Ideea mi-a dat-o George Serban. A zis sa pun o floare in geam, sa stie lumea ca sunt vie. Sunt vie. Cam letargica. Am foarte mult de lucru la … lucru. Nu va dau detalii, sunt destul de neplacute si sa mi le-amintesc. Esential este c-am depasit o etapa. Cum nu sunt o luptatoare – nu mai sunt pentru ca nu merita – etapele se schimba singure.
Am pus aceasta floare, sa stiti ca exist. Vin atat de obosita si atat de plina de praf de hartie macinata incat nu mai am puterea sa deschid computerul, cand ajung acasa. Mi-am dat seama ca pot trai foarte bine si fara blog. E ca un turn de fildes in care ne imaginam ca am comunica. Comunicarea se petrece cand sunt doi sau mai multi fata in fata, cand isi vad ochii, fata, mainile. Asta nu e comunicare, e o vorbire in pustiu. Poate mi se pare mie. Nu am timp nici sa scriu si asta ma irita. Imi vine sa blestem epoca, mediul, tot. Tot. Tot acest angrenaj mizerabil care ma obliga sa supravietuiesc platind cu timpul si ideile mele. Care nu ma lasa sa scriu pentru ca trebuie sa fiu o rotita stupida intr-un angrenaj al nimicului. Dar n-o sa blestem, desi sunt tentata. Sa vad ce-i la capatul acestei nimiciri. Sunt contemporana cu propria ratare la care ma uit ca la un animal in agonie ce ma urmeaza peste tot, docil si privindu-ma ironic. Nu-i asa ca-i sublim?
imaginea am gasit-o aici
21 raspunsuri Până acum ↓
paul // 30/05/2009 la 21:56
Chiar in dupa-amiaza asta am trecut pe aici, gandind ca mi-a plesnit rss-ul… Dar nu, nu mai scrisesesi de mult timp… Am zis ca e o pauza apostolica (tip Vania)…. Eu, personal, astept… Am de ce…
Gabriela Savitsky // 30/05/2009 la 22:01
Paul,
face si Vania pauze din astea?
Da, daca ai si timp, poti astepta. Va mai dura penitenta mea. Macar de-ar fi autoimpusa.
Te salut si eu.
George Serban // 30/05/2009 la 22:02
Fals, Gabriela! Se poate trai si fara blog, cu siguranta. Dar faptul ca o spui tu, acum, inseamna ca, de fapt, … nu se poate trai fara blog. Ai tu o problema cu un surubel care s-a slabit din cauza oboselii. Asa ca vezi, poate fac o lista cu vreo zece blogeri, ca termina si Corina curand, ne suim in tren, si-ti dam usa de perete! Ai grija!
Gabriela Savitsky // 30/05/2009 la 22:06
George,
am niste dulceata de capsuni, proaspata.
Cred ca mai degraba aterizeaza strabunica – astept o linie libera.
Gabriela Savitsky // 30/05/2009 la 22:07
A!!! Si uitasem, m-a pus dracu si mi-am cumparat un coltar. Abia astept sa torturez niste musafiri
Lisandru Cristian // 30/05/2009 la 22:46
Ce surpriză plăcută, Gabriela. Nu mi-a venit să cred că feedreaderul s-a aprins în dreptul adresei tale de web. M-am bucurat enorm…
Gabriela Savitsky // 30/05/2009 la 22:48
Cristian,
ce sa-ti spun cat m-am bucurat eu ca merge centrala… E un frig aici de ingheata si ideile… E un film superb pe Procinema daca-l prinzi cumva … pe unde esti. Acum.
George Serban // 31/05/2009 la 00:29
Bineeeeee!
