Concediu

Dragilor, până după Sfintele Paşte, mi-am luat concediu pentru cuvenita primenire. A interioarelor şi exterioarelor.

Cum m-am născut în Vinerea Neagră la miezul nopţii, am primit suplimentar peste încercările obişnuite. Sau poate mi se pare.Oricum, viaţa mi se pare o pregătire, o oţelire, o călire pentru “altceva” mult mai important.

Vă sugerez să încercaţi, în aceste zile, să fiţi mai buni. Înainte de a spune o vorbă rea cuiva, cântăriţi-i efectul şi, dacă puteţi, opriţi-o. Nimic nu vatămă mai tare decât un cuvânt rău. Uitaţi-vă în jur la câtă frumuseţe a pus Dumnezeu în lume, pentru voi. La câtă perfecţiune. Bucuraţi-vă şi meditaţi. Uitaţi-vă în adânc, în afundul sufletului, să dvedeţi, vă mai oglindeşte chipul? Vă mai recunoaşteţi în el, aşa cum vă recunoşteaţi în fântâna bunicilor?

Bucuraţi-vă că existaţi şi rugaţi-vă pentru cei aceia care nu mai sunt cu noi să-şi afle odihna. Încercaţi, în aceste zile, să faceţi o faptă bună. Vă veţi simţi sufletul ca o cupă de lalea.

Toate cele bune. Ne revedem după Paşte. Să vedem dacă trec şi această vamă.

Să vă spun ce-i cu vama. Într-o vreme în care mă urmăreau gânduri vrălmaşe şi negre, m-am dus la un vrăjitor. La noi le zice “solomonar”. Era un om sărac, cu o casă de copii, din Munţii Brodinei. Casa, ca o gospodărie de munte, cu acareturi şi animale. Însă, se vedeau peste tot semnele sărăciei. De cum am intrat pe poartă, m-a încercat aşa, un gând de neîncredere. “Dacă ar fi în stare să ştie ceva, ar fi bogat”, mi-am zis. Am zâmbit subţire şi ironic şi mi-am zis, dacă tot am venit…

Camera în care mi-a descântat era plină de icoane. Dintre ele, nu-mi puteam lua ochii de la o icoană a Maicii Domnului cu un crin în mână – cum aveam şi noi una acasă. Toate cum mi le spunea, aşa erau. Nu voiam nimic, nu găseam niciun sens, nu-mi păsa de nimic. În final, mi-a dat şi în cărţi. Am tras de trei ori, de fiecare dată, Asul de Treflă. Adică Moartea. Mi-a spus atunci că trebuie sa fac ceva să alung duhurile rele care-mi dau asemenea gânduri. Mi-a spus să mai vin şi ce să-i aduc. O pană de gâscă, un termometru, o cămaşă a mea,  şase funii de lungimea anvergurii braţelor mele, 6 cuie, aghiasmă de la 9 biserici, 6 lumânări, 6 sticle de jumătate de litru  şi nu mai ţin minte ce pentru că sunt 21 de ani de atunci. N-o să mă credeţi, am făcut tot ce mi-a zis şi am adus tot ce mi-a zis. Am stat o zi întreagă afară pe prispă şi în casă. Nevasta lui m-a pus la masă cu copiii ei. Am mâncat simţindu-mă vinovată că iau din mâncare copiilor. Mi-a povestit cum e cu darul bărbatului ei. Cum l-a învăţat un bunic de-al lui. Cum merge noaptea şi caută anumite ierburi, într-un anume timp. Cum au venit oameni mari şi i-a dezlegat. Nu eram foarte convinsă că există vreo legătură asupra mea, alta decât cea a destinului, însă venisem aici dintr-un soi de curiozitate.

Seara, înainte să plec la tren, m-a chemat în camera cu icoanele. M-a învăţat cum să fac. M-a legat cu toate cele şase funii în jurul mijlocului. Mercurul era prizonier în teaca penei de gâscă, trebuia s-o port asupra mea tot timpul. Cămaşa nu trebuia s-o lepăd în cele şase zile de “ritual”. Seara şi dimineaţa trebuia să beau trei înghiţituri din aghiasma de la 9 biserici şi cu restul din sticlă să mă spăl pe trup. În fiecare zi lepădam o funie. Iar apa pentru abluţiune o adunam în ceva. În prima dimineaţă mi s-a părut amuzant. Aşa, într-o doară, am zis să încerc. Am spus Tatăl Nostru, am luat trei înghiţituri, am turnat apa în creştet, când să dezleg funia, s-a pornit din senin afară o furtună încât am zis că se zgâlţâie marginile lumii. Seara au început să urle din ungherele energiei din care sunt făcute lucrurile din jur tot felul de ştime. Simţeam cum se urcă părul pe mine de groază dar continuam să spun rugăciunile. În acele zile cred că mi-a fost cel mai greu din viaţa mea să mă păstrez în graniţa dintre viu şi nonviu. Nu între viu şi mort ci cum am spus. La sfârşitul tuturor celor şase zile am ars cămaşa, funiile am pus cuiele în apa cu care îmi curăţasem trupul dimpreună cu cenuşa, am ars lumânările până s-a făcut miezul nopţii şi cu un borcan în care erau toate acestea, m-am dus la râu. Solomonarul mi-a zis să nu mă uit înapoi, până la rîu, oricine m-ar striga. Cu niciun chip să nu mă uit. Şi cine nu m-a strigat… în timpul care mi-a părut o eternitate, până am ajuns la rău. Mama, toate rudele cunoscute, toţi cei pe care-i iubisem, unii dispăruţi plângeau, strigau, urlau, mă implorau, se rugau să mă întorc şi să-i văd. Le simţeam şuieratul în ceafă. Mă încerca gândul măcar cu coada ochiului să mă uit să văd cu arată Liliana, colega mea călcată de-o maşină, pe când eram în clasa a II-a… Sau bunica, cu broboada ei legată sub bărbie… Am biruit orice curiozitate şi am ajuns la râu. Cred că toţi şerpii şi balaurii din basme dac-ar fi răcnit, încă ar fi fost puţin faţă de concertul în mijlocul căruia eram. M-am împiedicat de-o piatră şi era cât pe-aci să scap borcanul. Am simţit o curmătură în inimă. Am ajuns, am rosit rugăciunea, aum aruncat în spate, în sensul de curgere a apei borcanul. Toate au tăcut. Era o noapte frumoasă şi liniştită de august, stelele îmi clipeau parcă vesele şi complice.

M-am întors acasă. Peste o vreme, m-am dus la solomonar, să-l întreb ce-au fost acele strigăte. S-a luminat când m-a văzut.”Ai vinit? Credeam că nu mai vii…” Am purtat o lungă şi utilă discuţie despre cele de aici văzute şi nevăzute şi despre cele de Dincolo, despre care nu e bine să fim curioşi. Despre viaţă şi despre suflet şi cât de important este sufletul în ecuaţia existenţei. Crucial. Mi-a mai zis o vorbă pe care atunci n-am auzit-o decât în treacăt. Că “acuma ai trecut. Dar, în jur la 40 de ani, vei mai avea o încercare”. Cum am trecut de 40 şi mă îndrept senină şi sceptică, vag optimistă spre 41, cred că a trecut…

Mi-am amintit acum, nu ştiu ce de, de solomonarul din creierii munţilor…

Să vă păzească Dumnezeu de rele.