Etichete
Afrodia, Bucharest, ce inseamna sa conduci 14 ore, Dacia Logan, Helios, Himalaya, Hotel Banat, Hotel Majestic, Hotel Oltenia, jurnal de scriitor online, lanuri de floarea-soarelui, Litoral, Marea Neagra, Medgidia, Models, Moldova, nisip, Nokia 6300, Plaja Belvedere, relatari fanteziste, Romania, Scoici, soarele, Statiunea Neptun, trenul Vacanta, Venus
Scriind titlul am zâmbit gândului năstruşnic de a redacta o compunere cretinuţă.
“Eu când am fost la mare la Neptun era foarte frumos. Am plecat de-acasă după-amiază, după ce două zile am făcut şi desfăcut bagaje. Eu voiam să-mi iau toată garderoba dar mereu îmi dădeam seama că nu-mi încap toate rochiile, costumele, poşetele (off!) şi sandalele (mai ales!!!) şi mereu trebuia să renunţ la câte ceva. Drept este că la mare am purtat doar două perechi de pantaloni scurţi şi două bluze, o rochie de plajă şi ochelarii de soare. Restul hainelor au stat cuminţi în dressing-ul camerei de hotel iar sandalele aliniate în dulăpiorul de pantofi care mirosea exact ca atunci când îşi văcsuia bunicul bilgherii (astea erau nişte ciubote cu tureatcă, de piele, pe care i le dăduse un neamţ pentru o găină în timpul războiului – bunicul fiind “reformat”, adică a făcut războiul acasă) aşteptându-ne să ne întoarcem săraţi ca nişte guvizi şi arşi de soare ca nişte castele de nisip, gata să se răsfire, de pe plajă.”
Drumul a fost teribil. Drept pentru care m-am jurat ca în viaţa mea să nu merg cu maşina pe trasee pe care circulă şi tren. Niciun reproş celui care a condus 14 ore cu scurte întreruperi de fumat şi dezmorţit articulaţiile. Pe la 5 dimineaţa n-am mai rezistat şi am alunecat fără putinţa de a mă opri, undeva, aşa cum aluneci într-o prăpastie, într-un somn disperat. M-am trezit cu soarele înfipt în pleoape, răsărind ca o tingire încinsă cum n-am mai apucat să văd de câţiva ani, de când stau în blocul cu faţa la vest. Ne-am speriat şi eu şi soarele, unul de altul. El s-a rotit bicolor, eu eram palidă de surpriza că adormisem deşi n-aş fi vrut. Am coborât din maşină. Undeva în dreapta, ca o armată de clone, miliarde de sori holbându-se la cel viu, uitându-se înspre el ca la comandă, într-o singură privire. După mine, aş fi sărit parapetul autostrăzii (în construcţie) şi m-aş fi dus să iau o “soreancă”, aşa crudă cum era, de drag. Ca pe-o oglindă minusculă a prietenului nostru de plajă şi bălăceală. Cum mi-e destul de greu să recunosc că am devenit totuşi o persoană conformistă şi ca să nu-i dau un exemplu prost copilului, m-am abţinut.
Următoarea oprire, fierţi de oboseală cum ne aflam cu toţii, cu reflexele încetinite, incoerenţi şi iritabili, a fost la intrarea în Medgidia, la un bistrou unde mirosea a ciorbă şi unde o doamnă negruţă cu ochi migdalaţi mi-a făcut repede o cafea. Dacă nu sunteţi băutori de cafea nu ştiţi ce senzaţie minunată îţi poate da o cafea bine făcută, potrivită ca tărie, cu laptele condensat care o face mătăsoasă. O simţi cum îţi umblă prin toate ungherele trupului amorţit purtând cu ea clopoţeii calzi ai trezitului de-a binelea. Am bâjbâit destul până am găsit hotelul unde trebuia să mă cazez, doamna pilot a GPS-ului, cu voce neutră, profesională, încurcându-se definitiv şi înnecându-se cu “reconfigurăm”.
