Etichete

, , ,

Gabriela Savitsky

POVESTEA FILOMELEI PIZDRINTZ ŞI A LUI AUGUST PALTON

I

Filomela Pizdrintz are 36 de ani, este, aşa cum o arată prenumele, delicată, searbădă şi bălaie, cu câţiva pistrui împrăştiaţi la rădăcina nasului, de-o parte şi de alta. Umblă cu paşi furişaţi prin lume, rareori ridică ochii săi de un albastru apos de sub genele spânatice, roşcovane. Osatura delicată, ascunsă sub haine mereu prea largi, în aceleaşi culori spălăcite, alese anume parcă să-i ascundă sărăcia de forme, susţine un trup’şor ca de copil. Părul, de o culoare indecisă, şaten deschis spre blonziu, se termină abrupt deasupra sprâncenelor abia desenate şi în aceiaşi manieră, de parcă ar fi retezat cu o halebardă invizibilă care s-a oprit la pielea gâtului, la ceafă. Nişte buze mărunţele, ca nişte arcuiri de penel, sunt singura culoare pe acest chip.

Când era şcolăriţă, mereu i se reproşa că se rujează, că-şi înroşeşte buzele; mereu câte o profesoară acrită de frustrare şi de atâtea generaţii pe care le vedea prin deschizătura privirii, ca printr-o tăietură la orizont, gata ratate, o trimitea la baie să-şi şteargă buzele, umilind-o. Mult a suferit din pricina culorii buzelor ei, de un roşu de cireaşă pârguită. Mult a suferit, dar ele au fost zălogul măritişului, Adalbert Aristotel Pizdrintz i-a mărturisit odată, stropşit, că de-aia se păcălise şi o alesese, pentru buzele ei roşii.

Acum, Adalbert al ei, al cărui nume stupid şi ridicol îl îmbrăţişase la căsătorie fără să murmure nici un protest, avea o aventură cu un „cap de cal” – cum o numea Filomela în gândul ei ascuns, cu un tremur de ură şi cu ochii aruncând scântei, pe „piţipoancă”, pe „fâţă”.

Acum 12 ani,  purtată ca-n vis de perspectiva uluitoare la care nu îndrăznise să viseze vreodată, aceea de a fi „nevastă cu acte în regulă”, nici nu observase cât de ridicol şi stupid sună numele ei, deşi ofiţerul stării civile, văzând-o toată pierdută în spaţiu, i-a arătat cu indexul cu unghie lătăreaţă ca o lopată (exact asta îşi aminteşte de la căsătoria civilă, unghia lăbărţată şi încovoiată a ofiţerului, peste burta căruia eşarfa tricoloră se arcuia ca un curcubeu) unde anume să semneze: „Aici, Do-o-a-mna Pizdrintz, aici semnaţi” – a rostit el sigur, cu o voce care a sunat înfricoşător (parcă şi puţin batjocoritor), de parcă i-ar fi rostit condamnarea la moarte, nu consacrarea vieţii dulci şi interzise la care jinduise până atunci. Cu o înghiţire în sec şi cu vocea sentenţioasă a ofiţerului de stare civilă s-a făcut trecerea de la numele ei boieresc, Cârsta, Filomela Cârsta, la Filomela Pizdrintz.

Pentru început, a descoperit că îmbrăţişările despre care şuşoteau fetele în camera de cămin a liceului economic, băgate cu totul sub plapumă, să nu li se vadă obrajii îmbujoraţi, sunt o minciună. În locul „focului” care trebuia să se aprindă în pântec (aşa zicea Camelia, şi aia ştia ce zice, că umbla deja cu băieţii mai mari, făcuse şi două avorturi, nebuna) a descoperit o durere şi un scrâşnet ca de glasspapier pe un geam. Oricât a încercat să se „mobilizeze” mental Filomela, după prima noapte de aşa-zisă dragoste, în a doua şi în a treia noapte, oricât încerca să se autosugestioneze că îi face plăcere „invazia” celuilalt, a străinului, în trupul ei, corpul ei, glandele, celulele se încăpăţânau să nu o asculte şi să se baricadeze într-o uscăciune de deşert peste care n-a mai plouat de o sută de ani.

La refuzul total al trupului ei contribuiau gesturile repezite ale lui Aristotel (Ţuţu, cum încerca ea să-l alinte), mâinile lui reci ca nişte şerpi care-i alunecau pe pielea spatelui, picioarele de asemenea ca nişte sloiuri de gheaţă rupte din streaşină şi strecurate în pat, sub plapumă, coatele lui prost plasate, rugoase, care, în sprijin, mereu îi prindeau câte un petic de piele răstignindu-l în pioneze de cearceaf, gura lui urât mirositoare, ţepii din barbă ce-i zgâriau pielea gâtului, transpiraţia năclăită şi lipicioasă pe care o simţea întinzându-se ca o ciupercă scârboasă între ei, tot acest mic univers din pat era unul făcut să-i chinuie zadarnic.

