Etichete

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Scriind titlul am zâmbit gândului năstruşnic de a redacta o compunere cretinuţă.

“Eu când am fost la mare la Neptun era foarte frumos. Am plecat de-acasă după-amiază, după ce două zile am făcut şi desfăcut bagaje. Eu voiam să-mi iau toată garderoba dar mereu îmi dădeam seama că nu-mi încap toate rochiile, costumele, poşetele (off!) şi sandalele  (mai ales!!!) şi mereu trebuia să renunţ la câte ceva. Drept este că la mare am purtat doar două perechi de pantaloni scurţi şi două bluze, o rochie de plajă şi ochelarii de soare. Restul hainelor au stat cuminţi în dressing-ul camerei de hotel iar sandalele aliniate în dulăpiorul de pantofi care mirosea exact ca atunci când îşi văcsuia bunicul bilgherii (astea erau nişte ciubote cu tureatcă, de piele, pe care i le dăduse un neamţ pentru o găină în timpul războiului – bunicul fiind “reformat”, adică a făcut războiul acasă) aşteptându-ne să ne întoarcem săraţi ca nişte guvizi şi arşi de soare ca nişte castele de nisip, gata să se răsfire, de pe plajă.”

Drumul a fost teribil. Drept pentru care m-am jurat ca în viaţa mea să nu merg cu maşina pe trasee pe care circulă şi tren. Niciun reproş celui care a condus 14 ore cu scurte întreruperi de fumat şi dezmorţit articulaţiile. Pe la 5 dimineaţa n-am mai rezistat şi am alunecat fără putinţa de a mă opri, undeva, aşa cum aluneci într-o prăpastie, într-un somn disperat. M-am trezit cu soarele înfipt în pleoape, răsărind ca o tingire încinsă cum n-am mai apucat să văd de câţiva ani, de când stau în blocul cu faţa la vest. Ne-am speriat şi eu şi soarele, unul de altul. El s-a rotit bicolor, eu eram palidă de surpriza că adormisem deşi n-aş fi vrut. Am coborât din maşină. Undeva în dreapta, ca o armată de clone, miliarde de sori holbându-se la cel viu, uitându-se înspre el ca la comandă, într-o singură privire. După mine, aş fi sărit parapetul autostrăzii (în construcţie) şi m-aş fi dus să iau o “soreancă”, aşa crudă cum era, de drag. Ca pe-o oglindă minusculă a prietenului nostru de plajă şi bălăceală. Cum mi-e destul de greu să recunosc că am devenit totuşi o persoană conformistă şi ca să nu-i dau un exemplu prost copilului, m-am abţinut.

Următoarea oprire, fierţi de oboseală cum ne aflam cu toţii, cu reflexele încetinite, incoerenţi şi iritabili, a fost la intrarea în Medgidia, la un bistrou unde mirosea a ciorbă şi unde o doamnă negruţă cu ochi migdalaţi mi-a făcut repede o cafea. Dacă nu sunteţi băutori de cafea nu ştiţi ce senzaţie minunată îţi poate da o cafea bine făcută, potrivită ca tărie, cu laptele condensat care o face mătăsoasă. O simţi cum îţi umblă prin toate ungherele trupului amorţit purtând cu ea clopoţeii calzi ai trezitului de-a binelea. Am bâjbâit destul până am găsit hotelul unde trebuia să mă cazez, doamna pilot a GPS-ului, cu voce neutră, profesională, încurcându-se definitiv şi înnecându-se cu “reconfigurăm”.

Cu nervii întinşi ca nişte fire de înaltă tensiune, am aflat că  de cazat ne putem caza la “orele optsprezece”. Am avut norocul să dăm peste o fiinţă umană amabilă totuşi care ne-a scăpat de bagaje. Feciorul meu a fost singurul inspirat în aceste momente de derută. A şi şters-o pe scări spre mare. Plaja noastră era una cu sfărâmături de scoici care abia aşteptau zona moale a tălpii piciorului, s-o pătrundă. Marea este un fenomen natural uluitor. Nu poate fi cuprins nici într-o compunere standard, nici în cele mai măiestrite versuri. Nici în frazele cele mai meşteşugite. Marea nu seamănă cu muntele pe care poţi să-l dinamitezi, să-l micşorezi, să-l diminuezi. Nu vorbesc de Himalaya, ci de oricare munţi. Muntele poate fi imitat: poţi clădi o construcţie care să-i semene, un zigurat sau o piramidă. Marea nu poate fi obţinută prin mijloace tehnice. Este un uriaş animal blând, pierzându-şi până la ţărm toate tensiunile. Astăzi îmi spunea maestrul meu că are salinitatea lacrimii. De aceea apa ei nu face rău ochilor. Cu rochia ei smărăldie cutreieră locul pe care i l-a lăsat uscatul, răsfirându-şi pe ţărm trena dantelată. Nu e întâmplător că zeiţa Frumuseţii, Afrodita (Venus), s-a întrupat din spuma valurilor… Nu există frumuseţe care să te lase fără grai, fericit şi înspăimântat. Nu e o spaimă de care eşti conştient, e una de care eşti copleşit. Marea, acest prim loc de pe pământ unde a apărut viaţa, face parte din celulele noastre şi din memoria noastră atavică. De aceea avem, în faţa ei, privind-o de pe ţărm, presentimentul primelor zile din viaţa noastră. Trecând prin stadiile prin care a trecut Viaţa, la început în mare şi ieşind apoi pe uscat, coborând din pasăre în mamifer terestru. Marea este memoria noastră vitală.