Cu nervii întinşi ca nişte fire de înaltă tensiune, am aflat că de cazat ne putem caza la “orele optsprezece”. Am avut norocul să dăm peste o fiinţă umană amabilă totuşi care ne-a scăpat de bagaje. Feciorul meu a fost singurul inspirat în aceste momente de derută. A şi şters-o pe scări spre mare. Plaja noastră era una cu sfărâmături de scoici care abia aşteptau zona moale a tălpii piciorului, s-o pătrundă. Marea este un fenomen natural uluitor. Nu poate fi cuprins nici într-o compunere standard, nici în cele mai măiestrite versuri. Nici în frazele cele mai meşteşugite. Marea nu seamănă cu muntele pe care poţi să-l dinamitezi, să-l micşorezi, să-l diminuezi. Nu vorbesc de Himalaya, ci de oricare munţi. Muntele poate fi imitat: poţi clădi o construcţie care să-i semene, un zigurat sau o piramidă. Marea nu poate fi obţinută prin mijloace tehnice. Este un uriaş animal blând, pierzându-şi până la ţărm toate tensiunile. Astăzi îmi spunea maestrul meu că are salinitatea lacrimii. De aceea apa ei nu face rău ochilor. Cu rochia ei smărăldie cutreieră locul pe care i l-a lăsat uscatul, răsfirându-şi pe ţărm trena dantelată. Nu e întâmplător că zeiţa Frumuseţii, Afrodita (Venus), s-a întrupat din spuma valurilor… Nu există frumuseţe care să te lase fără grai, fericit şi înspăimântat. Nu e o spaimă de care eşti conştient, e una de care eşti copleşit. Marea, acest prim loc de pe pământ unde a apărut viaţa, face parte din celulele noastre şi din memoria noastră atavică. De aceea avem, în faţa ei, privind-o de pe ţărm, presentimentul primelor zile din viaţa noastră. Trecând prin stadiile prin care a trecut Viaţa, la început în mare şi ieşind apoi pe uscat, coborând din pasăre în mamifer terestru. Marea este memoria noastră vitală.
Lăsând la o parte încercările de a o defini, am petrecut pe ţărm, îmbrăcată şi nervoasă, în timp ce băiatul meu se scufunda deja după cochilii de scoici pe care mi le aduce în triumf, vreo două ore. Revenindu-mi oarecum, am redevenit din blastrula aricioasă bipedul social cu instincte ferme. M-am dus la hotel hotărâtă să obţin cameră. Am făcut diligenţele necesare şi am obţinut-o. Domnul amabil care a rămas o enigmă a acelui hotel scorojit m-a ajutat să duc în cameră bagajele. Primul gest pe care l-am făcut a fost să mă reped la geam. Marea, în toată splendoarea ei, era acolo şi îmi făcea cu ochiul, complice.
Am coborât victorioasă pe plajă şi am intrat în valuri cu tot cu pălăria de soare care s-a transformat într-o ciupercă hilară.
La 11.30 nu se mai poate sta pe plajă. Ne-am întors la hotel ca nişte fii ai mărilor, încercaţi şi pricepuţi într-ale ei, stăpâni ai valurilor şi nisipurilor. Ideea era să mâncăm şi să ne odihnim după încercarea grozavă de a ajunge la mare. Oboseala dispăruse însă ca prin farmec sau se cuibărise într-un locşor de unde să răsară la întoarcere acasă. Însă întoarcerea era o îndepărtată morgana – aveam şapte zile de întâlniri ritualice cu Zeiţa.
Ne saluta de dimineaţa prin geam când Helios cel năvalnic îşi trimitea săgeţile de foc rostogolindu-şi carul de foc scos din mare. Ne mângâia gleznele şi ne primea trupurile cu har vindecător, căutând după răni văzute şi nevăzute. Ne împingea la ţărm, pe nisipul moale al plajei de la Belvedere, descoperită în prima după-amiază de feciorul meu, despre care, aţi observat, mă sfiesc să vorbesc, de parcă relatările mele i-ar putea invada copilăria.
Ne-a intrat în nări sărată şi verde, ne-a intrat în toţi porii, amintindu-ne, în treacăt, de mişcările pe care le-am făcut ca foetuşi. Am stat în acest uter uriaş, mirosind a alge şi a sare, generos şi necruţător cu smintiţii, ore în şir. De multă vreme n-am mai simţit atât de plenar că exist, că sunt vie, că am tălpi şi braţe, că am urechi şi ochi. Că am simţuri de care uitasem că sunt. Ca într-un ritual al recunoaşterii, am repetat aceiaşi paşi în fiecare ceas. De parcă am fi pus piciorul în memoria aceleiaşi urme lăsate pe nisip. Aţi observat că atunci când păşiţi chiar pe ţărm, acolo unde-l spală valurile, urma piciorului, presiunea lui, creează o aură albicioasă în jurul păşitului? Nu cred c-aţi văzut. Încercaţi.