În final (aşa gândea Filomela, cu isteţimea instinctivă a oricărei femei,  împăcată: „bine că-i în final!”) Ţuţu icnea o dată de ziceai că l-a înjunghiat cineva, corpul se cabra (prima dată, Filomela, neprevenită, a crezut că moare şi l-a răsturnat cu o forţă pe care nu şi-o ştia, turnându-i apoi carafa de apă de pe noptieră pe trupul schilav cu coaste aparente şi început de burtică) şi apoi cădea lat ca o moluscă flască şi adormea imediat sforăind ca un circular.

Filomela se ridica încet să nu-l trezească, se ducea la baie şi se spăla îndelung, cu grijă, plângând, încercând să scoată din piele mirosul lui şi orice semn al atingerii…  Se uita în oglindă la chipul boţit cu trăsăturile căzute şi se acuza singură. „O să mă duc la un doctor, cred că nu sunt normală” – conchidea ea în urma fiecărui episod, dar nu se ducea la doctor.  Şi dacă s-ar fi dus, îşi imagina ea conversaţia: „Bună ziua, domnu’ doctor”. „Bună ziua – i-ar fi răspuns doctorul de după ochelarii aşezaţi spre vârful nasului (încât îţi venea tot timpul să sari de pe scaun şi să-i prinzi, în cazul în care ar cădea) - ce problemă aveţi?”

Aici mintea Filomelei se bloca. Ce problemă avea? Chiar, care era problema ei? Se uita cu gura căscată şi asculta ca trăznită, cu o anumită invidie de care se ruşina, dimineaţa, „consideraţiile” colegelor ei de birou, care povesteau, fiecare, cu lux de amănunte ce făcuseră cu bărbatul, cu iubitul. De câte ori, în câte feluri… Pentru ea, acest de neînţeles act îndelung visat şi râvnit se termina înainte de a începe… Care era problema ei, de ce nu era o femeie ca toate femeile, de ce nu se putea bucura de dragoste? Până şi câinii şi pisicile şi broaştele şi păsările – adevărat, doar din instinct de reproducere – se bucurau, o dată pe an …

II

Într-o seară, cam în al doilea an de astfel de viaţă conjugală, când Aristotel Pizdrintz începuse să se obişnuiască a întârzia prin oraş, pe la birturi, „cu colegii la o bere” care se făcea 14 beri, în timp ce-şi scotea, împleticindu-se, cravata şi o arunca cu un gest teatral pe măsuţa de toaletă din dormitor, într-o asemenea seară când venise „abţiguit”, îi spuse:

- Măi nevastă, să ştii că nici de futut nu eşti bună! Nu ştiu de ce te-am luat, şi nici nu ştiu ce să mă fac cu tine, dar nu eşti bună de nimic… – concluzionă el cu o voce uscată.

Cuvintele lui au izbit ca o secure despicându-i capul. Deşi cuvintele lui o usturau de parcă o ardea cu fierul înroşit, această durere îi provoca şi o plăcere secretă. Plăcerea revelaţiei părerii celuilalt despre ea. Deci asta era: nu era bună de nimic. Filomela şi-a petrecut întreaga noapte în baie, plângând şi încercând să-şi facă suficient curaj să-şi taie venele cu o gioarsă de lamă ruginită. Nu reuşea să-şi facă nici curaj, nici nu găsea un motiv serios să trăiască în continuare. Dacă nu era bună de nimic, la ce să mai trăiască? Dar nici nu era în stare să facă gestul decisiv. Îşi cresta doar pielea la încheietura mâinii, unde se vedeau venele albăstrii sub pielea pergamentoasă şi când vedea sângele izbândind timid de sub piele se răzgândea… Într-un târziu, spre dimineaţă, şi-a bandajat mâna şi s-a dus să se culce în bucătărie, pe colţar, învelită doar cu un pled.

Dimineaţa, nici nu s-a uitat în ochii lui Aristotel. Dacă până atunci se străduise să intre în rolul de nevastă, făcuse eforturi să fie amabilă şi îndatoritoare, acum Filomela se simţea eliberată de cuvintele lui. Aristotel, ca orice funcţionar educat în spiritul ocolirii soluţiilor simple şi directe, se prefăcu a nu observa atitudinea nouă a soţiei lui, nici faptul că nu a mai găsit pacheţelul pregătit pe marginea mesei, nici cafea caldă în filtru.

