infinit mai bogată decât orice le-ar putea oferi lumea.

Cuvântul “iluminare” evocă într-un fel ideea unei realizări supraomeneşti, iar sinele fals vrea să perpetueze această idee; dar aceasta este pur şi simplu starea dumneavoastră naturală, trăirea identităţii cu Fiinţa. Este o stare de conectare la ceva incomensurabil şi indestructibil, la ceva care, aproape paradoxal, sunteţi în esenţă dumneavoastră, dar care, cu toate acestea, vă depăşeşte cu mult. Înseamnă regăsirea naturii dumneavoastră adevărate, dincolo de nume şi de înfăţişare. Incapacitatea de a simţi această conectare dă naştere iluziei separării – separarea de propria persoană şi de lumea ce vă înconjoară. Atunci vă percepeţi, conştient sau inconştient, ca pe un fragment izolat. Apare frica, iar conflictul interior devine starea normală.

Îmi place foarte mult definiţia extrem de simplă pe care Buddha o dă iluminării:”  Sfârşitul suferinţei”. Nu este nimic supraomenesc în ea, nu-i aşa? Desigur, ca definiţie, este incompletă. Ne spune doar ce nu este iluminarea: nu este suferinţă. Dar ce rămâne atunci când nu mai există suferinţă? Buddha păstrează tăcerea asupra acestui subiect, iar tăcerea lui înseamnă că acest lucru trebuie descoperit pe cont propriu. El foloseşte o definiţie negativă pentru ca mintea să nu o transforme într-o credinţă sau într-o realizare supraomenească, un obiectiv imposibil de atins. În ciuda acestei precauţii, majoritatea budiştilor cred şi azi că iluminarea este pentru Buddha, nu pentru ei, cel puţin nu în această viaţă.

Aţi folosit cuvântul Fiinţă. Puteţi să ne explicaţi ce înţelegeţi prin acest cuvânt?

Fiinţa este energia vitală unitară, eternă, mereu prezentă deasupra miliardelor de forme vii supuse naşterii şi morţii. Totuşi, Fiinţa nu este numai deasupra ci şi în adâncul fiecărei forme de viaţă, ca esenţă interioară invizibilă şi idestructibilă. Ceea ce înseamnă că ea ne este accesibilă în acest moment sub forma sinelui nostru profund, a naturii noastre adevărate. Dar nu căutaţi să puneţi stăpânire pe ea prin puterea minţii. Nu încercaţi să o înţelegeţi. Nu puteţi să o cunoaşteţi decât atunci când mintea este liniştită. Când sunteţi prezent, când atenţia voastră se îndreaptă intens şi în întregime spre Clipa de acum, Fiinţa poate fi simţită, dar ea nu poate fi înţeleasă niciodată pe cale mentală. A regăsi conştiinţa Fiinţei şi a menţine această stare de “conştiinţă sensibilă” înseamnă a atinge iluminarea.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Puterea prezentului

Etichete

Arta razboiului, Carlos Castaneda, Dan Puric, Eckhart Tolle, ghid de dezvoltare spirituala, Iisus, jurnal de scriitor online, literatura, Metacomunicatorul, Omul frumos, Puterea Prezentului, Sun Tzu, Tamada.ro, viata asa cum e

Mi-am comandat la Tamada.ro câteva cărţi: Dan Puric – Omul frumos, Sun Tzu – Arta războiului şi … Eckhart Tolle – Puterea prezentului, ultima, sub înrâurirea enervantului dar necesarului Meta-comunicator, un soi de Gică Contra al blogurilor pe care le frecventez.

Omul frumos pentru că l-am văzut şi auzit de câteva ori pe Dan Puric şi mi-a lăsat o impresie de neşters. De profundă curăţenie spirituală. De consistenţă. Am auzit că unii i-ar fi propus să candideze la Preşedinţia României. N-ar avea şanse. Biserica nu-l va sprijini pentru că este mai “catolic decât Papa”. Societatea civilă (servilă – cum i-am zis într-o poveste, ca o vorbă de duh a unei găini vorbitoare) nu vede ce interese i-ar putea rezolva Dan Puric – la prima vedere, un om moral, deci cinstit. Iar votantul de la ţară – vorba Maestrului meu – ar întreba minunându-se: “Şine? Dan Puric? Aista-i om, ori puric? Auz, cum sî ti chiemi Puric şî sî şii preşîdinti?” Aşa că. Aşa.

Sun Tzu? Pentru că mă atrage filozofia chineză mai mult decât altele. Pentru că este aproape, foarte aproape de esenţă. Arta războiului? Pentru că viaţa noastră de zi cu zi a devenit un război pe care nu-l mai putem duce cu arme convenţionale. Sau aşa era, dar n-am vrut eu să văd. Fiecare caută să-l domine, folosească, umilească pe celălalt. Pre puţini sunt aceia care sunt capabili de iubire creştină – să-i zic aşa – în stare să vadă şi să stimuleze sâmburele de lumină din om. Cei mai mulţi caută să sufle-n pânzele întunecate ale vanităţii. Aşa încât am considerat util să mă “înarmez”. Deşi nu-mi va folosi la nimic; eu sunt un războinic care se bate cu himerele: una dintre ele este aceea că omul e fundamental bun şi societatea îi toarnă sistematic răul în urechi, ochi, inimă, pentru a-l putea manipula mai uşor…

