În documentare

(continuarea primei părți )

La poarta penitenciarului tropotesc  din bocancii cu talpă groasă câțiva tineri cu fețele îmbujorate de frig. Unii, cu microfoanele în mâini, alții cu telefoane mobile cu reportofon și cameră - din cele de ultimă generație -, mai în spate doi bărbați bine zidiți, cu camerele de filmat pe umăr. Liderul grupului eterogen era un ins între două vârste, nu prea înalt, astenic, lățoș și cu ochelari. Era însoțit de o doamnă trupeșă, foarte volubilă cu chipul emaciat de băutura pe care se vede că este obișnuită să o îngurgiteze cu regularitate.

- Volodea, zi-i că a vorbit șeful meu cu comandantul, să nu ne frece el să ne țină la ușă, rosti trupeșa, cu buzele-i subțiri ca două râme țuguindu-se, plină de importanță.

Cel apelat, Volodea, reproduse cu unele omisiuni gardianului de la poartă cuvintele companioanei.

- De unde ați zis că sunteți? insistă ofițerul de pază cu receptorul sprijinit între umăr și tâmplă și cu degetele mâinii drepte pregătite să tasteze pe claviatura telefonului.

- Comisia de Elaborare a Raportului pentru Condamnarea Dictaturii Incipiente, rosti, prețios, domnul astenic împingându-și ochelarii cu arătătorul. Știți, noi am condamnat și Convenția,  am publicat o carte de interviuri cu domnul Președinte și am condamnat și Comunismul, mai adăugă lățosul cu emfază.

Gardianul îl privi cu ochii măriți și mormăi ca pentru el: ”Condamnarea p…ii! Era mai bine pe vremea comuniștilor, nu veneau tot felul de pițiflenderi să te f….. la cap cu respectarea drepturilor omului aflat în detenție și vrăjeli din astea. Capitalism de căcat! Dictatura nesimțiților și-a șmecherilor!”

- Să trăiți domnu comandant! Sunt agent-șef Omicron! Permiteți să raportez! Am aici, la poartă, un grup … Cum ați zis că vă zice? se întoarse el spre cei doi acoperind microfonul telefonului cu palma căuș – care declară că au avizul dumneavoastră să viziteze…

- A sunat șeful meu și a vorbit cu el! țipă isteric, bruneta cea trupeșă.

- Deci așa? continuă gardianul fără s-o bage-n seamă pe umflată. Sunt 12 cu toții. Treisprezece cu asta care pare șeful lor. Fără camere de filmat? Una singură. Să trăiți. Am înțeles. Să trăiți.

- Deci…, se întoarse gardianul spre grupul care fremăta. O sigură cameră de filmat. Nu vă răzlețiți de grup,  rămâneți împreună. Nu dați curs cererilor deținuților și nu vă apropiați prea mult de ei fără avizul colegului meu,  agentul Cotârneață, care o să vă conducă.

- Și noi de unde luăm imagini? rosti una dintre tinere lăsându-și buza inferioară în jos și făcând botic. Nu puteți să ne lăsați fără imagine! Vă rugăm frumos! Vă facem un interviu! O să vă vadă toată țara la televizor, insistă o bruneta subțire ca o trestie, cu ochi migdalați și negri.

Agentul, mai-mai că s-ar fi lăsat înduplecat. Parcă o văzu pe soacră-sa înfundată în fotoliul din sufragerie unde-și făcea veacul, învelită în șalurile ei rărite de-atâta purtat, ducându-și mâna la gură și holbându-și ochii a uimire. Și vecinii de la bloc, măgarii ăia care se dau intelectuali deși sunt niște prăpădiți … și Măgduța… mai ales Măgduța… Cu gândul la chipul dulce al Măgduței și la ochii ei umezi de care-i amintea reporterița asta din fața lui, simți că voința i se năruie, se îmbună și dădu din mână.

- Bine. Nu știu cum faceți, să nu vadă comandantul două camere! Atâta vă spun!

- Că și-ăla la care-am venit să-l filmăm, nici ăla nu voia să vadă două camere și uite unde-a ajuns! rosti, sarcastic, un tânăr înăltuț cu fața smeadă.

- Deci, când vă duceți la comandant, o singură cameră! S-a-nțeles?!

- S-a-nțeles! S-a-nțeles! strigară tinerii și se buluciră pe poartă în curte.

- Hei!!! Hei! Unde-ați zbughit-o?! Și interviul meu?

- La final! La concluzii! … rosti unul dintre cameramani.

- Doară tot pe-aici ieșiți! rânji gardianul.

- Sper că n-ai de gând să-i iei interviu lu ăsta… spuse către bruneta care alerga cu microfonul în mână, cineva din grup.

- Ei , da ce? Mă doare sa pun camera  și microfonul pe ”of”? răspunse cineva și chicotiră  cu toții.

(va urma)