- Dă-o-n pizda mă-sii! izbucni el în lift. Are hachiţe! Stârpitura dracului! Dacă n-o luam eu, n-o lua nimeni! Ce nevastă mi-am luat şi eu, băga-mi-aş …

În timp ce îşi făcea curaj cu aceste cuvinte, observă că îi face plăcere noul tratament pe care i-l aplica Filomela. „I-o-te-a dreacu’! Are personalitate! Te pomeneşti că se dă pe brazdă”. Şi aici rosti, în minte, o frază pe care o auzise ieri de la şefu’: „Apele liniştite sunt adânci!” Mai rosti o dată fraza magică şi deja uită incidentul, ajungând în staţia de tramvai.

Când să urce, preocupat să găsească un loc liber, aproape călcă pe cineva sau ceva. Plecă ochii. Între scaune, o formă ciudată învelită într-un palton, fornăind.

- Tu ce dracu cauţi pe jos? – rosti şi-l împinse cu piciorul.

Mogâldeaţa se răsfiră şi scoase capul dintre umeri:

- Am adormit aici, vă rog să mă scuzaţi… – mormăi.

Aristotel înaintă şi gândi: „Scuzaţi, auzi, scuzaţi. Are şi glas arătarea”.

- E August Palton – rosti o voce anonimă şi calmă de parcă ar fi spus: „e frumos în dimineaţa asta”.

August Palton făcea parte din viaţa oraşului aşa cum fac parte câinii vagabonzi, băbuţele care vând lapte la pet de 2 litri şi florăresele de la Universitate. Oraşul nu poate fi înţeles fără August Palton. El este o statuie mişcătoare, istoria, prezentul, trecutul şi viitorul. Este arătat copiilor, drept sperietoare:

- Dacă nu-nveţi, ajungi ca August Palton!

Îl amintesc gospodinele mustăcioase, cu mânecile suflecate, care-şi admonestează bărbaţii veniţi târziu acasă, chercheliţi: „Bea tu, numa’ bea aşa! Ai să ajungi ca August Palton!”, deşi pe August Palton nu-l văzuse nimeni beat niciodată. Tot relativă la el era şi admonestarea adresată fetelor mai ulişernice, amatoare de baruri şi discoteci, spusă cu năduf de mame: „Umblă tu ca dezmăţata prin baruri noaptea că ai să ajungi de nici August Palton nu te ia de nevastă!”

Cine era August Palton? Nimeni nu ştia să spună cu certitudine, de fapt, nu se întreba nimeni. De ce să te întrebi despre un copac, despre iarbă sau despre ploaie? Căci aşa era August Palton. Ca ploaia, ca iarba, ca un copac.

III

Dacă în patul conjugal nu a reuşit să descopere nici o bucurie, după ce avu câteva conversaţii telefonice tonice cu mama şi cu cea mai bună prietenă din copilărie, acum bonă în Italia, Filomela se îndreptă înspre bucuriile casnice. Frecă şi spălă, lustrui, călcă şi apretă, şterse şi netezi. Albi şi înălbi. Aranjă, rearanjă.

Găti, exersă cele mai sofisticate reţete. Îndeobşte, produsele ei culinare inovatoare ajungeau la ghena de gunoi. Sau la săracii care sunau din uşă-n uşă; Aristotel obişnuia tot mai des să mănânce în oraş şi să vină târziu acasă. Nu-l întreba nimic, considera că e sub demnitatea ei de femeie măritată, cu responsabilităţi, să-şi chestioneze bărbatul asupra motivelor întârzierilor sale. Într-o seară, ieşi să se plimbe pe bulevard fără ţintă; nu mai suporta singurătatea apăsătoare din casă. Se uită la vitrine, intră în magazine la întâmplare şi se minună de cât de multe lucruri inutile există pe lumea asta … Parcă era un om de gumă, nu simţea nimic. Camelia, prietena ei din Italia, îi spusese: „Ieşi şi tu în oraş. Du-te la un bar, bea ceva. Să vezi cum ţi se dezleagă mintea şi limba. Ce stai ca o sălbatică în casă? Du-te şi tu la un spectacol, ieşi în lume! Te-ai măritat sau te-ai călugărit?”. Chiar. Se măritase, sau se călugărise? Oare nu era mai bine să se călugărească?

Din firul gândurilor, nici nu-şi dădu seama că intrase într-un bar şi se aşezase la o măsuţă. În ţinută de cowboy, cu cămaşă cadrilată şi vestă de piele, se apropie de ea un chelner.