Mă opresc aici…
Întoarcerea acasă a semănat cu chinurile facerii, pentru mine cel puţin. Încă sunt blocată în grota strâmtă unde aproape mă sufoc şi nu zăresc încă lumina binefacerii existenţei de dinainte sau de după. Totul mi se pare searbăd, banal, perimat şi detestabil. Sigur, cineva va trânti scurt cu securea în “funia” ce mă hrăneşte încă, tălăzuind şi murmurând. Nu-mi place apa, cred că v-am mai spus. Era să mă înnec de multe ori în copilărie. Dar marea nu e apă, cum iarăşi v-am spus… Iar aici nu e ţărmul, cu siguranţă.
Pentru conformitate: aceasta e plaja fotografiată cu telefonul meu mobil, un Nokia 6300.
Va continua?…
Gabi, tocmai acum s-a intors o colega de pe litoralul nostru-dezamagita total(de conditile oferite)!! A zis ca cu banii care i-a cheltuit, mai bine se ducea in Grecia sau Bulgaria-unde conditiile sunt cu mult mai bune, sunt de acord cu ea. Am avut ocazia sa vad toate cele trei litoraluri: grecesc, bulgaresc si turcesc, cel mai bun este cel turcesc-unde esti tratat “regeste”.
Mihaela,
mă bucur pentru prietenele tale.
Eu am fost la mare pentru mine şi pentru copilul meu. Nu mă interesează să fiu tratată regeşte (în treacăt fie spus, o regină rămâne regină şi într-un bordei). Mă interesează marea şi soarele nu să mă scarpine cineva cu pana la tălpi.
Şi mă mai interesează să înţeleg ce-i cu poporul acesta, ce se întâmplă cu el, cum trăieşte, cum se comportă (incusiv pe plajă sau la terase) şi care-i sunt resorturile interioare. Pe mine mă fascinează oamenii vii, nu merchandiserii care VÂND inclusiv marea şi soarele.
Vreau să înţelegi că nu am nicio frustrare că nu am mers în Turcia sau în Grecia sau în Tenerife. Poate în Croaţia m-aş duce. Deocamdată, pentru un copil, e suficientă Marea Neagră. Nu mai încerca să-mi bagi pe gât ceva ce nu vreau să înghit, copila mea dragă.
Nu am vrut sa-ti bag nimic pe gat, m-ai inteles gresit Gabi. Pur si simplu subliniam un lucru, care l-au constatat si alte persoane care au venit dezamagite de pe litoralul nostru. Personal, nu am mai fost la noi din ’99…iar, in privinta cazarilor nu tin neaparat sa stau la superhoteluri de 4-5*. Poate ca gasesc conditii deosebite si la 3* dar, ceea ce vreau sa subliniez este : calitatea serviciilor, care din pacate la noi lasa deocamdata de dorit. Asa putem noi atrage turistii straini? Mai avem inca multe de facut…
Mihaela,
am înţeles corect, te asigur.
Este o optică generală să considerăm România o ţară de căcat şi alte ţări minunate.
Eu prefer să cred că ţara mea e minunată. Şi, pe alocuri, am şi găsit-o, pe acea minunată Românie.
Atitudinea agresivă a hotelierilor şi personalului de pe litoral se explică prin faptul că noi mergem gata montaţi că ei nu-şi fac datoria. Camerele de la Oltenia erau curate, am avut televizor şi frigider, mobilier şi apă caldă. Priveliştea e cea din fotografie. Plaja era superbă, nisipul, magic, iar marea absolut perfectă. Nu mai zic de soare care era într-adevăr rotund.
Fetele de la restaurant erau moldovence de la Chişinău, cu două excepţii. Veniseră să lucreze pe mai nimic pe litoralul nostru. N-o să caut vinovaţi.
