Ivan Uska mă cadoriseşte cu o leapşă, de dimineaţă, nici n-am apucat să identific bine gustul cafelei… Cum leapşa vine de la Oana, este exclus s-o ignorăm. Nu de alta, dar cine ştie în ce postură ne poate pune în romanele ei fantasy…
Deşi s-a scăpat domnu’ ăla mic care-i premier şi ne-a zis că era cât pe-aci să nu ne luăm salariile sau pensiile taman în luna în care sărbătorim creştineşte Paştele, nu mi-am pierdut optimismul. Adică, se poate şi mai rău. Dacă realitatea cotidiană ne dezamăgeşte, e bună şi o carte.
Am mai participat la lepşe despre ritualul lecturii şi am mai scris despre pasiunea mea pentru citit, la o vârstă fragedă. Literatura a reprezentat multă vreme scândurica subţire care m-a ţinut la suprafaţă. Acum nu mai citesc de dragul cititului decât dacă am şansa să întâlnesc o carte uluitoare. Nu sunt un om care adună cărţi. Dacă o carte pe care o citesc cred că i se potriveşte cuiva, o dăruiesc sau o împrumut. De cele mai multe ori, n-o mai primesc înapoi. Cred că fiecare etapă a devenirii noastre poate sta sub lumina unei cărţi revelatoare. Aşa pot împărţi devenirea mea în: etapa miturilor şi poveştilor (Legendele Olimpului, Poveşti nemuritoare, O mie şi una de nopţi); etapa literaturii preadolescentine (Ionel Teodoreanu, Mircea Sântimbreanu, Edmondo deAmicis, Mihail Sadoveanu, Ion Creangă, Charles Dickens, Mark Twain, H.P. Bengescu); etapa fascinaţiei (Jules Verne – integrala, Panciatantra, Macedonski, Eminescu); etapa dramei existenţiale (Dostoievski, John Fowless, Tolstoi, Cehov), revelaţia (Dostoievski, Malraux, Andre Scrima, Biblia), etapa primului pas (Osho, Carlos Castaneda). Acum sunt – sau cred că sunt – la al doilea pas (Eckhart Tolle, descoperit anul acesta, datorită unui comentator al acestui blog, Ali Baba alias Metacomunicatorul alias Publius, căruia îi mulţumesc pentru îndreptare). Ce mai urmează … nu ştiu. Nu am o carte pe care s-o port după mine ca pe un talisman. Poate Acoperământul Maicii Domnului, o carte de rugăciuni pe care o îndrăgesc pentru că este pe sufletul unei mame.
Cărţile sunt, în viziunea mea, nişte cărămizi care ne construiesc în timp, ne indică o cale sau alta. Am întâlnit cărţile de care am avut imperioasă nevoie la timpul potrivit. De fiecare dată. Aşa încât am ajuns să cred că destinul meu este marcat, trasat, bordat de cărţi. Şi că nu trebuie să le caut eu, vine ele la mine, mă aleg ele pe mine din raft (pe vremea când primeam indemnizaţia pentru haine şi medicamente, pe care mi-a suspendat-o domnul ăla mic căruia îi rog de sănătate) îmi cumpăram în fiecare lună cărţi. Nu-i înţeleg pe oamenii care nu simt nevoia să citească. Am cunoscut şi dintre aceştia destui, mai ales din generaţia de după Revoluţie. Nu pot să îmi reprim o mică zvâcnire dispreţuitoare, recunosc. Apoi îmi pare rău imediat. Nu sunt ei de vină pentru asta… Sărăcuţii, nici nu ştiu cât de mult au pierdut deja. Cărţile sunt o lume care îmbogăţeşte, limpezeşte, consolidează lumea personală.
- Ce autor apare cel mai des la tine în bibliotecă?
Dostoievski.
- Din ce carte ai mai multe exemplare?
Marx, Capitalul.
- De ce personaj de ficţiune eşti sau ai fost amorezat în secret?