CELLA // 31/05/2009 la 09:29
pe mine nu mă poţi convinge Gabriela
nu pot ei pune gratii florilor oricît s-ar strădui
este, poate, doar un anotimp vitreg bujorilor … anotimpurile-s lăsate să vină şi să treacă … noi, doar le locuim
anca // 31/05/2009 la 09:57
Gabi,
sper ca nu aceleasi probleme, de serviciu adica, te macina si acum…(de care stiam eu!)- pentru ca daca sunt tot aceleasi…o sa am o discutie mai serioasa decat cealalta -pentru ca, dupa prima, mi s-a promis ca se rezolva – si am asteptat sa aud asta de la tine – vad ca nu s-a rezolvat nimic…OK, mai dam odata “o tura” de informare pe la prieteni…pentru ca asa nu se mai poate!
Maine e 1 iunie asa ca profit de ocaziune sa iti spun…La MULTI ANISHORI, sa iti pastrezi mereu zambetul si inocenta gandirii, sa vezi lumea mereu, prin ochii mirati si plini de iubire ai unui copil!
La multi ani si copilarie fericita si razei tale de soare, vacanta reusita, note bune si timp liber…nemasurat, pentru jocuri, fotbal, biciclete, calculatoare..si tot ce-i mai place sa faca!
Oceania // 31/05/2009 la 13:27
am trecut pe aici si am primit un salut timid. iti intorc salutul.
cred ca orice pauza e binevenita. ne revigoreaza. sper sa revii in forta:)
Mikka // 31/05/2009 la 15:35
Platitul cu timpul si ideile tale… Cu zborul creatiei prins intre gratii si strivit… oh, stiu asta… Dar se poate sa scapi. Trebuie!
Eu sunt calare pe vulturul-gaina, care mi-a umplut casa si nu mai incape. Tre’ sa zboare…
Am avut si eu flori in feresti. Ca si pe blog, vine lumea, te saluta, te iubeste virtual, da’ fiecare vrea si fizic. Si nu iti poate da timpul ala, tre’ sa-l apuci si sa tragi de el. De multe ori, rupandu-te de ceva (ori de cineva).
Cauta, draga mea, cauta pana schimbi. Mediul sau cum il vezi tu pe el. Orice. Nu te lasa! Ok, respira, mai tine floarea in geam, da’ pe urma vine momentul cand esti pe vulturul tau si nu mai incapi in casa…
De bucurat de prieteni, poate fi mai simplu. Din cand in cand, cate o cafea – pe coltarul ala merge, nu? Cine stie, poate vii tu la coltarul vreunuia, sa fie asa, o surpriza. Mie mi-ar place. Cine stie? Lasa deschisa poarta lu’ Posibil…
Timp, draga mea, mult timp pentru tine iti doresc!
Da’ de ala, bine platit! De altii!
Gabriela Savitsky // 31/05/2009 la 16:25
George,
ca să fiu mai explicită, cred că săptămâna de vine am drum la comenduire. Așa că musai bem o cafea pe Calea Victoriei, pe undeva.
Cu amenințări nu s-a reușit nimic cu mine, doar să mă îndârjească
Gabriela Savitsky // 31/05/2009 la 16:27
Cella,
să-mi faci tu mie una ca asta! Să nu-mi spui că ți-ai făcut blog… Da se poate?…
Gabriela Savitsky // 31/05/2009 la 16:34
Anca,
aș prefera să nu discut situația mea de paria în sistem, aici. Nu că aș avea vreo emoție, n-am. Am descoperit că nu mă mai atinge nimic. Și că ceea ce ei au crezut că mă umilește, de fapt, m-a întărit.
Orice intervenție de la centru în această orânduire a cnezatelor și voievodatelor cred că are taman efectul invers.
Mă bucur că poți să deschizi o fereastră. Aș arunca niște idei de proiecte care pot schimba modul de funcționare a sistemului, măcar puțin. Aici, vorbesc singură, așa cum m-am obișnuit. Și, drept să-ți spun, n-am cu cine vorbi.
Gabriela Savitsky // 31/05/2009 la 16:35
Oceania,
reverență.
Nu văd de unde ar mai putea apărea forța…
Zice Mikka ceva despre asta… interesant.
Gabriela Savitsky // 31/05/2009 la 16:37
Mikka,
o să-ți răspund cu cel mai comun truism:
Ce nu te omoară, te întărește.