Lăsând la o parte încercările de a o defini, am petrecut pe ţărm, îmbrăcată şi nervoasă, în timp ce băiatul meu se scufunda deja după cochilii de scoici pe care mi le aduce în triumf, vreo două ore. Revenindu-mi oarecum, am redevenit din blastrula aricioasă bipedul social cu instincte ferme. M-am dus la hotel hotărâtă să obţin cameră. Am făcut diligenţele necesare şi am obţinut-o. Domnul amabil care a rămas o enigmă a acelui hotel scorojit m-a ajutat să  duc în cameră bagajele. Primul gest pe care l-am făcut a fost să mă reped la geam. Marea, în toată splendoarea ei, era acolo şi îmi făcea cu ochiul, complice.

Am coborât victorioasă pe plajă şi am intrat în valuri cu tot cu pălăria de soare care s-a transformat într-o ciupercă hilară.

La 11.30 nu se mai poate sta pe plajă. Ne-am întors la hotel ca nişte fii ai mărilor, încercaţi şi pricepuţi într-ale ei, stăpâni ai valurilor şi nisipurilor. Ideea era să mâncăm şi să ne odihnim după încercarea grozavă de a ajunge la mare. Oboseala dispăruse însă ca prin farmec sau se cuibărise într-un locşor de unde să răsară la întoarcere acasă. Însă întoarcerea era o îndepărtată morgana – aveam şapte zile de întâlniri ritualice cu Zeiţa.

Ne saluta de dimineaţa prin geam când Helios cel năvalnic îşi trimitea săgeţile de foc rostogolindu-şi carul de foc scos din mare. Ne mângâia gleznele şi ne primea trupurile cu har vindecător, căutând după răni văzute şi nevăzute. Ne împingea la ţărm, pe nisipul moale al plajei de la Belvedere, descoperită în prima după-amiază de feciorul meu, despre care, aţi observat, mă sfiesc să vorbesc, de parcă relatările mele i-ar putea invada copilăria.

Ne-a intrat în nări sărată şi verde, ne-a intrat în toţi porii, amintindu-ne, în treacăt, de mişcările pe care le-am făcut ca foetuşi. Am stat în acest uter uriaş, mirosind a alge şi a sare, generos şi necruţător cu smintiţii, ore în şir. De multă vreme n-am mai simţit atât de plenar că exist, că sunt vie, că am tălpi şi braţe, că am urechi şi ochi. Că am simţuri de care uitasem că sunt. Ca într-un ritual al recunoaşterii, am repetat aceiaşi paşi în fiecare ceas. De parcă am fi pus piciorul în memoria aceleiaşi urme lăsate pe nisip. Aţi observat că atunci când păşiţi chiar pe ţărm, acolo unde-l spală valurile, urma piciorului, presiunea lui, creează o aură albicioasă în jurul păşitului? Nu cred c-aţi văzut. Încercaţi.

Mă opresc aici…

Întoarcerea acasă a semănat cu chinurile facerii, pentru mine cel puţin. Încă sunt blocată în grota strâmtă unde aproape mă sufoc şi nu zăresc încă lumina binefacerii existenţei de dinainte sau de după. Totul mi se pare searbăd, banal, perimat şi detestabil. Sigur, cineva va trânti scurt cu securea în “funia” ce mă hrăneşte încă, tălăzuind şi murmurând. Nu-mi place apa, cred că v-am mai spus. Era să mă înnec de multe ori în copilărie. Dar marea nu e apă, cum iarăşi v-am spus… Iar aici nu e ţărmul, cu siguranţă.

Pentru conformitate: aceasta e plaja fotografiată cu telefonul meu mobil, un Nokia 6300.

Plaja Oltenia

Va continua?…