Puterea Prezentului… Asta e o Carte, să ştiţi. Dacă n-aţi citit nimic de Eckhart Tolle şi sunteţi preocupaţi de râvna spirituală, faceţi-o. Până acum, poate am auzit întâmplător de el. Cam în acelaşi gen, dar mai prozaic şi mai regizat – fără să-şi ia titulatura de ghid spiritual – îl găsesc pe Carlos Castaneda. Din aceeaşi pleiadă. Al celor care demontează mintea omenească, încearcă să descopere resorturile intime ale existenţei umane, de unde venim, unde ne ducem, ce facem aici. O carte pe care v-o recomand cu căldură, insistent. Şi alte cărţi ale acestui autor uluitor, cu o gândire nouă, proaspătă, surprinzătoare, într-un domeniu ale cărui graniţe nici nu ştim sigur unde se află.  O citesc cu pipeta, neîndrăznind să iau deodată o felie mai mare. E ca un fruct exotic, adus de peste mări şi ţări, pe care nu te-nduri să-l mănânci tot odată. E ca o floare fantastică, multicoloră, căreia, dacă îi rupi o petală creşte o alta şi mai frumoasă în loc.

Pentru cei pasionaţi de sufletul omenesc, de desluşirea tainelor propriei existenţe şi a rostului în lume, această carte poate fi un îndrumător. Veţi descoperi că nu sunteţi cine credeţi că sunteţi ci o fiinţă cum mult mai minunată şi mai misterioasă. Veţi descoperi că sunteţi o matrice a fericirii. Şi veţi vedea cum nimic nu vă mai poate atinge sau răni, dacă nu vreţi. Sunt abia la un sfert de lectură şi m-am entuziasmat. Iar în materie de cărţi, chiar mă entuziasmez rar. Bucuraţi-vă de ziua de astăzi, de darul prezentului şi nu trăiţi nici ancoraţi într-un trecut care atârnă ca o legătură de angarale zornăitoare care vă amintesc mereu, în fiecare clipă, eşecurile sau suuferinţele trecute. Nu trăiţi nici atârnaţi de un viitor iluzoriu, construit din ipoteze, cele mai multe, fanteziste. Trăiţi această clipă, a prezentului, cu intensitate maximă. Opriţi-vă mintea, pentru câteva clipe. Veţi vedea câtă bucurie vă invadează.

Şi lăsaţi morţii să-şi îngroape morţii.

O parte a adevărului

Etichete

Chisinau, experti rusi, Komsomolskaia Pravda, Moldova, politica, Transnistria, viata asa cum e

Expertii rusi despre protestele din Moldova: Incendiul de la Chisinau, provocat de Obama

de Olga Popescu HotNews.ro

Miercuri, 8 aprilie 2009, 11:

Din datele de care dispun, ceea ce se intampla in Moldova este o revolutie portocalie, planificata de administratia Obama, a declarat  politologul Aleksandr Dughin intr-un interviu acordat cotidianului Komsomolskaia pravda. Asta demonstreaza ca sperantele ca linia americana in spatiul post-sovietic si in relatia cu Rusia se vor schimba, nu este decat o simpla iluzie a liberalilor rusi, crede expertul.

Ce cred expertii rusi:

Aleksandr Dughin:

Exista un consens de forte la Washington vizavi de interesele SUA in lume. Iar una din principalele prioritati ale politicii americane, atat democrate, cat si republicane, il constituie inabusirea Rusiei si inconjurarea ei cu regimuri proamericane. Voronin a mers prea departe in raporturile lui cu Kremlinul. Drept raspuns a primit ocuparea Parlamentului de catre fortele nationaliste pro-romane. Iar in mare parte, acel calm care a domnit in ultimul an, un an si jumatate, la nivelul elitelor rusesti, a fost, dupa parerea mea, sinucidere curata. Americanii nu au stat cu mainile in san si au pregatit atacuri asupra intereselor rusesti din spatiul postsovietic… In Moldova asistam la o lovitura de stat, orgnizata de fortele Consiliului american pentru politica externa. Este principalul stat major intelectual al administratiei americane. Acolo au fost de nenumarate ori Saakasvili si Iuscenko. Din consiliu fac parte Soros, Brzezinski, Kisinger. O organizatie extrem de influenta! Cu fortele ei a fost realizata aceasta lovitura. Ea va fi inabusita, dar nu va mai fi niciodata cum a fost. Voronin va fi dat jos, opozitia va primi un puternic sprijin financiar din afara si totul va continua dupa scenariul georgian si ucrainean”.

Serghei Markov, directorul Institutului pentru studii politice:

Evenimentele de la Chisinau seamana foarte mult cu o tentativa de a impune o „revolutie colorata”, o tentativa de acaparare a puterii. Dupa toate probabilitatile, ea a fost inspirata de organizatiile nationaliste romane, cu scopul alipirii Moldovei la Romania. Cred ca multi din acesti „revolutionari” au pasapoarte romanesti. Cum se va termina totul, greu de spus. Dar presedintele-comunist Voronin se bucura de un larg sprijin popular si nu are neprieteni in Occident. E un fel de „eurocomunist”. In plus, legitimitatea si caracterul democratic al alegerilor nu a generat indoieli printre europeni. Ca atare, cred ca Occidentul nu va sustine dorinta de inlaturare a puterii in Moldova.

In pofia actiunilor de protest de la Chisinau, comunistii moldoveni au toate sansele sa pastreze puterea in tara. Comunistii pot pastra puterea. In primul rand, partidul lui Voronin a obtinut, in mod evident, sprijinul majoritatii populatiei, iar observatorii internationali nu au constatat niciun fel de incalcari majore. In plus, Voronin nu are relatii tensionate cu Occidentul, de aceea este putin probabil ca Vestul va trece de partea opozitiei, asa cum
s-a intamplat in Ucraina, in 2004, in timpul revolutiei portocalii.

