România cu gust de Acalor

Am venit pe lume, deşi nu m-a întrebat nimeni dacă vreau, la marginea unui oraşel aflat ca-ntr-o căldare în depresiunea Rădăuţilor. În acelaşi timp cu Primăvara de la Praga am venit. Atunci nu ştiam nimic de Praga, ştiam doar mirosul cald şi dulce al mamei şi ochii ei ca nişte hărţi ale unui continent nedesluşit, continentele duioşiei şi blândeţii, ale luminii dragostei care pe toate le iartă… Niciodată n-am reuşit să descopăr şi să descriu până la capăt culorile şi formele din irişii mamei, niciodată nu voi şti cum îi puteam recunoaşte vocea dintr-o mie de voci, dintr-un miliard de voci, vocea ei pe care o aud direct cu inima. După ochii mamei, am descoperit desenul podelelor de lemn. Fiecare limb al fiecărui an – aveam să aflu mai târziu – înainta în carnea scândurii ca un promontoriu în mare… Nu ştiam că lemnul acela a fost un arbore, n-aveam de unde să ştiu. Fiecare scândură era, pentru mine, o fiinţă vie, la fel de vie ca pisica leneşă  sau agresivă care-mi trasa dungi sângerii şi usturătoare pe mâini şi pe faţă … Apoi am descoperit cerul. Prin sticla geamului l-am descoperit. Cerul pe care aş fi vrut să-l înghit, aşa era de clar şi de curat. Cum înghiţeam apa din ţurţurii translucizi atârnaţi ca dantelele de streaşina casei. Suflam în norii de abur şi încercam să-i alung de pe cerul “meu”.Întrebările despre cer nu m-au lămurit nici până acum ce este de fapt, din ce e făcut. Mama zicea că în cer stau îngerii şi Bunul Dumnezeu. Dumnezeu era un fel de bunic cu barba din vălătucii norilor şi cu plete de vânt iar îngerii, nişte copii ca mine, doar că aveau aripi. Pentru că degeaba le vorbeam, nu răspundeau niciodată, mi-am construit propriii mei îngeri, pe care îi ţineam în cuptorul sobei – care era folosit doar la Paşti şi la Crăciun, deci nu exista niciun pericol să se ardă, în preajma sărbătorilor îi mutam de acolo în “lada patului”. Când nu era nimeni acasă, în liniştea calmă a zilei, o linişte ca de miere, deschideam uşile cuptorului, uşi de tablă vopsite cu verde, şi mă jucam cu îngerii. Le arătam desenele mele, cărţile cu poveşti,  le vorbeam despre mama şi despre tata, despre sora mea mai mare care mă pieptăna, îmi făcea codiţe ca nişte funii şi mă învăţa să mă spăl pe mâini, despre cerul unde stau “ceilalţi fraţi”, despre Dumnezeu care a făcut cerul şi despre pisica mea care-şi schimba ochii cum voia ea: ziua erau două linii verticale negre într-un cerc de muştar şi seara erau doi cărbuni negri minusculi, le povesteam despre Feţii Frumoşi din basmele mamei şi despre Lupul cel rău care a mâncat-o pe Scufiţă, despre Albă ca Zăpada şi mama ei vitregă şi rea…  Şi îngerii vorbeau despre jocurile lor de îngeri, despre zbor şi despre lumea în care nu există lacrimi şi nici durere, lume nevăzută pentru oameni… Aşa am intrat în Patria mea,  prin ochii miraculoşi ai mamei şi prin jocurile pe podele de lemn, ca nişte peninsule ale liniştii,  cu îngerii mei inventaţi sau, poate,  reali.

I-am băut aerul înmiresmat şi m-am ridicat în picioare. I-am băut apa şi am putut să glăsuiesc distinct. I-am mâncat roadele pământului şi am sporit în cunoaştere.

Intr-o primăvară -  am ştiut că e primăvară pentru că soarele învăluia cald câmpurile şi zâmbea, şi ici-colo erau petece de zăpadă, am descoperit vârfurile verzi ale grâului încolţit. Nici o plantă din lume cred că nu miroase cum miroase tulpina grâului frânt. Dulceag, răcoros şi îndrăzneţ. L-am urmărit cum creşte şi  m-am măsurat cu el. La începutul verii era mai înalt decât mine, nu mă mai zăream din lan. Îmi plăcea să mă ascund şi să mă strige mama. Îmi plăcea să-i aud glasul sonor, înalt, ca o curbă pe cer şi nu-i răspundeam decât atunci când simţeam în vocea ei disperare. Desfăceam spicele de grâu şi din boabele crude făceam un fel de gumă de mestecat cu hoaspe. Când au venit combinele şi au treierat grâul, când ne-am urcat în remorcile cu boabe şi ne-am scăldat în ele, ne-am tăvălit fericiţi pe grunjii de aur, noi, copiii, am aflat ce gust şi ce miros are Patria. I-am băut apa din pâraie, i-am prins peştii cu vârşa, ne-am scăldat, i-am cules şi mirosit florile, am alergat bezmetici şi chiuind după fluturi, i-am pândit libelulele cu aripi irizate, ne-am căţărat în copacii ei şi, când am învăţat să citesc, i-am aflat istoriile, poveştile şi lacrimile. N-am crezut că o patrie aşa de frumoasă, cu atâtea minunăţii şi bunătăţi, poate să plângă. I-am gustat lacrimile.  Erau amare ca “Acalorul” pe care-l înghiţeam cu spaimă şi sughiţuri când făceam febră şi mă obliga mămica să-l beau.