Prinţul Mîşkin. Aleoşa Karamazov. Maurice Conchis.
- Ce carte ai citit cel mai des?
O mie şi una de nopţi.
- Care era cartea ta preferată la 10 ani?
Prinţ şi Cerşetor – Mark Twain.
- Care a fost cea mai proastă carte citită anul trecut?
Nu există cărţi proaste citite. Nu le citesc.
- Care a fost cea mai bună carte citită anul trecut?
- Mă numesc Roşu – Orhan Pamuk.
- Cine crezi că ar trebui să câştige premiul Nobel pentru Literatură?
Când? Peste vreo 15 ani ar fi potrivit să-l câştig eu, cu condiţia să şi scriu ceva. Glumesc. Nu ştiu, ar trebui să-l câştige un rus, dar nu ştiu încă vreun scriitor de valoare al acestei epoci.
- Ce carte ţi-ar plăcea să vezi ecranizată?
Mă numesc Roşu – Orhan Pamuk.
- Descrie visul cel mai straniu care să fi inclus un scriitor, o carte sau un personaj literar.
L-am visat pe Şahriar… Eu eram Şeherezada. 
- Care e cartea cea mai puţin cultă pe care ai citit-o ca adult?
Nu pricep.
- Care e cartea cea mai dificilă pe care ai citit-o?
Immanuel Kant – Critica raţiunii pure.
- Preferi autorii francezi sau ruşi?
Indiferent.
- Shakespeare, Milton sau Chaucer?
Milton. Shakespeare. Chaucer.
- Ce te deranjează cel mai mult în activitatea lecturii?
Frigul. Căldura. Dezordinea. Ca să pot citi, universul imediat trebuie să fie în armonie.
- Care e romanul tău favorit?
Magicianul – John Fowless.
- Joci ceva?
Da, joc De-a v-aţi ascuns – Tudor Arghezi
Dragii mei, o să mă joc odată
Cu voi, de-a ceva ciudat.
Nu ştiu când o să fie asta, tată,
Dar, hotărât, o să ne jucăm odată,
Odată, poate, după scăpătat.
E un joc viclean de bătrâni
Cu copii, ca voi, cu fetiţe ca tine,
Joc de slugi şi joc de stăpâni,
Joc de păsări, de flori, de câni,
Şi fiecare îl joacă bine.
Ne vom iubi, negreşit, mereu
Strânşi bucuroşi la masă,
Subt coviltirele lui Dumnezeu.
Într-o zi piciorul va rămâne greu,
Mâna stângace, ochiul sleit, limba scămoasă.
Jocul începe încet, ca un vânt,
Eu o să râd şi o să tac,
O să mă culc la pământ.
O să stau fără cuvânt,
De pildă, lângă copac.
E jocul Sfintelor Scripturi.
Aşa s-a jucat şi Domnul nostru Isus Hristos
Şi alţii, prinşi de friguri şi de călduri,
Care din câteva sfinte tremurături
Au isprăvit jocul, frumos.
Voi să nu vă mâhniţi tare
Când mă vor lua şi duce departe
Şi-mi vor face un fel de înmormântare
În lutul afânat sau tare.
Aşa e jocul, începe cu moarte.
Ştiind că şi Lazăr a-nviat
Voi să nu vă mâhniţi, s-aşteptaţi,
Ca şi cum nu s-a întâmplat
Nimic prea nou şi prea ciudat.
Acolo, voi gândi la jocul nostru, printre fraţi.
Tata s-a îngrijit de voi,
V-a lăsat vite, hambare,
Păşune, bordeie şi oi,
Pentru tot soiul de nevoi
Şi pentru mâncare.
Toţi vor învia, toţi se vor întoarce
Într-o zi acasă, la copii,
La nevasta, care plânge şi toarce,
La văcuţe, la mioare,
Ca oamenii gospodari şi vii.
Voi creşteţi, dragii mei, sănătoşi,
Voinici, zglobii, cu voie bună,
Cum am apucat din moşi-strămoşi.