Vitali Kulik, directorul Centrului pentru problemele societatii civile

„Opozantii inteleg ca au pierdut si ceea ce vedem este un gest de disperare… Trebuie luat in calcul ca sunt forte de opozitie proromane. Daca ele vor invinge, trebuie sa ne asteptam la o subordonare prin forta a Transnistriei.

Aleksei Muhin, directorul general al Centrului pentru informatii politice:

Scenariul unei revolutii colorate este putin probabil la Chisinau. Totul depinde de cat de strans va controla Voronin structurile de forta. Ceea ce s-a intamplat este rezultatul direct al unei presiuni administrative directe asupra electoratului. Intr-o mare masura, este rezultatul acelor manevre, angajate pana acum de Vladimir Voronin. Presedintele moldovean a manevrat intre Moscova si Bruxelles, fapt care a permis aparitia pe teritoriul tarii a unor organizatii neguvernamentale, care au servit acum drept fundament pentru organizarea actiunilor de nesupunere civila, chiar intr-o forma atat de radicala.

In Moldova, totul va depinde de masura in care structurile de forta se vor subordona presedintelui, de gradul de loialitate a acestora fata de seful statului. „In privinta perspectivelor, eu ii acord 70% sanse lui Voronin de a pastra puterea si numai 30% ca acest lucru sa nu se intample”, a prognozat Muhin.

Memoria apei

Etichete

apa, documentar despre apa, lipsa de comunicare, memoria apei, viata, viata asa cum e

Opriţi-vă o oră şi douăzeci de minute şi priviţi acest documentar. Dacă nu l-aţi văzut încă. L-am găsit la Nea Costache căruia îi mulţumesc. Zâmbiţi, spuneţi muţumesc, nu mie, în general, celor din jur. Şi totul va fi mai bine.

Obama şi McCain

Etichete

Botoane, Frecala, McCaine, Motoroane, Obama, povestiri de la Zorro, presedinte, Zorro

Obama şi McCain from blog de Gabriela Savitsky by Gabriela Savitsky

La ultimul cântat al cocoşilor, când soarele dă să se ivească precum o arcadă de foc de după Măgura Turcului, vietăţile prind să umble şi să vocifereze prin răcoarea pătrunzătoare ce învăluie, ca o aură alburie, cătunul Vereşenilor din Zorro. Motoroanea, legănându-şi şoldurile uriaşe deodată cu cele două căldări de tablă cu smalţul sărit, încât greu poţi distinge culoarea, urcă ponorul spre fântâna lu’ Butoane.

- I-aţi dracii capul tău ăl’ prost! se aude, dintr-o curte, un glas subţire de femeie obidită. Da-re-ar buba-n hărpile tale de curvă! continuă vocea. Pui, pui, pu-ui! Pichere, pichere, pichere! Hu-uşi, i-aţi dracu’ penele tele de proastă! Proastelor! Na la maica, na! se aude schimbarea de nuanţă din voce. Pui, pui, na la maica, na, mâncaţi, hireaţi ale bubii de bolunde! Moşule! Cât mai dormi? Că îi dormi pe lumea aialaltă! Vezi de dă drumu’ la vacă! Toată gloata îi sculată numa’ tu îi tragi cu aghioasele! Mă, moşule, mă! Hai de scoală!

- Ce-i, tu?! Ce? Trebe să strigi tu la tot satul, să te ştie. Ho că m-am sculat. Am şi cosit la vacă, i-am pus zob în iesle. Ce? Credeai că numa’ tu eşti sculată în tot … de-acolo?… Noroc că eşti tu vrednică, că s-ar potopi lumea dacă n-ai fi tu! Unde mi-s aditaşii miei?

- Da’ ce ţi-i trebe? Unde te duci mă rog? Iară iei coclaurile în tălpi? Acas’ nu mai ai nimica de orânduit? Iară te duci şi mă laşi pe mine cu mara şi cu poiata şi cu casa şi cu voreţul, şi cu mulsul şi cu strânsul? I-aţi dracu’ pişioarili tele că numa’-n codru ţi-s drumurile! Ai îmbătrânit şi în loc să-ţi aduni minţile, ai zăluzât de-a binelea!

- Bine că eşti tu citavă. Norocul meu. Că cine mă cânta pe mine la cap toată dimineaţa?, mormăi moş Mărcin, aşezat pe scările voreţului, în timp ce trăgea de şireturile adidaşilor.

- Ce mormăi acolo? Crezi că nu te-aud? Hai la maica, hai, pui, pui pui! le cântă ea mulţimii de păsări de curte ce aşteptau cuminţi în subpoartă, să le dea drumu-n drum. Coana Iconia, cu boata în mână, deschise poarta mare şi ieşi şi ea în faţa casei.

- Bună dimineaţa, dodă Iconio! îi zice Motoroaia care pufăie ca un furnal pendulând, în ritmul mişcării ample a şoldurilor ei uriaşe, cele două găleţi din care sar stropi.

- Bună, bună! zice veselă şi Iconia, încălzită de faptul că Motoroaia o salută prima, respectând o ierarhie subtilă, în funcţie de care toate sunt rânduite aici într-un mod greu de priceput pentru un străin. Te-ai sculat? Iei apă?

