O întâmplare inexplicabilă

În situații extreme, ați observat desigur că oamenii au reacții neașteptate. O forță uriașă irumpe de undeva din interiorul lor nebănuit și ei devin capabili de gesturi de care altfel, în măcinișul de toată ziua, n-ar fi în stare.

Cu călușul improvizat în gură, lui Traian îi explodă în cap ca o jerbă de raze gândul că, dacă nu reacționează acum, nu va mai fi niciodată întreg. Cu o forță uriașă de care el însuși se miră, se arcui și-l proiectă pe Gore care avea de trei ori greutatea lui în zidul din spatele lor. Gore, amețit și surprins, se clătină și îl privi mut de uimire scoțând din gâtlejul comprimat doar șuierături. Pentru a-și desăvârși triumful, Traian făcu imprudența de a-i sări în spinare, agâțându-se cu brațele după grumaz.

Succesiunea evenimentelor s-a derulat foarte rapid, în nici 30 de secunde de la montarea călușului, Traian era călare pe Gore. Deținuții ceilalți rămăseseră încremeniți și muți de uimire cu apa și dârele de săpun șiroindu-le ca de pe niște statui; nu se auzea decât peria apei frecându-se de trupurile goale, de pardoseala de ciment și tocindu-se de pereții uzi.

Gore, cu Traian în spinare, parcă își recăpătă  deodată întreaga lui putere de bivol. Se precipită trei pași cu capul înainte, se opri și apoi se dădu brusc înapoi izbindu-se cu trupul lui Traian de perete. Se auzi un icnet scurt și o troznitură. Traian alunecă precum un guler de blană de la gâtul unei femei, prelingându-se pe lângă zid. Gore se întoarse ca un arc și se aplecă să-l ridice. Ochii înroșiți de apa fierbinte nu lăsau nicio tăgadă asupra intenției lui adevărate.

În acel moment, jetul de apă se retrase brusc, parcă plecând înapoi în orificiile din țevi. Încăperile din închisorile vechi – majoritatea, vile majestuoase ale unor nobili din alt veac, a căror destinație a fost schimbată de evoluția istoriei – sunt înalte și au, la jumătate de metru de tavan, un prichici. Odată cu oprirea bruscă a jetului de apă în cadrul geamlâcului mic și zăbrelit apăru un motan uriaș, gri, cu niște strălucitori ochi albaștri. Motanul scoase un miorlăit înfricoșător și, dintr-un salt, își înfipse ghearele în spinarea lui Gore. Uriașul urlă și el de parcă o ustensilă meșteșugită i-ar fi smuls vintrele și se trase înapoi ghemuindu-se în colțul opus al camerei, cu ochii măriți de groază și gata să izbucnească în plâns.

Motanul se urcase înapoi pe prichici și, cu mișcări molcome, își linse pe rând cele două lăbuțe. Deținuții se uitau perplecși la el, neîndrăznind să schițeze vreun gest. Doar globii oculari se mișcau înspre ușă, sperând să prindă mișcarea ivărului de la ușă pe unde s-o poată zbughi.

- Traiane! glăsui motanul cu tonalitate viguroasă baritonală și brusc tot părul de pe suflarea omenească  aflată în camera dușurilor se ridică parcă electrizat de-o baghetă fermecată. Ridicați-l vă rog, pe Traian! li se adresă apoi înmărmuriților privindu-i cu ochii lui albaștri, curați.

Doi dintre ei se frânseră din nemișcare și se apropiară de Traian. Unul dintre ei se aplecă și-și lipi urechea de stern. Ridică apoi capul și încuviință din el, adică: ”bate”. Din piepturile tuturor ieși aerul ținut acolo, cu șuier. Cei doi îl scuturară, al treilea, Franzelă, se apropie de chiuvetă și răsuci robinetul de apă rece. Se duse până la băncuța de lemn și luă un prosop, îl înmuie bine cu apă rece și veni să îi tamponeze fruntea lui Traian. Acesta gemu, strânse de câteva ori din pleoape și deschise ochii liniștit.

- Am murit? reuși el să șoptească.

- Ce-a spus? se interesă motanul, cu un aer profesional.

- Nu n-a murit răspunse, deconcertat, amândurora, Franzelă.

- Sunteți … ăăă … domnul Woland? Cel din … știți dumneavoastră … Maestrul și Margareta, știți … romanul lui Mihail Bulgakov? îndrăzni unul dintre deținuți, transpirând tot de emoție, să-l întrebe, cu un aer rugător care aștepta confirmare, pe motanul care-i privea dominator de pe prichici.

- Nu, bă … e Felix. Felix Motanul, rosti, abia inteligibil, cu voce pierită, Traian.

Și, ridicându-se în capul oaselor și împingând bărbia înainte, se adresă motanului:

- Ce vrei? De ce m-ai salvat? Mai bine mă lăsai să mor.

- Ești prost? se foi motanul pocnind din coadă. Și eu de unde aflu conturile tale din Canare dacă ești mort? Hai, scrie-le aici, porunci acesta, aruncându-i o agendă minusculă cu coperți de vinilin albastru și un căpețel de creion chimic. Vezi să nu greșești, că mai am drum pe-aici, adăugă, ridicând amenințător o sprânceană. Am adus și trupa, în documentare. Poate le arăt niște imagini cu experiențele tale la duș… adăugă el și scoase de nu știu unde o casetă video pe care o bătu de laba stângă ținând-o cu dreapta.

- Dar nu s-a întâmplat nimic! răcni Traian. Doar ne-am bătut!

- Nu-i nimic, se poate întâmpla de-acum! zâmbi motanul trecându-și laba peste mustăți. Gore! tună el. Uite, putem să facem și-un ”direct” i se adresă din nou lui Traian, privindu-l amenințător cu ochii lui hipnotici. Și flutură, scoasă de nu se știe unde, o cameră de filmat cu beculețul roșu aprins și o antenă pe care o montă tacticos între gratii.

- Bine, bine! Bine! Ți le scriu acum. Dar să mă lași în pace!

Și, într-adevăr, scrise repede câteva semne pe fila deschisă.

- Asta depinde numai de tine… mai spuse motanul parcă adresându-se altcuiva. Apoi, cu un salt, înhăță agenda din mâna lui Traian și se făcu nevăzut de parcă niciodată nu ar fi fost acolo.

Cu toții se îndreptară cu umerii îndoiți spre băncuțe să-și îmbrace schimburile, într-o tăcere desăvârșită.