Să ne citim și poate să ne și vedem, sănătoase.
Mikka // 31/05/2009 la 20:43
Asa e, ce nu te omoara, te intareste…
Sa ai putere de nici tu sa nu stii ce sa faci cu ea… Ooo….pe urma, sa stii…
Sanatate maxima. Inteleg cumva de ceva cu rinichii? Iubita mea draga, scumpa mea, tine-te bine… O teama… Da-i la cap! Daca ai unde, stai pe pamant, culcata, in liniste, cateva minute. Mama te va tine in bratele ei. Cea mai mare mama, Mama mamelor… Puterea puterilor… Daca nu ai loc si timp, talpile tale pe pamant iti trag puterea… Suflatul, respirul – acte de magie… Trag putere din radacina ei: Marea respiratie a Mamei, cea care sufla prin noi… Odata cu tine, respira Puterea… Inchide ochii sa o simti mai bine. In condeiul tau, cand scrii asa frumos, cine crezi ca e? Cine crezi ca toarna in forma creatia? Si inca e doar inceputul… Cei atinsi de focul viu al creatiei ard foarte tare, prea tare chiar… Lasa-te sa respiri, sa poti prinde puterea in trup…
Ma gandesc la tine si te tin asa, in lumina.
Poate ne vedem. Sigur ne vedem. Cafea si ceai…
Gabriela Savitsky // 31/05/2009 la 21:06
Mikka,
nu beau lichide pentru că, fiind semn de foc, nu agreez apa. Asta e o cauză. Apoi, zilnic iau 6 medicamente. Apoi, știi cum e cu chakra respectivă… Ei, mă mai tratez și eu când am destule forțe sufletești. Cauza primă e în altă parte… O să-ți povestesc când ne vedem.
Îți mulțumesc pentru grijă. Și pentru daruri. Dumnezeu îți va da înapoi înmiit. Știu că dăruiești doar pentru că ești un om pe calea spre desăvârșire.
Mikka // 31/05/2009 la 22:02
De aia zic, minune draga, de pamant… Yo sunt aer, si tot n-am baut apa…
Si tot teama… Dar asta, Mama Pamant, m-a scos din toate. Mi-a trecut…
Eu voi fi in munti saptamana viitoare, plec joi, sa calatoresc in timp si sa pasesc iara in sanul Mamei. Sunt vremuri de magie, si doar respir si ma uimesc. Se schimba vanturile pamantului… Se schimba lumea, in sfarsit. In mine, in mine se schimba.
Dar stii ce spunea Gandhi…
Voi pune in flacarile focului sacru o suflare si pentru tine.
Abia astept sa vina clipa cand vom vorbi, fata in fata…
Cu drag iti urmaresc fluturarile…
Maria Barbu // 04/06/2009 la 00:07
Gabi draga, atunci cand ai fost bolnava anul trecut am scris pe blogul tau despre o povestire japoneza pe care le-am citit-o si fetitelor mele. Se facea ca erau doua surori care se iubeau foarte mult si una dintre ele s-a imbolnavit si era in spital pe moarte. La geamul camerei de spital era un copac ale carui crengi se desfrunzisera si mai era pe ele o singura frunza. Fata bolnava i-a spus surorii ei ca este convinsa ca va muri atunci cand va cadea acea frunza si… zilele treceau si treceau dar frunza nu cadea si fata s-a facut mai bine si mai bine pana cand s-a insanatosit de tot. Atunci s-a dus la fereastra si a vazut cu uimire ca frunza care nu cazuse era o frunza pictata si sora ei care venise sa o ia acasa de la spital i-a marturisit ca ea insasi a pictat-o, in ideea de a-i sustine vointa vitala. Din povestirea asta eu am invatat ca uneori avem nevoie de iluzii care sa ne ajute sa generam adevaruri; stiu ca e paradoxal dar este adevarat. Te imbratisez cu drag si iti doresc tot binele din lume,
Maria