- M-am sculat că or viermuit dracii de copii, ce poţi dormi de răul lor? Iau apă să dau la animaluri, că dacă nu le dau eu…

- Aşa-i, da. Dacă nu ne facem noi lucrul, cine să-l facă? Cât mai putem şi noi, că…

- Ău da’ greu îi! zice Motoroaia lăsând găleţile jos, cu chef de vorbă. Iconia, sesizând intenţia de familiaritate a suratei, odată îşi aminteşte că are ceva de făcut în curte:

- Mă duc că moşu’ meu are lipici în aşternut. Mă duc să dezleg vaca…

- Cald o fi şi azi? mai încercă Motoroaia panta colocvialităţii.

- Apoi, o fi cum a da Dumnezău, îi răspunse Iconia şi îşi târşi galoşii de gumă prin praf, sprijinindu-se-n băţ şi împingând poarta uriaşă.

Se luminează tot mai mult, soarele urcă deasupra Măgurii şi începe să împungă cu toate suliţele sale înroşite în foc. Ziua se vesteşte egală şi fără întâmplări neobişnuite, cum sunt toate zilele înscrise în spirala calmă a eternităţii. Încet – încet apar maşinile copiilor de la oraş, maşini din care se descarcă pachete, sacoşe, cutii, baxuri. E sâmbătă şi chiar şi praful drumului de ţară joacă în alt fel decât în celelalte zile. E vesel. În faţa porţii celei mari a Iconiei Momac opreşte un vehicul argintat, sclipind ca o navetă spaţială. “Jinerele de la Răşiţa” şi-a luat un VW Berlină de ultimă generaţie. Toată suflarea din vecini se învârte ameţită în jurul maşinăriei care numa’ nu merge singură, dar în rest … e o minune. Din portbagajul ei apar felurite pachete şi plase şi, înr-o colivie, un cocoş negru tuci, penat şi bogheat. Coana îl evaluază dintr-o privire:

- Ău că negru-i! Ce cap are, ca o gămălie…

- Că doar n-ai vrea să aibă capul ca de bou! sare “jinerele” atins în orgoliu de remarca nemulţumită a “gazdei”.

- Eh! Nu ca de bou. Da’ macâr că de cucoş.

- Aşa-i rasa asta, se dă “jinerele” specialist. E rasă de carne. Se numeşte Cochinchina.

- E de la China? se arată surprinsă coana Iconia. O face ouăle chinezeşti… o dă ea pe spirit de glumă.

- Îl duc înapoi! sare ginerele, ofuscat. La o asemenea perspectivă, coana se opune:

- Da’ lasă-l bubii aicea, dacă l-ai adus! L-or bate ăştia care nu-s din China, ai mei…

- Îl ţii şi dumneata deoparte, până se obişnuiesc cu el ceilalţi.

- Da. Îl pun în casă ca pe bibilou.

- Lasă-mă-n pace! Nimic ce-aduc eu nu-i bun! bombăne ginerele şi se duce în treaba lui.

- Ba-i bun, cum nu-i bun? Am spus io ceva? încearcă să-l împace coana Iconia privind cu neîncredere vietatea neagră înfofolită în pene, pene ce-i învelesc şi labele ca nişte ciobote flocoase. E bună toată făptura de la Dumnezău… Ăsta pare, mai degrabă, a lu’ Ăl Rău…

Cocoşul îşi vede de treabă prin gazonul din curte, rupând, fericit, iarbă şi pândind, atent, orice mişcare. În scurt timp, toată lumea a uitat de existenţa lui. Seara, coana Iconia, cu acelaşi ritual al ei obişnuit, cu şirul de sudălmi presărat de vorbe blânde, îşi adună păsăretul din stradă şi-l îndeamnă spre poiată. Văzându-l şi pe cocoşul negru stând pitit după o glastră, ia hotărârea de a-l amesteca în mulţime. Cum păsăretul de curte are orbul găinilor, nimeni nu l-a distins în întunecimea serii.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Duminica, după treburile cele obişnuite, lăsatul vitelor la păscut şi hrănitul păsărilor şi animalelor din curte, e zi de biserică şi de odihnă. Moş Mărcin îşi ia dis-de-dimineaţă ciobul de oglindă şi se duce la lavoarul din voreţ, se îngrijeşte şi se chiteşte îndelung, se îmbracă curat şi îşi potriveşte pălăria după care o ia la picior înspre biserică salutând monosilabic vecinii. E un munte de bună-cuviinţă şi bun simţ. N-a căzut în toată viaţa lui în vreo extremă. A muncit ca un rob, cu răbdare şi blândeţe, şi la făbrică, şi la ţarină, şi acasă. Şi coana Iconia a muncit, numai că ea-i altă formă de femeie. Aprigă, cu mintea ascuţită, cu limba despiedecată. Moşul priveşte icoanele răbdătoare şi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru … nu ştie pentru ce anume, pentru tot, aşa, în general. Nu pricepe mare lucru din cuvintele pe care le rostogoleşte popa, nici nu-l interesează în mod deosebit. Se bucură de duminică cum s-ar bucura un însetat de întâlnirea izvorului ieşind clar de sub o piatră, după ce-a umblat ore-n şir pe arşiţă. Pentru el, Dumnezeu e aşa, o putere nevăzută care orânduieşte tot după reguli de neînţeles. El dă ploaie peste ţarină, dacă oamenii-s credincioşi. Da’ oamenii nu-s credincioşi, şi-atunci, la atâta sminteală, Dumnezeu dă pedepse. Pe de altă parte tot Dumnezeu face binele, dacă îl ajută şi omul, bun înţeles. Dacă omul n-ar lucra, cum să crească bucatele? În capul moşului se învălmăşesc toate, şi bune şi rele, ale oamenilor şi-ale lui Dumnezeu, după care se topesc într-o împăcare calmă. După ce iese de la biserică, mai stă în pridvor cu oamenii, de vorbă, apoi vine agale acasă unde coana Iconia îl aşteaptă cu prânzul chitit. Aşa s-au petrecut ani şi zile, veri şi primăveri, ierni şi toamne. Cu lucrul, cu animalele, cu ţarina cu biserica, uneori, cu un drum scurt la cârciumă. În bună înţelegere cu lumea de-aproape şi cu cea de departe. Cu satul şi cu sfinţii zugrăviţi în biserică. Pe seară, când se domoleşte arşiţa, moş Mărcin şi cu coana Iconia, după ce le pleacă mosafirii, copiii, la oraş, ies în faţa porţii, “pe lemne”. Toţi cei ai cătunului lor ies şi povestesc. Ce-au mai auzit. Ce-au mai văzut. Ce-o să mai fie. Cum îs bucatele. Ce fac copiii. Ce şi-au mai făcut de nou. Ce le-au mai adus.