Deocamdată, feţii mei frumoşi,
O să lipsească tata vreo lună.
Apoi, o să fie o întârziere,
Şi alta, şi pe urmă alta.
Tata nu o să mai aibă putere
Să vie pe jos, în timpul cât se cere,
Din lumea ceealaltă.
Şi, voi aţi crescut mari,
V-aţi căpătuit,
V-aţi făcut cărturari,
Mama-mpleteşte ciorapi şi pieptari,
Şi tata nu a mai venit…
Puii mei, bobocii mei, copiii mei!
Aşa este jocul.
Îl joci în doi, în trei,
Îl joci în câte câţi vrei.
Arde-l-ar focul.
- Povestiri scurte, schiţe?
Cehov, Caragiale.
- Non-ficţiune?
Orice, suficient de interesant şi de bine scris. Şi fără greşeli de exprimare şi de tipografie.
- Ce scriitor crezi că este supraevaluat?
Nu ştiu.
- Ce carte ţi-ai lua pe o insulă pustie?
Magicianul lui John Fowless.
- Şi… acum ce citeşti?
Eckhart Tolle. Cu picătura.
13 raspunsuri Până acum ↓
Vania // 12/05/2009 la 10:44 |
Oare Şahriar, dacă tot te bântuie, n-ar fi meritat şi un link?…
Gabriela Savitsky // 12/05/2009 la 10:53 |
Vania,
poate că merită, da… să caut un link potrivit pentru Şahriar… Dar nu pe ăsta l-am visat. Atunci ar fi fost un coşmar, nu un vis.
Oana // 12/05/2009 la 11:39 |
Wow, frumos ai raspuns. Vania a vrut sa scape de leapsa si nu se astepta sa-ti iasa asa bine. Iti spun eu
Lisandru Cristian // 12/05/2009 la 11:45 |
O leapşă dulce tare, literară – am simţit şi eu o mare încântare atunci când am răspuns la aceste întrebări… “Prinţ şi Cerşetor” – mi-ai adus aminte de copilărie, uitasem complet de această carte…
Gabriela Savitsky // 12/05/2009 la 11:47 |
Oana,
Vania vrea să se scape de multe. Şi lui i-a ieşit fain.
Cum “lectura este singurul viciu nepedepsit”… sunt un împătimit al acestui viciu (celelalte părăsindu-mă pe rând datorită … datorită) orice discuţie despre literatură şi despre cărţi mă încântă. Nu ştiu ce-aş fi fost fără cărţi. Nu ştiu, pur şi simplu… Nu-mi pot imagina universul fără literatură, fără visare, fără Cuvântul care zideşte.
Gabriela Savitsky // 12/05/2009 la 11:56 |
Cristian,
eu o ţin minte cu sfinţenie datorită unei întâmplări legate de ea.
Mama nu-mi dădea voie să aduc pe nimeni în casă. Era vara, cald, înflorise lămâiţa (iasomia). Eram bolnavă şi eram obligată să stau în casă, cu febră. Mama a plecat îngândurată în oraş – aşa era ea, îngândurată. Prin faţa porţii treceau în câmp copiii de pe stradă. Pe una din fete am reuşit s-o ademenesc (o colegă de clasă) şi s-o conving să intre în casă pe geam – uşa fiind încuiată, să nu-mi vină ideea să ies afară, la joacă. Şi a făpcut ea o navetă de două ore pe geam – s-a dus în grădină, la insistenţele mele şi a adus morcovi. De spălat, îi spălam în casă, i-am curăţat şi i-am ronţăit. Nu se ştie cum a trecut timpul şi, pe nevăzute, a venit mama. Bineînţeles că am scos-o repede pe colegă pe geam şi m-am prefăcut că am stat în pat atâta timp cât pervazul era plin de noroi, la fel, ţoalele (alea cu vrâste, vărgate, făcute din hainele tăiate fâşii şi ţesute în război) din casă. Aşa că, în primul rând mama mi-a tras o bătaie zdravănă, pe bună dreptate. Apoi, a scos din sacoşă, cartea asta, Prinţ şi Cerşetor, în ediţia aia cartonată şi ilustrată. Am uitat bătaia instantaneu, am înhăţat cartea şi am citit cu nesaţ. Cred că aşa m-am şi însănătoşit.
