Etichete
copil, dream, literatura, Mama, Poezie, rochie de mireasa, trusou, visul
Imaginea am descoperit-o aici, după lungi și minuțioase căutări… Mulțumesc -X- că mi-ai reamintit să spun de unde e.
Am mai visat odată acest vis
Pe care-l visez, iată, acum.
Se făcea că pășeam pe un drum
Pietruit cu pavele de-un albastru metalic:
poate tuf, poate scrum.
Purtam rochia mamei, cea albă,
gâtuită în talie ca sticla de lampă.
Alergam cu picioarele mici – nededate -
în pantofii prea mari și cu tocuri prea ‘nalte.
Coroana, împletită stângaci dintr-o sârmă de cupru
pe cercul căreia prinsesem, a voal, o basma transparentă,
se rostogolise – cerc lucitor – undeva.
Unde mă duc și de unde vin
Nu se știe…
Cred că nu-i om să poată afla.
Cineva sau ceva huruie să mă ajungă
Vuietul răsună din toate zările și de sub pământ.
Nici nu am vreme destulă să mă înspăimânt.
Îmi scot, din fugă, pantofii,
unul câte unul, sprijinind tocul de ieșitura pietrei
și aruncându-i cât colo, pe rând.
Fug și simt piatra potrivindu-se sub calcâie.
Acum îmi e frică.
Inima s-a urcat speriată în gât.
Zornăindu-și solzii de tablă și ghinturi
M-a ajuns, a fugit cu mine o vreme și s-a pierdut.
În rama luminată am văzut, din fugă,
chipuri însuflețite vorbind cum vorbesc și peștii-n acvariu
râzând cu capul lăsat pe spate
ca personajele fanate din filmul mut.
Într-una din cadre,
Ca-ntr-o fantasmă a lui deja vu
M-am văzut pe mine, dar altfel,
cu rochie învoaltă din foi de tu-tu,
cu diademă adevărată pe frunte
și mănuși lungi de dantelă, brodate.
La urechi, două boabe mici de cristal
joacă vesele, din robia nemișcării scăpate.
Femeia aceea se uită la mine uimită.
Eu mă uit la ea cu gura uscată.
Un val de căldură îmi urcă pe șira spinării și se răcește în creștet.
Preț de-o privire și ne-am înțeles.
Nu știm cine pe cine visează.
Cine-i real și cine-i eres.
(din volumul Cartea de Cristal, în curs de scriere 
)