- Măi, oameni, începe moşul, în stilul lui eliptic. Au venit copiii. Na.

- Păi i-am văzut c-au venit! Şi-a luat dom’ Adi altă mărşină!, zice cu glas înalt – aşa vorbeşte el tare pentru că n-aude bine – a lu’ Guţă.

- Da, zice moşul. Numa’ nu mi-i mie de mărşână. Ş-o luat, da. Mi-o adus un cucoş. Negru. Îi negru ca noaptea.

- Din China! sare şi coana Iconia. O face şi puii tot chinezăşti…

- Taci, babo, că nu-i din China. De-acolo-i rasa lui. Da el îi de-aici.

- O fi fost la olimpiadă, mai ştii? Sau îi din America? … intervine şi Mezîn, pădurarul, cunoscut pentru felul lui hâtru, om de vază în Vereşăni, ale cărui glume rămân de pomină.

- Nu l-ai întrebat, uico Mărcine, poate-ţi răspunde pe chinezăşte! strigă Guţă izbucnind în râs de unul singur.

- Întrebat pe dracu! Poate tu vorbeşti cu găinile!

- Ia-n adu-l să-l vedem! zice Mezîn, mustăcind a râde.

- Du-te, babo, de-l adu, să vedeţi comedie, cocoş ca-n China!

Coana Iconia se frăsuieşte ce se frăsuieşte, îşi ia boata şi se duce văitându-se în curte. După ce se-aude chirăială şi cârcâială, apare cu cocoşul spânzurat de aripi.

- ‘Rea-i a dracu’ cu făptura ta! spune coana mulţumită că a reuşit să-l prindă şi să-l aducă.

- Uico Mărcine, ăsta-i Obama! exclamă Mezîn, râzând în hohote. Ni la el, că-i negru tuci, cum îi smoala! L-ai adus să candideze aici, la Zorro! Ceilalţi se uită încurcaţi, nepricepând gluma lui Mezîn. El ştie că ei n-au înţeles, aşa că se pregăteşte să le explice:

- Au n-aţi văzut la tilivizor? Că la America îs alegeri. Şi îi unu’ negru care candidează. Îl cheamă Obama. De-aia am zâs să-i spuneţi şi la cucoş aşa, Obama. Dacă ajunge preşedinte, ăsta, Obama, avem şi noi un preşedinte american în Vereşăni, în obor la Momac. Mai candidează unu’, ăla-i alb, şi-i mai bătrân, o fost prizonier în Vietnam. Lu’ ăla îi spune Măcâine. Şi americanii trebe să voteze, ori pe unu, ori pe altul. Că ăsta, a lu’ Buşu, nu mai are dreptul să candideze. Ori Măcâine, ori Obama. Pricepând despre ce-i vorba în îndepărtata Americă, cum i-a desluşit Mezân, toţi cei adunaţi la lemne începură să râdă în hohote.

- Aaaa!!! Deci aşa îl cheamă pe cucoş! Obama. Auzi, bă, Obamă, c-ai s-ajungi preşedinte la Americă! O s-ajungă el preşedinte de cotoroage, la oală, de Crăciun! râde coana Iconia cea isteaţă.

- Dacă nu-l prinde Măcâine a lu’ Motoroaia, să-l flocăie! râde, răcnind, şi Guţă.

- Lăsaţi animalu’ în pace, zice Mărcin, împăciuitor. Ce-avem noi cu America? Ei de ei şi noi de noi! Noi cu ale noastre. Ce-avem noi de-acolo? De-acolo, numa’ războaie şi supărare. Ferească Dumnezeu!

- Da’-i rămâne Obama? întreabă, zâmbind, Mezîn.

- Dacă câştigă, da, îi rămâne. S-avem şi noi preşedinte. Discuţiile au trecut la altele, la prune, câte s-or făcut, la căzanul de răchie a lu’ Păpuc, oare când îi dă drumul, la caii lu’ Boţoane care or stricat holda lu’ Frecală, la copiii lu’ Motoroane care s-or băgat în pod la casa părăsâtă a lu’ Lăbău, la câte şi mai câte. Numai coana Iconia a rămas cu gândul într-un loc şi cu ochii pironiţi în penele lui Obama. A doua zi, dând drumul curcilor, îl amestecă printre ele şi pe cocoşul cel negru, zicând:

- Ia-ţi dracu’ penele tele, Obama! Motântăule! Preşedinte la ciurci! Huşi, negroiule, al dracu’ capul tău ăl mic şi negru! Te prinde el Măcâine şi-ţi jumoale penele!

