Etichete

, , , , , , , , ,

Lupul cu patru iezi


Green_Forest_by_crazmo4sho

Imaginea am găsit-o aici.

 

 

Cine crede că viaţa în Pădurea Verde e uşoară, ori e naiv ori se uită în exces pe National Geographic.

Viaţa în pădure nu mai e cum era odată, în poveşti, după reguli prestabilite, adică, de exemplu, Leul Frunză (aşa l-au poreclit supuşii din pricina ochilor săi holbaţi cu căutătura piezişă) are grijă de supuşi să nu-i vatăme vreo lighioană. Da’ de unde! Nici vorbă! Cine-a mai pomenit leu cu ochii verzi? Uite că este.

Înafară de Leu, Regele incontestabil al Pădurii – sau ce-a mai rămas din composesoratu’ ei trecut, prin pravile, în proprietatea diverselor animale de pradă – mai fiinţează şi alte fiinţe. Exact aşa, că doar nu pot să le zic lucruri, că nu-s.

În timp ce curtenii regelui Frunză îi cântau acestuia ode la ureche, turnându-i în pocale de argint licori aduse de peste mări şi ţări şi adormindu-i vigilenţa, Lupul îşi văzu de treaba lui. Să nu credeţi ca Lupul era un lup obişnuit. Nuuu. Încă de prunc, hălăduind el prin Valea Almei, a aflat că învăţătura iaste lucru de fală şi numaidecât se-apucă de buchisit. Şi-a buchisit el şi s-a făcut mai întâi pompier, apoi văzând că din stingerea focurilor nu se poate câştiga prea mare cinste, a mai buchisit şi s-a făcut prăvilar. Să cu credeţi că prăvilarul e vreo surpătură. Nu. Deşi aşa pare,  la o primă vedere, c-ar fi. Prăvilarul ţine rândul pravilelor. Şi cum Leul scotea câte-o pravilă nouă la săptămână să fie norodului spre Dreaptă vieţuire, Lupul nostru, să-i zicem Lupul Imre, avea multe cazne.

Mai întâi de toate, ca orice lup respectabil, s-a însurat. Cu o lupiţă cam placidă. Lupiţa i-a făcut doi iezişori. Nu vă miraţi, şi în neamul fiarelor sălbatice se mai întâmplă mutaţii genetice. Iezişorii, crescând măricei şi mergând la Şcoala Pădurii, au observat diferenţa dintre blana lor şi blana celorlalţi şcolari. Lupul Imre, realizând pericolul, le croi fiecăruia, şi ieduţei si ieduţului, câte o haină de blană de lup, să nu fie confundaţi şi haliţi de vreun alt lup rătăcit prin Pădurea Verde a Leului Frunză, care nu cunoaşte regulile jocului şi nici ierarhiile. Iezii, în blăniţele lor de lup, deşi le era cam cald, se simţeau mai puternici şi mai protejaţi. Când iedul-lup a crescut mare, Lupul Imre a vorbit cu Leul Frunză şi, pentru multele diacritice introduse în pravile pentru derutarea jivinelor proaste din Pădure, l-a numit pe Lupuţ director la o “desconcentrată”. Ce!? Nu ştiţi ce-i aia? O slujbă ca toate slujbele din pădure. Lupuţ (o să-l numim Manole, pe scurt, “Mani”) se ocupa cu inventarierea jivinelor din Pădure, câte scăpaseră nesfâşiate de Leul Frunză, care la beţie omorâia fără giudeţ, şi câte nu se bejeniseră de răul curtenilor regeşti, mult mai răi şi mai hrăpăreţi decât însuşi Leul. Iedul – lup Mani, metamorfozat de-a binelea datorită răspunderii care-l transfigurase, s-a transformat de-a dreptul în Lup. Ca orice Lup respectabil, şi Lupul Mani s-a-nsurat cu o aleasă a inimii lui. Bineînţeles că o soţioară de Lup, chiar dacă e capră, nu poate să lucreze ea orice, să-şi tocească copituţele superbe mâzgălind la hârtii. Aşa că se căută un post de şefă, de directoare adică, la un staul de oiţe instituţionalizate.

