Etichete

, , , , , , , ,

Multe, nenumărate au fost giumbuşlucurile de saltimbanc animat de-un curaj sinucigaş ale preşedintelui nostru căruia nu-i place nici liniştea, nici armonia, nici echilibrul.

Siceră să fiu, bănuindu-l că are ascendenţa tot în stepă unde duc şi firele genealogiei mele, am fost tentată mai degrabă să-l înţeleg (fără să-l aprob neapărat) decât să-i cataloghez pofta de război drept una patologică. Asta pentru că şi eu sunt animată de idealul dreptăţii absolute şi nu odată am tras sabia din teacă fără temei. Dar, de la idealul dreptăţii absolute şi al societăţii perfecte pe care ni le predica domnul Traian Băsescu înainte de a fi preşedintele României în funcţie (şi astăzi sunt convinsă că nu credea  o iotă din ce predica – şi declaraţiile devin cu atât mai incriminante), a derapat la un moment dat în viciul puterii. Ce este viciul puterii? O! Este un morb al distrugerii şi autodistrugerii ce-ţi intră în vene inofensiv, odată ce te-ai contaminat. La început nici nu-l poţi detecta. Nu ţi se pare că ar exista vrea schimbare a metabolismului, a strălucirii ochilor ce devine nefirească de parcă ţi-ai picura sub pleoape belladonă, a gesturilor care se  frâng, nu mai au linii sinuoase. Cine a simţit în cerul gurii gustul neasemuit al ambroziei înţelege despre  ce vorbesc. Există mai multe moduri de a reacţiona la acest virus aparent molatec şi cotropitor. Unii lasă reţeaua să crească în interiorul fiinţei lor  ca un desiş de mangrove prin care nu se mai zăreşte nimic, nici măcar sufletul care se chirceşte într-un colţ întunecos şi se micşorează progresiv. Am cunoscut asemenea oameni, învestiţi cu puterea care le înceţoşase minţile. Ca nişte dirijabile negre, umbreau totul în calea lor. Altora, virusul puterii le întinde la maximum tendoanele şi nervii, nu-şi mai încap în piele, nu-şi mai încap în locul lor în lume, nu-şi mai ştiu limitele, nu le mai văd şi, precum Păsări-Lăţi-Lungilă, s-ar întinde să ia luna de pe cer, s-o stingă în paharul cu apă de pe masă şi s-o bea. Aici vorbim deja de patologic. De exhibiţionism al puterii.

Am cunoscut în viaţa mea trei oameni care nu s-au lăsat cuprinşi, cuceriţi de morbul acesta. Sunt un om fericit. Am văzut ce înseamnă puterea calmă, îmblânzită, docilă, ca o fiară teribilă domesticită care-i mănâncă din palmă celui care n-a lăsat-o să preia controlul. Aceşti oameni cu putere iradiază o lumină albă şi aduc linişte în locurile pe care le străbat, o linişte albastră, foşnitoare.

Băsescu este un caz extrem de individ posedat de morbul puterii. Este bolnav. Nu mai încape în propriile graniţe. Nici morbul nu-l mai încape. În fond, e o fiinţă profund, total nefericită. De aceea bea. Să-şi ostoiască setea interioară de putere, de necuprindere, de nemărginire. Oamenii care au nevoie de alcool ca să fie prezenţi în lumea reală sunt hăituiţi de spaimă, de frică, de nefericire. De aceea, a  considera drogurile drept inofensive este o reacţie firească, un succedaneu al obişnuinţei băuturii.

Traian Băsescu vrea să mai câştige un mandat nu neapărat pentru partidul său de care nu-i pasă nici cât de-un chiştoc de ţigare. Nici de frica dosarului Flota care pluteşte ca un bumerang prin stratosferă. Nu-i pasă de pericole. Traian Băsescu este bolnav de putere.

Şi noi trebuie să-l ducem la doctor. Pentru binele lui. Şi pentru binele nostru.