Dacă n-ar fi foar unii care să se plângă pe plajă, în hotel şi la restaurant – categoria ta – totul ar fi fost cu adevărat perfect. Eu nu mă duc în concediu să mă plâng.
A fost absolut minunat, te rog să mă crezi. Pentru că n-am căutat nimănui nod în papură. Pentru că n-am avut nicio idee preconcepută că acela care-mi oferă servicii vrea să mi le ofere prost. Am zâmbit şi m-am purtat decent şi am fost tratată cu decenţă. Dacă vreau răsfăţ îmicumpăr sclavi.
asa e !:D
Bine ai revenit
.
Intotdeauna mi-a placut Marea Neagra, in special ‘tronsonul’ de plaja de la Olimp la Neptun. Aproape in fiecare seara il parcurgeam dus-intors …
Ma bucur ca ai avut o vacanta placuta si fara “surprize”. Te numeri printre persoanele care au venit multumite de pe litoralul nostru
, cei care se plang, iti spun eu sunt cei “patiti”. Conditiile, calitatea serviciilor, modul in care esti tratat,marea care mai este si murdara, etc…acestea sunt cauzele nemultumirii oamenilor.
Intr-adevar imaginea este chiar superba.
-X-
Mulţumesc! O să ţin minte. M-a bătut gândul în vreo două rânduri. O dată, să mă duc până la Costineşti, tot aşa pe ţărm şi altădată să văd ce-i în vestul Neptunului.
Data viitoare.
La câtă antireclamă i s-a făcut (evident, cu accentul pe reclama la bugari, turci, etc) mă aşteptam să găsesc balauri şi monştri. Când colo, un ţărm de mare iar preţurile, ca acasă.
Am fost la un restaurant pe care-l recomand tuturor care calcă în Neptun, Premiera se numeşte unde un bucătar fercheş cu mustăcioară îţi pregăteşte Specialitatea casei în faţa ta. Tot în Neptun e un parc de distracţii pentru copii o minunăţie. Şi, seara, pe bulevard, cântă o formaţie latino-americană, Raza, absolut magică.
Poţi să te plimbi cu trăsura pentru 20 de lei, să traversezi toată staţiunea, sau cu trenuleţul pentru 5 lei.
Poţi merge cu autobuzele cu etaj, în Mamaia. Poţi vedea rechini, şerpi, ţestoase, cameleoni, păianjeni uriaşi la Delfinariu şi poţi să-ţi măreşti doza de adrenalină la Aqua Magic. Timpul a fost prea scurt – voiam să mergem şi la Muzeul Ştiinţelor Naturii pe care l-am vizitat în ’87. Rămâne pe altă dată. N-am avut timp să mă plâng de nimic pentru că mi s-au întâmplat numai mici magii. De la plaja la 20 de metri de hotel până la trenul pe care l-am prins pe o ploaie demenţială, şi în care am avut o cuşetă doar eu şi Vlad, aşa cum şi-a dorit el.
Stiu ca ma vei invidia dupa asta, dar…
Mai stiu ca ma trezesc comentand la post-ul tau despre concediu, la juma’de an dupa acesta s-a savarsit, dar..am o scuza; acum te descopar.
Cum ar spune prietena Andi, “citesc pácilișea”.
De ce sa ma invidiezi? Pai…pentru ca eu locuiesc la mai putin de 300 m de locul unde ai facut tu poza si pentru ca, in plimbarea de duminica ( sau…in orice zi imi vine cheful de plimbare ),traseul include obligatoriu malul marii si locul acela. Este locul unde ma duc sa ma racoresc cu o “balaceala”mica, dupa cate o zi in care am suferit din cauza caldurii. E-adevarat, nu se intampla in fiecare zi de vara si uneori, e chiar paradoxal,se intampla sa ma las imbratisat de racoarea marii, doar de cateva ori pe sezon.Prea putin,fata de cat as vrea eu sa se intample. Dar…asta este.
Dupa tot ce ai povestit pana acum, cu Semenicul, cu cele 14 ore de condus, ceva ma face sa cred ca te afli undeva in Banat.
Daca ar fi asa, cu siguranta te voi invidia la randul meu, pentru ca ai fi foarte aproape de locul unde mi-am petrecut o parte din copilarie, ca poti ajunge mult mai des la Garâna si ca te poti bucura mult mai des decat mine, de dealurile pline cu iarba inalta, unduita si fosnitoare in bataia vantului de iulie….