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Am fost la ţară… Se vede, nu?

Candidaţii PSD la euroalegeri

Etichete

alegeri europarlamentare, Corina Cretu, jurnal de scriitor online, lista europarlamentari, Parlamentul European, PES, politica, PSD, Stânga europeana, viata asa cum e

1. Adrian Severin

2. Rovana Plumb

3. Ioan Mircea Paşcu

4. Adriana Ţicău

5. Daciana Sârbu

6. Corina Creţu

7. Victor Boştinaru

8. Candidatul propus de PC

9. Cătălin Ivan (TSD)

10. Un candidat din partea organizatiei Bucureşti, ce urmeaza a fi desemnat

11. Viorica Dăncilă

12. Minodora Cliveti

13. Aristide Roibu

14. Marian Dragomir

15. Marius Oprescu.

Am preluat lista de pe  blogul Corinei Creţu, candidatul considerat de Concursul “Fără Canguri”, concurs iniţiat de prozatoarea Lucia Verona – “cel mai bun politician dintre bloggeri”.

Corina nu este numai cel mai bun politician dintre bloggeri, este un politician crescut la “şcoala” Ion Iliescu, a fost purtător de cuvânt al Preşedinţiei, este unul dintre europarlamentarii activi în acest mandat de un an şi jumătate la Parlamentul European şi are calităţile care-o recomandă pentru un mandat întreg 2009-2014.

Dorim succes tuturor candidaţilor, aşteptăm o campanie curată, fără lovituri nepermise, o dezbatere de idei şi proiecte şi ne dorim ca PSD-ul să câştige cât mai multe mandate.

De ce e nevoie de o mobilizare serioasă pentru aceste alegeri? Pentru că proiectele socialiştilor europeni – grup politic în care activează şi social-democraţii noştri – vizează o economie socială de piaţă, o grijă crescută pentru om (Sloganul electoral al Stângii europene pentru aceste alegeri este ” Mai întâi, înainte de orice, Oamenii! ), pentru valorile care consolidează echitatea socială, educaţie, asistenţă medicală, servicii sociale, securitate în muncă, valori cu atât mai importante în aceste momente în care valorile Dreptei au dus economia spre haos şi criză.

De aceea, în acest interval de timp, până în 7 iunie, încercaţi să convingeţi cât mai mulţi dintre cunoştinţele, prietenii, vecinii, colegii voştri să meargă la vot şi să voteze PSD, pentru ca reprezentarea noastră în Parlamentul European să fie una remarcabilă. Pentru că aceşti europarlamentari pe care noi îi votăm să ne reprezinte vor promova proiecte sociale şi ne vor consolida statul de cetăţeni europeni.

Global Progressive Forum

Etichete

Barack Obama, Bill Clinton, Brussels, Bruxelles, Comisia Europeana, Dominiques Stauss Kahn, Euronews, GFP, Ion Iliescu, Jose Manuel Durao Barroso, Joseph Borell, jurnal de scriitor online, Lionel Jospin, Parlamentul European, politica, Poul Nyrup Rasmussen, PSE, Romania, România trezeşte-te!, viata asa cum e

Astăzi, începe, la Bruxelles, forumul Global Progressive.

Global Progressive Forum este o  iniţiativă comună  a Partidului Socialiştilor Europeni, a grupului politic din Parlamentul European şi a Internaţionalei Socialiste. A înflorit sau a luat amploare odată cu Forumul Social Mondial care a avut loc în ianuarie 2001 la Porto Alegre, în Brazilia. GPF îşi propune să reunească multitudinea popoarelor din Africa, Europa, Asia, Orientul Mijlociu India şi america Latină pentru a discuta şi a propune soluţii  de reducere a efectelor nefaste ale globalizării, efecte cu impact şi în ţările dezvoltate (dăm exemplul Italiei care se confruntă cu un val de emigranţi “nedoriţi” – rromii) dar şi ţările în curs de dezvoltare sau sărace.

Invitaţii sunt unii de marcă, oameni care au jalonat prin gândirea şi deciziile lor evoluţia socială, politică, economică, a Europei şi a lumii.

Printre ei, în măsura în care vă uitaţi la Euronews, îi veţi vedea pe Bill Clinton (căruia Corina Creţu a reuşit, în calitate de jurnalist, să-i ia un interviu când preşedintele a vizitat România), Joseph Stiglitz – consilier al preşedintelui Barack Obama, Vandana Shiva, Pascal Lamy, Howard Dean, Dominique Strauss-Kahn, Lionel Jospin, Joseph Borell, Poul Nyrup Rasmussen – preşedintele Partidului Socialist European,  pe care unii îl văd drept viitor preşedinte al Comisiei Europene, funcţie deţinută actualmente de Jose Manuel Durao Barroso.

