De ce primăvara.

A fost o săptămână moale şi tandră ca o radieră despre care a scris un romancier francez. Atât de tandră şi blândă încât a dispărut “nervul” acela care te face să scrii, să exhibi vreun dezacord sau să constaţi vreo exaltare. Dacă aş reuşi să prelungesc starea înţeleaptă din această săptămână (care a început de ziua mea, duminica trecută) cred că aş ajunge la iluminare. Ca o apă calmă, pe care nicio undă nu se încreţeşte deşi adie un vânticel. Ca o floare de măr, învăluită în parfumul propriu şi în bâzâitul intermitent al albinelor vizitatoare. M-am prefăcut că mă enervez de vreo două ori, mai mult aşa, să nu-mi ies din mână.

Vaca vecinilor de la ţară, de la Zorlenţ, a fătat. O viţică uimită şi, ca orice creatură mică, plăpândă şi neajutorată, deosebit de frumoasă. La expulzare a asistat şi băiatul meu. Este marcat de eveniment. La fel ca şi de tăierea mieilor în sâmbăta de dinaintea Paştelui. Şi-aşa e un meditativ introvertit, a devenit şi mai înţelept, privind, participând la spectacolul lumii, al vieţii. A chiulit o zi de la şcoală şi învăţătoarea lui, Zora, i-a spus că i-a fost dor de el, când a revenit. Este şi el o parte a acestei lumi, importantă. E important pentru noi, cei care-l creştem şi îi supraveghem cu dragoste paşii. Este important pentru bunica lui – ca o prelungire a ei în timp, de care simte că se leagă în viitor. Mama nu e o expansivă afectuoasă. Nu şi-a arătat explicit dragostea faţă de noi. Cred că din această pricină şi copiii ei sunt parcimonioşi cu dovezile de dragoste şi efuziunile. Avem un fel de a iubi interiorizat. Nu credeam că îi va fi drag copilul meu; constat că m-am înşelat şi că nu o pot descifra nici acum, pe când ea îmi ştie toate cotloanele şi ascunzişurile sufletului şi toate “butoanele”. Parcă atâta duioşie şi grijă pentru fiecare pas n-am simţit nici pe pielea mea, cum o simt acum în glasul ei când invariabil mă întreabă: ” Şi faşi baietu’?” Adică, tradus din moldoveneşte, ” Ce face băiatul? ( al familiei, al nostru, mai ales al ei, cumva)”.

Viaţa îşi urmează ciclurile ei. Noi o simţim după temperatură şi alternarea ciclurilor vegetale, o percepem prin simţuri, dar ceva mult mai important se derulează în spiritul vremii, în interiorul ei. Oamenii sunt mult mai informaţi decât erau odinioară, oare sunt şi mai înţelepţi? Aţi visat vreodată satul românesc de demult? Când se trăia exclusiv din ce produceau mâinile, animalele, uneltele, pământul, pădurea? Vă daţi seama câte am pierdut câştigând timp pentru a ne gândi la … nimic?

Satul românesc de acum a evoluat extraordinar. Şi, în acelaşi timp, ritmul a rămas acela ancestral, cumva în afara timpului. Găinile cad cloşti primăvara. În mai, se vor umple curţile de pui aurii. Vacile ies în fiecare dimineaţă şi seară la păscut. De mii de ani e la fel. Caii pasc liniştiţi pe pajişte – câţi mai sunt, din ce în ce mai puţini – le-au luat tractoarele aduse “de-afară”.  Stele pe cer, clipind şi caii pe pajişte.  Fiecare lucrează, cu tractorul propriu care îi şi dă statulul de “avut”,  petecele de pământ din o mie de locuri primite la Legea 18 “de regulă, pe vechile amplasamente” – ceea ce a dat naştere la pârloaga generală din agricultura ţării. Pasiuni mai mari decât naşte pământul cred că nici patima dragostei pentru vreo femeie nu le întrece.

Eu am crescut în acest tipar, al satului. Încă nu am devenit “blocar”. Numai blogăr.

Am în sânge mirosul pământului primăvara. Mirosul copacilor înfloriţi. Mirosul albastrului cerului de aprilie. Mirosul cozilor de ceapă subţiri care sparg crusta şi ies la lumină. Mirosul bălegarului împrăştiat pe câmp, înainte de arat. Mirosul ierbii de primăvară, reavăn, crud, proaspăt. Nu le pot stinge, orice aş face. Oricâte cărţi aş zidi între mine şi iarbă, tot simt acel miros.

De aceea am tăcut în aceste zile. Nu ştiam cum să vă spun să mirosiţi. Dacă vara e un anotimp al gustului, primăvara e unul al aromelor prime. Toamna e unul al văzului. Iarna, unul al interiorului, al interiorului propriu pentru că nefiind expansiv şi obligat deci la sedentarism, omul se uită în suflet. De aceea, cred că şi Iisus se naşte în miezul iernii. Speranţa pentru un suflet nou, înnoit.

Şi se duce la Ceruri primăvara, spre a renaşte.

Cred că ar trebui să ne gândim la toate acestea. Şi să nu ne mai urâm atât. Şi să ne redescoperim sufletul real. Şi să nu mai fim pizmaşi şi judecători ai semenilor. Să stăm în iarbă, cu ochii aţintiţi la cer. De acolo vin toate răspunsurile adevărate.