La fel am păţit cu Poeziile lui Macedonski. Le-am citit într-o stare vag halucinată, tot de la febră. Atunci am şi scris prima poezie, nu mai ştiu despre ce.
Gabriela Savitsky // 12/05/2009 la 11:59 |
Şi am uitat de Singur pe lume, a lui Hector Malot. O carte pe care o iubesc şi cu personajul căruia m-am identificat. Chiar am făcut cercetări să văd dacă nu cumva ai mei mă înfiaseră de undeva
Aceste este farmecul extraordinar al lecturilor. Îţi ipostaziază viaţa şi te fac să înţelegi cât de minunat e faptul că exişti.
Am fost, pe rând, Albă ca Zăpada, Fetiţa cu chibrituri, Prinţul, Cerşetorul, Sonia, Aleoşa … Am fost motanul lui Bulgakov. Am fost oricine am vrut. Ceea ce realitatea nu-mi va oferi niciodată, mi-au oferit cărţile. Şi ele m-au şi pregătit pentru orice fel de realitate, pentru orice ipostază. Când mă mutam din gazdă-n gazdă, la Timişoara, ştiam că şi Topârceanu a făcut asta. Când n-am trecut la examenul de Folclor (aveam o profesoară ciudăţică şi nu mă suporta) în facultate, m-am gândit la Sadoveanu. Tot ce ni se întâmplă are un sens. Pe care-l înţelegem mult mai târziu. De aceea, trebuie să luăm viaţa aşa cum ni se oferă; are ea raţiunile ei pentru care ne trece printr-o încercare sau alta.
CELLA // 12/05/2009 la 18:07 |
vai, ce bucurie mi-ai fîăcut cu jocul arghezian
şi să aud sunetele albe ale cărţii de cristal
ca tot ce iese din mîna ta, ai transformat în minunăţie şi leapşa aceasta care are destule hibe-n alcătuire … offfffffff …
eu încă nu mi-am pierdut speranţa că ţi-o veni starea de graţie să reînozi poveştile întrerupte, mi dor tare de clanul pizdrinţesc
bucură-ne sufletul şi salvează-ne rîsul … scrie Gabriela, uită de nimicnicia vremelnicilor “P”
Publius // 12/05/2009 la 19:57 |
Daraghia maia (!) – Imi pare rau (…) ca n-avem cum sa meta-comunicam (in doi sau in combinari de n luate cate doi) despre invataturile lui Eckhart Tolle, intr-o nota sincera si neprotocolara. Dupa “Un nou Pamant” citesc acum (cam pe sarite si cu pauze) “Puterea lui Acum”. Nu stiu cum sa-ti spun ca sunt dezamagit de aceasta “continuare” si “aprofundare” a invaturilor pe care E.T. le propovaduieste, acum in calitate de “mentor spiritual”, fara sa dau senzatia ca as lua inapoi ceva din “cadoul” initial. Insistenta (in sine) cu care revine asupra solutiilor sale este in fond un meta-mesaj care transcede, neaga si anuleaza respectivele solutii. La urma urmei nu toate problemele pot fi rezolvate prin atitudine, asa cum considera E.T. Nu putem miza toutul pe amnezie in legatura cu trecutul, apatie in legatura cu viitorul si autism in legatura cu prezentul asa cum sugereaza formal E.T. dar in fond negand prin felul misionar aceasta idee care are deja trecut si careia ii cauta viitor. Importanta la E.T. era problematica si invitatia pentru identificarea personala a problemelor, impreuna cu un exemplu de solutie posibila. Insistenta cu care acum doreste sa livreze singura solutie posibila obtureaza tocmai acea parte importanta care facea digerabila solutia sa usor naiva si unilaterala. Nu stiu inca daca faptul ca a cedat presiunii comerciale de a-si industrializa invataturile il vor transforma intr-o victima sau intr-un excroc. Deocamdata ingroasa randurile apostolilor foarte usor de parodiat. Dupa vorba, dupa port si dupa timbrul “grav”al vocii.