- Doamna ce doreşte, vă rog?

Ridică ochii ei spălăciţi şi îi spuse:

- Un gin tonic.

Asta ştia ea de la colegele de birou că beau femeile. Lichior sau gin tonic. Comanda fiind dată, parcă dintr-o dată se simţi şi ea o femeie puternică, independentă şi stăpână pe ea, aşa cum văzuse ea în revistele glosser că sunt femeile adevărate. Îmbrăcate în deux pieces, cu pantofi asortaţi cu poşeta şi bijuteriile. Coafate. Cu unghii lungi, rezonabil de lungi, nu de vampă, ci de femeie serioasă care munceşte şi e stăpână pe viaţa, sentimentele, banii şi trupul ei.

„Ei, trupul… dacă nu am avea trup… sau am fi din abur… ce bine ar fi…” – gândi Filomela luând, automat, o înghiţitură de gin. Se cutremură până în adâncul fiecărei celule. „Brrr!!! Ce otravă! Cum poate cineva să bea asta?”

Încet-încet, prin fumul gros din bar, reuşi să desluşească formele celorlalţi consumatori. În general, erau perechi, câte doi. Un bărbat şi o femeie, vorbind în şoaptă, cu capetele apropiate, nu atât din cauza zgomotului ci pentru că aveau să-şi spună cine-ştie-ce secrete. „Oare ce-şi spun?” – se întrebă Filomela Pizdrintz, cu o sfâşietoare singurătate şi cu o îndurerată tristeţe de animal nevolnic, abandonat pe un morman de gunoaie, cum văzuse ea un câine odată, rănit, plin de bube, aşteptându-şi moartea, moartea care i se citea în ochii strălucind de tristeţe… Aşa se simţea şi ea, înconjurată de toată această lume veselă, care râdea în hohote înalte, dându-şi capul pe spate ca o pradă care acceptă să fie sfâşiată, care consimte ca celălalt să o consume …

Printre vocile ce se amestecau cu fumul, alcătuind un vârtej de culori şi sunete ameţitor, ca un cor de albine într-un cais înflorit, i se păru că aude vocea piţigăiată şi stridentă a lui Ţuţu… Îl căută cu privirea. Într-adevăr Ţuţu al ei era undeva în fundul sălii, la o masă, alături de o femeie cu „cap de cal”. Asta îi veni în minte odată cu furia pe care o simţi cum creşte din tălpi, creşte, creşte, ca o durere ascuţită care-i iese prin ochi.

Se gândi ce să facă. Îi studie îndelung. Nu era din cercul de prieteni. Nu era nici colegă de birou. Era îmbrăcată cochet, cu un taior rozaliu. „Curva dracului!” – rosti Filomela în cap de câteva ori, să simtă greutatea fiecărui sunet, concreteţea cuvintelor. Văzu, în minte, cu ralanti-ul, cum s-ar apropia ea de masa lor şi le-ar răsturna-o. Cum ar apuca-o pe ticăloasă de păr şi ar târî-o şi ar arunca-o în stradă… Cum i-ar da lui Aristotel nişte poşete peste faţa aia a lui vinovată. Se stăpâni. Ea nu putea să facă aşa ceva. O analiză mai departe. Pantofi de 3 milioane, îi văzuse ea într-o vitrină, negri. „De firmă – gândi -, şi eu îmi iau de la reduceri. Poate i-a cumpărat nenorocitul de Aristotel…”

Îl privi atentă. Parcă era el şi parcă nu era el. „Poate că am băut cam mult” – îşi zise, era la „a doua sută” de gin. Era Aristotel, dar era alt Aristotel. Era un bărbat viu, cum nu-l văzuse niciodată, nici măcar când îl cunoscuse la simpozionul ăla blestemat de la Sinaia. Era un alt bărbat, pe care ea nu-l văzuse niciodată, deşi stătea cu el în acelaşi apartament, dormea cu el în pat, intra peste el în baie când îşi făcea duş. Acest Aristotel avea gesturile curbate, nu abrupte, ca nişte linii frânte. Nu era stângaci, cum îl ştia ea. Nu era strident. Vocea lui piţigăiată părea că face rotocoale, nu mai avea doar acute şi grave. Parcă vorbea din adâncul trupului, nu din gât, cum vorbea cu ea.

Privindu-i cum şuşotesc şi râd împreună, Filomela simţi că pământul se despică în două, acolo, la masa ei şi ea se prăbuşeşte în gol. Se prăbuşi la propriu dărâmând masa şi spărgând paharele, răsturnând şi masa de alături.

********************************************************************