La vest de Neptun este doar padurea Comorova si…cateva vile construite de smecherii cu bani, cu tupeu, fix in mijlocul padurii.In schimb, merita sa mergi cu picioarele prin apa, pana la Costinesti. Se poate ajunge lejer . Nu mai spun ca daca iti lasi gandurile slobode, n-ai sa realizezi cand ajungi.
Si….da, stiu cum arata aura din jurul urmei talpii,pe nisipul ud….
Cumva ploaia de care spui a fost pe 13 iulie??:)
http://www.flickr.com/photos/free-spirit/3719096593/
Chiar ca avea dreptate Andi.
) Daca citeam “p’acilișea”, vedeam ca-i scris mare si citet, drept in ochii mei, “Reprezint Banatul “. 
) Nu ma desmint. 
)
Free_spirit,
mă bucur că avem repere comune. Da, furtuna e cea de care vorbești. N-am văzut atâtea fulgere în toată viața mea de până atunci. Și totuși, cu toate fulgerele, ploaia avea ceva mângâietor pentru că își lua rămas bun de la noi.
Într-adevăr, nu era un hotel de 15 stele însă lenjeria era curată iar priveliștea de la geamul uriaș era minunată. Să ai marea sub ochi … S-o privești de sus… Nu mă simțeam chiar ca Nemo, oricum, sentimentul e unul de ”umplere a inimii” cu frumusețe. Cu vreo 3000 de lei în total, ne-am făcut toate capriciile. Eu n-am avut curaj să mă dau în nimic la Aqua Magic, dar pe fiu-miu nu l-aș fi mai fi scos de-acolo.
”Reprezint Banatul” e așa … o formulă blogeristică. Reprezint ce scriu. Poate, într-o zi, ceea ce scriu va aduce Banatului mai multă strălucire.
Dacă se poate mai multă; Banatul e un ținut de basm – după mine, cel mai spectaculos din România.
Corect!! Banatul chiar este un tinut de basm. Am vazut si poza postata de tine pe flickr,cu batrinul acela de la Oravita. Eu am crescut pana la 5 ani, exact intre Oravita si Anina, la Marila mai precis.
Mama primise repartitie dupa terminarea scolii , la Spitalul TBC. Mi-au fost si imi sunt tare dragi locurile acelea.M-am reintors dupa exact 30 de ani si am descoperit ca frumusetea locurilor nu s-a schimbat. In schimb, m-a durut sa vad ca spitalul devenise o ruina si toate cladirile unde candva,era cazat personalul, erau distruse. Undeva, intr-o vale, era fost mea gradinita si am fost sa o revad, dar…impartasea soarta celorlalte cladiri. Am facut fotografii, insa n-am postat nimic cu ruinele de acolo. De durere. Un paznic de la spital, cum mi-a zarit aparatul,s-a si infiintat langa mine , tot incercand sa afle de la ce ziar sunt si de ce fac poze, unde ar urma sa public ceva si cate si mai cate.Norocul meu a fost ca am fost recunoscut, dupa ce m-am prezentat,de un fost bucatar al spitalului,prieten cu ai mei parinti si care ma stia de pe vremea cand nu eram in stare sa merg pe picioarele mele.Si asa am scapat de paznic. Ce de amintiri…….
free_spirit,
încântată. Am cunoscut Banatul în modul următor: În 1985 veneam cu trenul la Timişoara, la Concursul naţional de limbă şi literatură română – faza naţională. În săptămâna în care am participat la olimpiadă, organizatorii ne-au dus în excursie în ce au considerat ei că era interesant pentru noi. Nu mai spun că mi-am tocit picioarele într-o zi întreagă, de dimineaţa până seara umblând pe toate străzile pe care le-am descoperit, în Timişoara.