Gabriela Savitsky // 12/05/2009 la 22:00 |
Eu am început exact cu ce zici tu că nu merită citit. Puterea Prezentului.
Mâine ridic coletul cu cealaltă carte, Un nou pământ.
Poate ai vrut prea mult de la el… Eu nu vreau nimic special, este un tip deosebit – sincer și eu aș vrea să scriu o carte care să se vândă în un milion de exemplare. Dar nu sunt capabilă, de ce să ocolesc acest adevăr. Sau sunt, dar nu am condiții să scriu. Așa că trăiesc această agonie veselă. Ca să scrii, presupun că nu trebuie să te gândești la rate și la cartofi. La sandalele pe care nu le-am cumpărat încă băiatului și la medicametele fără de care nu stau în viață mai mult de o săptămână. Am ce scrie și știu să scriu. Dar mi s-a inventat această cruce. 30 de ani m-am străduit să devin un om ca toți oamenii. Și acum constat că nu-mi folosește la nimic. Eckhart, ca și alți terapeuți ai destinului, încearcă să ne propună ceva cam împotriva naturii noastre … naturale. E tentant, dar imposibil. Nu știu de ce crezi tu că nu putem vorbi. Am afișat adresa de e-mail. Tu poți să scrii liniștit de pe generatorul de IP-uri, nu umblu prin univers să te vânez.
Gabriela Savitsky // 12/05/2009 la 22:01 |
!Excroc! se scrie escroc.
Publius // 12/05/2009 la 22:45 |
Asa este! Se scrie “escroc”. Nu m-am esprimat eu bine! Hm! Si parca ziceai ca nu ma vanezi!
Nu din cauza adreselor de IP nu putem meta-comunica ci din cauza unor limitari majore ale mediului virtual. Ambalajul meta-mesjelor este prea costisitor facand neatractiv raportul efort/rezultate. De aceea.
Nimic reprobabil in faptul ca vrei sa scrii o carte care sa se vanda intr-un milion de exemplare. Aceasta declaratie a ta este insa ea insasi “exemplara” in context. In fond asta este important de aflat de la E.T. (cum sa ai succes) nu cum sa te dizolvi in clipa prezenta oadata cu orice agnoase existentiale produse de incapacitatea de cara cu tine, mereu, intreaga viata prin fiecare secunda traversata catre un viitor incert. O luciditate involuntara (de natura intuitiei; stii ce este intuitia feminina?) te ajuta sa nu confunzi scopurile cu mijloacele.
Gabriela Savitsky // 13/05/2009 la 09:48 |
Publius,
nu te vânez. Pur şi simplu mi se face rău când văd greşeli de exprimare sau de ortografie pe undeva. Cărţile tipărite neîngrijit, cu asemenea greşeli, refuz să le citesc. Deci, nu te vânez. Puteam să-ţi editez textul şi să ţi-l corectez, sunt convinsă că “ţi-a scăpat”, dar n-ar fi fost onest.
Da, încerc să nu confund scopul cu mijloacele şi da, ştiu ce-i intuiţia dar n-o prea folosesc. Prefer să gândesc nu să mă las în voia instinctului – deşi E.T. zică să nu ne prea ocupăm cu gânditul.
Lectura acestei cărţi e cu mari pauze; după ce citesc câteva pagini, mai întâi mă enervez bine pe construcţiile lui logice, apoi i le demontez, apoi le montez la loc. Este o lectură interesantă care solicită şi intuiţia şi logica.