Dacă sunteţi şi mai curioşi, având în vedere că aici se stabilesc şi paşii pe care îi va urma România, în calitatea ei de stat membru al UE,

http://globalprogressiveforum.org

Relatare “realistă” a unei vizite la Bruxelles (X bis)

Etichete

Adi Hadean, bucatarie.ro, campionatul de clikuri, Cartierul Chinezesc, chevre, Chinezu, Ciupico, Corina Cretu europarlamentar, Crina Dunca, Darius Filip, Despre PSD, Egipt, El Greco, election europeenne, european parlament, Ioan Usca, Ivan Uska, Jamilla, jurnal de scriitor online, literatura, Metaxa, muraturi grecesti, Nelinkuibil, Oana Stoica Mujea, Palais du monnaie, Parlamentul European, Pescarusul Argintiu, pita cu slana, relatari fanteziste, romanciera pitesteanca, scrinul Oanei, Sfinx, sibilla, sportlocal.ro, Sudan, viata asa cum e

(variantă)

În timp ce cazacii şi asiaticii cu ochi oblici se îngrămădeau în două şiruri decente pornind din faţa imenselor butoaie de bere de pe terasa El Greco şi întinzându-se şerpuind pe străduţele înguste până la Palais du Monnaie, câţiva componenţi ai grupului de români vizitatori ai Parlamentului European intraseră deja în restaurant.

Risipiţi pe la mese, fără nimic în faţă decât suporturile de lemn pentru şerveţele şi recipientele cu ulei, sare, piper, oţet, aceştia se prefăceau adânciţi în lectura cărţilor de meniu. Deşi nu pricepeau mare lucru din ce scria acolo, susţineau, cu ajutorul supoziţiilor despre ce conţine un anumit preparat sau altul, o conversaţie întreruptă din când în când de onomatopeele Pescăruşului Argintiu.

- Uite! Au şi pastramă de capră, făcută greceşte! Wow! Aş vrea o felie şi eu…

-  Eşti bolund Pescăruşule, tu nu vezi cât costă 200 de grame? zise, blazat, Darius.

- Daaa… Am văzut! Ziceam aşa… Măcar o măslină tot mi-aş lua. Poate au la reduceri. Să-l întreb pe ospătar.

- Am eu un sendvici în buzunar… L-am luat pentru orice eventualitate, de-acasă. În caz că nu ne dă Corina nimic de mâncare. Dacă vrei, ţi-l dau. 50 de eurocenţi.

- 50 de eurocenţi? Cu mine faci tu afaceri? Te zic eu lu’ Crina. Mai bine, mai pun un euro şi-mi iau un castravete murat. Uite, murături -  3.90 euro. De un euro jumate, îmi dă jumate de porţie.

Într-adevăr, după o scurtă negociere în engleză cu ospătarul, acesta înţelese doleanţa Pescăruşului şi dispăru la bucătărie. Se întoarse după un minut cu o farfurioară cam cât o palmă se copil, ornată cu un cotor de gogoşar, un fir de mărar umed, o foaie de ceapă roşie, o felie de castravete şi o tijă de conopidă cam cât degetul mic de la mâna Pescăruşului. Aşeză ceremonios farfurioara pe masă şi aşteptă plata, făcându-şi de lucru, aranjând scobitorile şi şerveţelele. Pescăruşul se scotoci în portofel şi înşiră pe masă câteva monede. În timp ce încerca să încropească suma, tot socotind, încurcându-se şi luând-o de la capăt, Darius se întinse şi luă tija de conopidă.

- Ia să gust şi eu un pic, să văd ce murături ştiu să pună ăştia… Mmm, e bună. Trebuia să iei mai multe.

De la măsuţa de-alături, se întinse şi Jamilla şi luă foaia de ceapă roşie.

- Oau! Ce faină e! Ne-au adus antreurile!

- Dă să văd şi eu, luă Chinezu firul de mărar.

- Ce mâncaţi voi acolooo? … se alintă şi Oana şi înhăţă felia de castravete de pe farfurioară, cu unghiile ei vopsite violent cu indigo şi bordate cu alb ca nişte unghii de vrăjitoare sadea. Mm! Sunt bune! Trebuia să comanzi mai multe, că puneam şi noi bani.

- O! Aţi şi început să serviţi masa, se insinuă cu ochii lucind şi Sfinxul care luă cu mâna ei mică cotorul de gogoşar. Fii atent! Aştia utilizează tot de la gogoşar! Ce bune sunt seminţele!… Puteau să aducă şi frunzele murate de la gogoşar.

Între timp Pescăruşul, ocupat să achite suma corectă, nu putut să împiedice devalizarea farfurioarei. Cum nu mai era nimic, nicio murătură, se uită rugător la Darius.

- Bine. Îţi dau 50 de cenţi, dă-mi sendviciul.

- O-ho! ripostă acesta, îngândurat. Asta a fost prima ofertă. Între timp, i-a crescut valoarea direct proporţional cu interesul tău.

- Ce? Darius are un sendvici? se interesă Oana. Darius, dă-mi-l mie, că tu şi-aşa eşti gras! Ai burtă, uite-te la tine.

- Un euro, Oana.

- Ce-ai zis? Tu îmi vinzi mie sendviciul adus de-acasă, de la Satu-Mare, cu un euro? Nu ţi-e ruşine?

- De ce să-mi fie ruşine? Piaţa liberă. Preţ reglat de cerere şi ofertă. Eu am ceva ce voi vreţi. Licitaţie!

- Îţi dau eu 2 euro, zise Ciupico. N-am mai mâncat produse româneşti de trei ani! Aici, numai din astea modificate genetic au. Au gust de rumeguş. Mi-l dai? Uite banul!

- Ciupico, nu-l lua! E un sendvici cu şuncă din aia de la butic, fezandată şi făcută cu e-uri! Zici că-i de plastic! Şi cu ardei importat din Israel, cu gust de talpă de viplex. Şi cu caşcaval Mozzarella, de-ăla sintetic.