Am fost la Lugoj, la Casa de Cultură. A cântat pentru noi – nişte adolescenţi obscuri, în fond – corul “Ion Vidu”. Dacă ţin până astăzi minte (au trecut 25 de ani de-atunci) înseamnă că m-a impresionat grozav. Am trecut apoi, pe şosea, printre livezi înflorite (era aprilie). Am mers de la Anina la Oraviţa cu mocăniţa…
Evident, cum ai constat şi tu, judeţul acesta e dărăpănat din punct de vedere al creaţiei materiale umane. Însă, frumuseţile naturale s-au păstrat. Pe unde n-au tăiat codrii ca bezmeticii…
După acea excursie în Banat de la 16 ani, m-a urmărit obsesiv dorul de aceste locuri. Când am devenit independentă am venit aici. Am colindat mult prin ţară. De vieţuit, aş fi putut vieţui orişiunde. Însă de trăit pot trăi doar aici. Doar aici oamenii sunt suficient de destupaţi la minte ca să nu fie niciodată şovini. Sunt 18 minorităţi. Au trăit împreună şi şi-au împărtăşit experienţele sub toate stăpânirile. Asta i-a învăţat să fie toleranţi. Şi mai e o dimensiune magică a Banatului – n-o voi dezvălui aici.
Folclorul dunărean şi cel balcanic îndulcesc şi mai mult impresiile despre oamenii acestor locuri.
Gabriela,
Incantarea este de partea mea. Descopar, de fapt, mi se intareste si mai mult convingerea, ca lumea este foarte mica. Creste insa, in sufletul meu , bucuria ca sunt oameni cu care pot spune ca vibrez la fel, cand este vorba de locuri care-mi sunt dragi.
La 17 ani , ai mei de data asta,prin ’89,am ajuns din nou in Banat pentru ca fusesem repartizat sa-mi desfasor practica artistica la Buzias. Si lucrul asta s-a intamplat doi ani la rand iar daca prima data am fost atat de dezamagit de repartitia mea, a doua oara, imi venea sa sar in sus de bucurie. Ma gandeam ca am sansa de a relua plimbarile pe dealurile din imprejurimile Buziasului , sa vad ce nu apucasem sa vad in prima mea vizita,sa ma bucur iar de padurea plina de licurici,de apa minerala cu gust de fier dar care, dealtfel, era foarte gustoasa( buna pentru cei suferinzi cu “corazon-ul”),de oamenii buni si prietenosi pe care-i cunoscusem cu un an inainte si…de ce nu?,de sunca mancata la gramada, cu paine proaspata de brutarie ,cu ceapa sparta cu pumnul si de rachia galbuie si tare de ne sareau ochii din cap.
Imi aduc aminte ca am mancat cele mai bune si mai mari cirese din viata mea, undeva in apropiere Caransebes,cand un coleg de-al meu a cumparat intreaga productie a unei livezi si ne rugase sa mergem cu el sa-l ajutam la cules. Si alunele….Doamne ! Erau alune de padure la Marila, cat vedeai cu ochii. Nu intelegeam, dupa ce ne mutasem la mare, de ce aici nu sunt alune.
Aproape ca mi-e greu sa scriu despre toate, pentru ca, pur si simplu, amintirile se inghesuie in degetele mele, luptandu-se intre ele, care sa fie prima asternuta aici.
Ar fi probabil, locul unde as putea trai, asa cum spui tu. Citindu-te, mi-am dat seama ca eu de fapt, vietuiesc aici, langa “nebuna”mea. Si chiar daca o iubesc foarte mult, nu ma simt cu adevarat acasa.
Acasa, pentru mine, inseamna in Muntii Dobrogei, langa bolovanii batrini de granit gri si roz, langa lipovenii de pe malul Dunarii si langa italienii de la poalele varfului Greci.Acolo este locul unde imi doresc sa-mi duc batrinetile, daca…le-oi mai apuca.
Nu stiu cate etnii avem noi in Dobrogea,dar nici la noi nu sunt probleme de toleranta.Batrinii spun ca singurii dobrogeni get-beget sunt …tatarii. Oricum , in afara de tatari, cred ca mai aproape de notiunea de “dobrogean”sunt cei care locuiesc in judetul Tulcea.
