Etichete

, , , , , , ,

V-aş cita aici un fragment din zodiacul european, secţiunea Berbec, a III-a decadă. Unde spune că Berbecul patronează tot ce e nou în materie de viaţă.

Dar sunt oarecum “prăfuită” de contactul de astăzi cu lumea, după ce am stat în “carapacea” cea dulce şi bună 9 zile iar impactul  cu realitatea  exterioară pereţilor casei a fost superficială şi redusă pe cât posibil la minim.

Nici n-am ajuns bine la serviciu şi am aflat că tatăl unei colege mai tinere (la care ţin cel mai mult din acel ambient, pentru că nu este încă îngenuncheată de viaţă şi are prospeţimea şi forţa de a se ridica şi de a da cu “regulile” de toţi pereţii – pe care o privesc cu un zâmbet complice şi vag amărui pentru că în ea îmi văd oglindită inconştienţa mea de acum 15 ani) a făcut infarct şi a murit. În octombrie, a murit fata altei colege, într-un accident de maşină, o fată de doar 20 de ani. Ce să spui? … Prima reacţie a fost să mă uit pe holurile mai întunecate, instinctiv, să văd unde e Doamna cu Coasa…

Nu mi-e frică de moarte absolut deloc. Şi nu o fac pe grozava. Într-o vreme (când nu aveam copilul), când am înţeles bine-bine cum e lumea în care trăim şi am văzut Omul în “integritatea” şi integralitatea lui, chiar mi-am dorit să mor, cu o sete de care acum mi-e frică şi să-mi amintesc. Nu pentru că m-ar îndrepta cu faţa spre moarte; deşi reticenţele s-au înmulţit cu vremea (există oameni şi idei pentru care mai degrabă aş trăi decât aş muri), ci pentru că acea sete de a nu fi era una blestemată …

Al doilea gând a fost că va ajunge şi la mine în birou (colegele mele îndurerate şi cernite sunt în primul) cu respiraţia ei de gheaţă, dacă tot bântuie pe la noi…

Am fost la îngropăciune. Aţi observat că proximitatea morţii ne toarnă un soi de bunătate neprefăcută în inimi? Nu e din pricina fricii, cum s-ar grăbi unii filozofi să exclame. În preajma unui mort nu ne e frică de moarte. Suntem vecini cu ea, mergem cot la cot cu ea pe drumeag, când pieptiş când coborâş, realizăm că e cu noi în toate clipele vieţii noastre, e cuibărită între sistolă şi extrasistolă ca într-un leagăn de unde toarce liniştită caierul ce ne-a fost scris în codul genetic, când am primit duh, în pântecul mamei.

Nu pot să nu citesc în privirile care trec pe deasupra capului gândul că s-ar putea să urmez cât de curând, în mod firesc şi logic, fiind cardiacă. Am vrut să fac o glumă cinică azi, în timp ce discutam despre coroana pe care o duceam spre cimitir, şi să spun că aş vrea o coroană cu trandafiri adevăraţi. M-am abţinut, cum mă abţin de-o bună vreme încoace să mai spun răutăţi şi să rănesc. Aţi observat că mai rău decât o lovitură, o zgârietură sau o rană dor cuvintele? Cuvintele rele nu le poţi uita ani de zile. Aşa că încerc să mă abţin cât mai mult… Ştiu că am rănit şi îmi pare rău acum. Ştiu că nu e suficient, o să încerc să îndrept răul deja făcut. Nu e vorba de ticăloşi, desigur, de căzăturile umane care caută să tragă (inclusiv pe bloguri, cu atât mai mult pe bloguri) în afundul ticăloşiei lor bine remunerate cât mai mulţi prozeliţi.

Sunt pline casele mortuare şi nu mai e loc în cimitire.

Suntem o naţie dezbinată şi tristă. Ni s-a luat şi puterea de a ne bucura împreună. Doar tristeţea şi suferinţa ne mai uneşte, când şi când.

Nu vreau să mă gândesc ce înseamnă încă un an în acest sistem cinic şi sadic. Bucuraţi-vă că sunteţi, bucuraţi-vă ca sunteţi sănătoşi, valizi. Bucuraţi-vă că aveţi prieteni, oameni pe care să-i sunaţi şi care vă sună. Care vă trec pragul şi cărora le treceţi pragul. Oameni care se bucură să vă audă, să vă vadă. Bucuraţi-vă că aveţi la cine să vă gândiţi şi că sunteţi importanţi pentru cineva. Poate vom reuşi să regăsim şi puterea de a ne bucura, din nou, împreună.