- Are şi ceapă şi roşie, interveni Darius.

- Da, ceapă din Sudan, cu potenţiator de creştere. Şi roşie din Egipt, are gust de filtru de ţigaretă, zise şi Nelinkuibilul.

- De unde ştii? se miră Ciupico.

- L-am mâncat deja, în timp ce voi dezbateţi şi licitaţi.

- Ce-ai făcuuuut??? urlară cu toţii şi se repeziră cu unghiile şi cu scobitori furate de pe masă, să-l pedepsească.

Darius se scotoci în buzunar; într-adevăr, sendviciul dispăruse. ” Când să fac şi eu o afacere…” gândi acesta resemnat. Acu’ nu mai am nimic de vânzare… Parcă am nişte pită cu slană la hotel, mai bine m-aş duce s-o aduc, că facem foamea aici”, mormăi, ca pentru sine.

- O-ho! Slana ta a dispărut demult! Şi pita, râse Chinezu.

- Păi cum aşa? se miră Darius, că o încuiasem în cutia cu bijuterii a Oanei. Aia, cât un scrin.

- Am găsit-o după miros, ce credeai? I-am dat-o lu’ unchiu-miu şi lu’ văr-miu. Cum altfel aş fi reuşit să-i mobilizez la demonstraţie? Dintr-o tablă de 60 de ţănti de slană, am hrănit 200 de chinezi.

- Ce-ai făcut? se miră Darius, confuz? Cum aşa? I-ai dat la fiecare un milimetru de slană?

- Ei, cum. Şi-a adus fiecare un bob de orez şi şi l-a întins un pic prin slănină. Unii şi-au adus şi cutiuţe cu capac etanş pentru miros. Puneam un pic de miros de slană afumată în cutie şi pac! închideam capacul. Am vândut şi reţeta de slană afumată, una de mi-a dat-o Hădean. Am luat 4000 de euro pe ea. Sunt bogat, băi!

- Atunci la ce ţi-ai mai făcut campionat de clickuri? Şi ai putea să plăteşti şi tu nişte beri la chinezii tăi, nu să le plătesc toate eu! se indignă, invidios, Nelinkuibilul.

- Sau ar putea să-mi dea mie banii, că slana era a mea! spunse, înfipt şi arţăgos, Darius.

- Băi, n-am vândut slana ta. Pe aia am folosit-o drept mită. Electorală, dacă vrei, dar mită. Cum vrei să mai ia Corina un mandat, ce tu eşti prost? Unde dracu’ bem la vară?

- Auzi, nu începe! Chinezii tăi n-o votează pe Corina, că n-au cum. Nu au cetăţenie, nu au cum, limpezi lucrurile Nelinkuibilul.

- N-o votează, bă, dar fac lobby, se apără Chinezu. Au relaţii de afaceri în Cartierul Chinezesc, în toate oraşele mari din România.  Cum credeţi voi că se fac treburile astea?

- Mie mi-e foameee!!! strigă Pescăruşul prelung, acoperind orice zgomot din restaurant.

- Şi mie! Şi mie! se auziră strigăte disperate din câteva piepturi.

- Hai că vă comand eu imediat, zise Corina, coborând scările. Mai bine, haideţi să mergem sus, că acolo putem şi fuma, zise ea cu fermitate.

- A venit Corina! A venit Corina! răsuflară uşuraţi şi plini de speranţa ce le lucea şi în privirile înfometate, toţi cei din grup.

O luarăm bulucindu-ne şi călcându-ne unii pe alţii pe tivurile hainelor şi rochiilor de gală, pe scări. În salonul de sus, mesele erau încărcate cu de toate ca la o nuntă de manelişti, cu toate bunătăţile pământului grecesc.  Sau bruxellez. Fiecare fură din mers de pe prima masă, o măslină, o roşie, un castravete, o felie de brânză de capră, o bucată de şuncă, o chifteluţă scoasă din sosul ei de maioneză, o bucăţică de peşte marinat, o scrumbie sărată, un măr, o portocală, o felie de pastramă de capră, un avocado, o prăjitură cu miere, o brioşă cu nucă, un saleu, un crevete, o scoică, un tentacul de calmar pane. Se aşezară cu toţii la mese. Nu se auzea decât zgomotul fălcilor care mestecă şi plescăitul limbii. Corina trecea pe la fiecare şi-l întreba cum se simte, dacă îi place, dacă e mulţumit de cameră, de mâncare, dacă vrea de băut. Sigurul răspuns pe care-l primea era un “Îhîm!” înfundat, strecurat între două înghiţituri.

“Ăştia sunt, n-am ce să fac! Sunt ai mei,  n-am ce face! Sărăcuţii. Uite ce flămânzi erau. N-au mâncat nimic de dimineaţă… Dragii de ei”, rostea Corina, în gând privindu-i cu duioşie şi înţelegere. “Hai să mănânc şi eu ceva”, îşi zise şi se îndreptă spre prima masă, cea rezervată pentru ea. Pe masă, nimic.” O fi uitat Ioannis să aşeze şi aici bucate… Lasă, că mănânc acasă” mai zise ea şi îşi aprinse, resemnată, o ţigaretă.

Dintr-un colţ al sălii, de după o piramidă de farfurii goale, se auzea un cântec rusesc, acompaniat de clipocitul sec al mouse-ului care clickuia. Tot pe masa aceea se balansa, goală, sticla uriaşă de Metaxa, prinsă în suportul ei sclipitor…