Buuuu… Îşi frecă Lupul Imre labele păroase şi cam murdare de atâtea fărădelegi.

Mai rămânea de rezolvat iada mică, Lupişoara. Se găsi o dregătorie şi pentru Lupişoară, singura din familie care nu agreea practicile samavolnice ale Lupului, singura care protesta atunci când era vorba de ieşit în lume, la balurile din Pădurea Verde, numai ea nu voia să se-mbrace cu blana de lup şi nu voia nici să-şi pună ghearele false. Lupul Imre care făcuse Dreptul era obosit şi de regula mâinii stângi şi de regula mâinii drepte. Voia să-i căpătuiească pe iezii tembeli născuţi din lup, şi să se retragă în Pădurea Străbună. Ăsta mare, Lupul Mani era bine, în regulă, avea apucături de lup veritabil, înfigea colţii în Stânga şi-n Dreapta, învăţase metehnele Mai-Marilor şi ştia cum se trăieşte în Pădurea Verde dacă eşti deştept şi faci şi împărţirea nu numa’ adunarea. Asta mică însă, iada, era incorigibilă. După ce că era modestă şi cuminte aşa, de felul ei, de-i venea s-o alunge de-acasă în Strunga cu Capre, se-nhăită şi cu un prăpădit de jder, o “vinitură” găsită pe la marginea Pădurii. Lupul Imre a tunat şi-a fulgerat dar n-a avut ce face. Dragostea-i dragoste şi pace bună! Aşa că a trebuit să-l ia pe jderuţ – o să-l numim Şteruţ – că era pirpiriu şi cam tembel, să-l înscrie dracului la şcoala Lupilor, să înveţe şi el adunatul şi împărţitul. Cum Şteruţ iubea din cale-afară să călărească a proasta prin Pădure o nuia de alun la care-i pusese un volan, a fost nevoie de multă cheltuială şi caznă să scoţi dintr-un jder fricos, prost, laş şi cam gângav, un lup bun de ceva. Da’ cine-a mai văzut ginere de Lup să nu urle cu lupii? Mai peltic, mai scheunat, cu blana numai scuipături de la Lupul Mani, şi numai ferfeniţe de la ăl Bătrân – că aşa îi ziceau de-acuma Lupului Imre, “Bătrânu” – se adaptă şi Şteruţul nostru…

Profitând că Leul Frunză era plecat la o Conferinţă a Leilor Compas, Lupul Imre, cu ajutorul unor iepuri de prin dregătorie, îl numi şi pe Şteruţ Şef. Să te ţii nene! Nic un Jder veritabil n-ar fi putut face atâtea rele. Răgete, ţipete, fluierături, înjurături, asta făcea toată ziulica Şteruţul în blană de lup… gonind jderii fraţi prin pădure, murdărindu-i, aruncând cu dosare, ameninţându-i una-două că-i spune “lu Bătrânu” dacă râd de el, luându-le banii cuveniţi la plată … alergându-i prin mlaştina din mijlocul Pădurii Verzi. Ba, îşi găsi şi-o însoţitoare cu plete blonde, o nevăstuică, să-i ţină de urât cât rămânea singur prin vizuină.

Auzind atâta larmă, într-o zi, Zâna Pădurii Verzi coborî dintr-un copac şi prefăcu întreg clanul Lupului Imre în iezi veritabili. Ce s-a întâmplat cu ei, nu e greu de-nchipuit. Întotdeauna, în poveştile noastre apare elementul magic care rezolvă neputinţele omeneşti.

Si-am încălecat. Şi-am plecat. Să mai iscodesc ce se petrece prin Pădurea Verde în timp ce Leul Frunză e plecat la o vânătoare.

Ca un post scriptum: această povestire este scrisă anul trecut. Ea s-a păstrat actuală. Am publicat-o iniţial pe un alt blog pe care, dintr-o greşeală, l-am şters. Povestirile din Pădurea Verde vor continua după această republicare.