In Constanta, amalgamul de oameni veniti din toate colturile tarii, pentru a munci in santierele navale ,n-au adus cu ei si valorile culturale din locurile lor de provenienta. De aici si…lipsa multa la capitolul cultura, la modul general. La noi nu se tine decat Festivalul de la Mamaia care, din punctul meu de vedere este total expirat si, mai nou,Festivalul Callatis care ,din nefericire, nu a devenit al doilea San Remo al Europei, cum se spera dealtfel, de catre edilii Mangaliei.In rest, nu se organizeaza nici un alt eveniment, de talia celor organizate la Sibiu sau chiar la Garana,unde nu mi-am inchipuit niciodata ca-l voi vedea ,ii voi strange mana si discuta cu Victor Wooten, un geniu al chitarii bass.
Vorbesc mult…si uneori, pot parea incoerent….:)
Si nu stiu de ce-ti spun toate astea,dar pur si simplu au iesit aici, la tine pe blog.
Iti las doua fotografii; una cu prietenul tatului meu, de la Marila si una de la muntii mei.
Multumesc pentru rabdare si pentru ca mi-ai postat pozele la tine pe blog.Textul ce le insoteste, este minunat.
Imi place mult cum scrii…..
http://www.flickr.com/photos/free-spirit/2749481276/
http://www.flickr.com/photos/free-spirit/1364511569/in/set-72157602243807878/
free_spirit,
e atât de frumos încât simt că dacă aş mai adăuga ceva ar fi mult prea mult.
Poate noi, “dezrădăcinaţii” (sau cu rădăcini de mangrovă cum îmi place mie să zic despre mine) ne pricepem mai bine. Cred că fiecare om are acest sentiment. Că nu s-a născut sau nu trăieşte în lumea potrivită. Îi admir şi un pic îi invidiez pe aceia care se simt bine în lumea aceasta, care apucă ce văd în faţă sau li se oferă cu amândouă mâinile, care cântă, se veselesc, jelesc şi se îmbată din toate puterile. Sunt oameni sănătoşi la suflet. Eu mă apropii de orice cu sfială şi încetineală – să nu fac rău şi să nu mi se facă rău.
Iubesc aceste ţinuturi – nu pentru că m-au înfăşurat de gleznă şi nu m-au mai lăsat să colind cum mi-e firea şi sângele (neamul meu venind din stepele Mongoliei ) ca un nomad (deşi dorinţa de a pleca, acea sfâşiere a sufletului că trebuie să accepţi ce este şi nu poţi să tai lanţul cu o izbitură şi să zbori, pentru că zborul poate însemna neant şi moarte, acea sfâşiere, zic, este teribilă) pentru că ele nu par să mă observe.
În Timişoara, după 6 luni de presă ştia cine trebuia să ştie cine sunt. Nu de aceea scriam, scriam pentru că-mi place să scriu şi, dacă Dumnezeu mi-ar lua putinţa de a scrie, aş înnebuni. Am cunoscut o mulţime de oaemni minunaţi şi, într-o bună sau nebună zi, am înţeles că m-am îndepărat foarte mult de mine, de esenţa mea, că devenisem cinică, arogantă şi ţâfnoasă, că îmi plăcea puterea pe care mi-o dădea scrisul.
Şi atunci, într-o zi, uitându-mă-n nişte ochi negri ca-ntr-o oglindă care-mi arăta sufletul hidoşit, am hotărât să plec, cu orice preţ.
Aici, nu ştie nimeni cine sunt şi nu dă nimeni doi bani pe talentul meu sau pe ceea ce scriu. Am fost pedepsită şi umilită pentru fiecare zvâcnire a trufiei de mai demult. Era cât pe-aci să mor în martie 2006. Cauzele sunt multe, prea încurcate şi prea încâlcite.
Nu ştiu de ce nu plec de aici. Mă înfior la gândul că voi fi îngropată aici, unde nu am absolut pe nimeni. Şi, la câţiva ani după moartea mea, va creşte o iarbă înaltă şi, poate, un liliac pe mormântul meu la care nu va veni nimeni.
Dar … cine ştie? Nu ştim ziua de mâine ce aduce, darămite…
Scrii la fel de frumos, nu văd nicio diferenţă. Să-ţi fie bine şi să visezi Cheile Minişului.
superb modul in care te-ai exprimat
Mulţumesc. Chiar m-a emoţionat marea noastră dragă. Are ceva atrăgător şi periculos deopotrivă.
te rog gabi mai publica si alte texte de acest gen
Pentru asta ar trebui să văd locuri care să mă emoţioneze.