Etichete
istorie, istorie personala, poporul roman, Revolutia, revolutia din 89, Romania, România trezeşte-te!, viata asa cum e
L-am ascultat aseară la RRA pe academicianul Răzvan Theodorescu vorbind – cu știința și farmecul proprii și cu acea graseiere care-l fac inconfundabil – despre calitățile și defectele poporului român. Fără încrâncenare, cu blândețe și erudiție. Mi-au mers la inimă cuvintele lui. Pentru că nu e zi să nu aud, citesc, văd, despre câtă turpitudine târăște acest popor după sine, de-a lungul istoriei. Am obosit și să contrazic, am obosit și să ascult asemenea aserțiuni ale unor oameni care sunt și ei cetățeni români și, în funcție de cât de bine sau de rău le merge la un moment dat, dau vina pe poporul român.
Mă uit la ce s-a întâmplat în acești 20 de ani: 1989 – 2009. Se împlinește termenul “fatidic” de care vorbea Silviu Brucan? Nu cred. Această privire a mea, insistentă și neîntreruptă, a început să se ațintească într-o zi de decembrie, atunci, în ’89. Înainte de mitingul de la București – cel care a pus capăt regimului Ceaușescu – în noaptea aceea, lipisem afișe împotriva sistemului în câteva puncte din oraș, făcând slalom printre patrulele militare care cutreierau orașul,cu aerul lor marțial și înfricoșător. Adică mi-am riscat, la propriu, libertatea. A doua zi am văzut la televizor,ca instinctul meu nu m-a înșelat. Regimul acela apunea. În zilele următoare, grupuri de oameni, diverse, aveau să se răfuiască. Nu pot să uit o adunătură mare și pestriță vociferând în fața birourilor de la Intreprinderea de comerț locală, care strigau: ”Jos Țibu! Jos Țibu!” Unul din grup a avut ideea să meargă cu toții acasă la Țibu. Mulțimea s-a pus în mișcare clătinându-se, aglutinându-se. M-am dus și eu după mulțime, cum mergeau și mulți alții, din curiozitate. Ajunsă acolo, mulțimea furioasă a dărâmat porțile și a intrat în casă. Am rămas afară. Cineva a scos niște lăzi cu portocale alterate. ”Noi murim de foame și el mănâncă portocale! Copiii noștri nu au portocale! Comunistul! Ticălosul! Să-i dăm foc! Făcea băutură din portocale! Uite și o umbrelă chinezească! Îmbuibatul! Trăiește pe spinarea noastră!” …
Zile în șir mulțimile îmboldite de câte un nemulțumit se buluceau când într-un loc, când într-altul. Îndeobște, oameni fără căpătâi, gură-cască, oportuniști, mânați de alții, interesați. A fost spart sediul Miliției, abandonat, au fost arse dosare, unii fugeau cu televizoarele și cu covoarele persane în spinare. Probabil astăzi au certificat de revoluționar.
Deși aveam doar 21 de ani, atunci am înțeles că oamenii nu trăiesc visând o lume perfectă, bună și morală. Oamenii au o violență latentă și nu și-o manifestă doar pentru că sunt constrânși de legi și reguli, arareori din bun-simț. Eu, cu alți câțiva visători, umblam să fac o revistă – Bucovina liberă - am și scos câteva numere. Astăzi, nebunia de atunci, exaltarea și bucuria oamenilor de a fi împreună pare o prostie, o naivitate. Am interpretat-o și prin lentila lui Elias Canetti. Acum, după ce ne-am delectat cu binefacerile ”democrației”, râdem și ne ridiculizăm pe noi cei curați atunci, ieșiți prin zid din dictatură. Din frică. Din teroare. Când, copii fiind, ne măsuram cuvintele pe care le auziserăm de la cei mari și despre care știam că nu trebuie multiplicate. Când existau atâtea aspecte ale vieții și emoții dispărute astăzi sau fosilizate.
Ce s-a întâmplat în toți acești ani? S-a întâmplat ce se întâmplase în mic, atunci, când mulțimea a fost redirijată de la sediul ICECOM spre casa lui Țibu – un mărunt funcționar. Mereu atenția și energiile ne-au fost deturnate de la esența răului spre puncte mișcătoare mici. În acest timp, cei care dirijau sau stăteau în umbră s-au așezat în fruntea bucatelor, au luat pâinea și cuțitul. În România nu mai există solidaritate. Suntem sparți în 18 milioane de cioburi care nu mai pot fi lipite și nu mai pot închipui niciodată oglinda care eram. Suntem chinuiți. Suntem în sclavia neliniștii și nesiguranței. Anarhia, dezordinea învelită în aparența politicilor sociale, lipsa criteriilor și principiilor, toate acestea ne îndreaptă pe nesimțite spre ceva. Nu pot să numesc acel ceva, dar această anarhie va duce la explozie. Iar după explozie sau implozie, cineva, acel cineva extraordinar de deștept și de meticulos, va impune un alt sistem. Suntem ”în calea răotăților de tot felul„ – vorba cronicarului. Mai ales al celor nevăzute. Una dintre ele este insidioasa și persistenta idee vehiculată și impregnată de unii în diverse medii sociale că am fi tarați, blestemați, un popor de nimic, hoți, ticăloși, leneși, șmecheri. Iar întreg cortegiul relelor sociale bine organizat (tot felul de imbecili în funcții de decizie hotărând prost sau greșit, impostori în posturi cheie, clanuri care controlează decizia politică, neantizarea individului aflat singur în confruntarea cu sistemul, încurajarea delațiunii și strâmbătății, mizeria morală atotstăpânitoare) pune o presiune extraordinară asupra cetățeanului obișnuit. Confruntat cu acest Moloh, el trebuie ori să tacă și să consimtă, ori să îl înfrunte și să-și riște siguranța. Pentru că nimeni nu câștigă războiul, chiar dacă va câștiga o bătălie.
Nu-i credeți pe cei care vă spun că poporul român e unul pierdut, e cel mai rău dintre toate popoarele. Nu este așa. Poporul român nu e mai rău decât cel german sau cel austriac, sau decât cel sârb sau decât aborigenii din Australia. Învățați-vă copiii să-și iubească patria și să nu-și renege istoria. Învățați-i că patria înseamnă acasă și înseamnă locul în care fiecare ne legăm cu Cerul și cu Pământul. Nu există oameni fără rădăcini. Nu există istorie personală demnă înafara istoriei celorlalți concetățeni și înafara istoriei locului în care respiri. Toată această dezordine este una creată cu un scop anume. Rămâneți lucizi. Nu vă batjocoriți poporul și istoria pentru că vă batjocoriți pe voi înșivă.
