Băsescu, No more day!

Etichete

2 aprilie, basescu, jurnal de scriitor online, Life, no basescu day, no more day, politica, politics, Romania, România trezeşte-te!, viata asa cum e

Am văzut pe blogurile celor întregi la cap din România noastră un banner mov înscripționat cu mesajul: No Băsescu Day – 2 aprilie 2010.

Mărturisesc că nu înțeleg ce piraterie energetică vizându-l pe prezidente vom reuși noi îmbrăcându-ne-n mov (violet)  în 2 aprilie.

Poate, îmbrăcați în tot felul de culori spălăcite – purtăm hainele cumpărate acum doi, trei, patru ani – am face mai bine dacă am ieși cu toții în stradă și am face o nouă Revoluție. Nu a bunului simț, bunul simț nu se revoltă și nu hulește. Stă cuminte în banca lui și înghite orice insultă. Coleric cum îl știu, Băsescu ar da cu seninătate ordin să se tragă în noi, în poporul lui care nu-i mai place pentru că nu-l înțelege.  Popor înlocuit, iată, cu bezmeticul popor moldovean (care habar n-are ce înseamnă capitalismul sălbatec, raptul și lipsa de valori din România și care vede cetățenia română ca pe o trambulină spre Uniunea Europeană).

L-am auzit ieri pe aiuritul nostru de băsescu că pleacă la Cabul, în altă regiune a Moldovei. A zis-o de două ori, deci era convins că acolo pleacă. Din micile lui apariții publice putem extrage simplu concluzia că președintele nostru constituțional și ales e dus cu pluta. Are mintea răvășită, iar din învălmășeala lui noetică – i-o fi mutat dendritele mai la vale Eliodor Manolea, cu fluxul flăcării violete de la brichetă! –  aflăm că unirea Moldovei (noastre) cu Țara Românească s-a petrecut în 1959. Recomandarea mea sinceră este ca atunci când va fi instalat de către Curtea Constituțională  în scaunul electric să fie conectat la 11000 de kilowați sau, mai sigur, la 11000 de kilovolți. Deh, fizica e un moft bun pentru filozofii pe care-i scoate pe bandă bietul învățământ românesc.

Nu mă mai uit la televizor la emisiunile cu temă politică. Înțelegeți de ce și cred că aceiași stare vă încearcă și pe voi. Doar câteva frânturi de imagine și dialog sunt deajuns pentru a înțelege cât de venali sunt unii politicieni, ce impresie au ei despre prostimea care i-a votat, ce scârbă le e de faptul că trebuie să ne guverneze (adică să ne extermine cu ajutorul vaccinurilor și politicilor sociale, a distrugerii Învățământului și Sănătății) și cât cinism încape în niște tărtăcuțe goale.

România a devenit o junglă în care supraviețuiesc cei cu instincte bune, nepervertiți de cunoaștere. Brutele și jigodiile. Cinicii și criminalii.

Ce vină au cei 4,6 milioane de pensionari ai României care au muncit în cele mai teribile condiții ca să construiască ceea ce trafichează astăzi o mână de derbedei? Care e bilanțul celor 20 de ani de capitalism veros, fără reguli și fără principii? Sistemul nostru energetic e înstrăinat. Resursele sunt înstrăinate. Țara va fi scoasă la mezat curând. Oamenii aceștia care au ținut economia României vie au cotizat la Fondul de Asigurări Sociale cât timp au lucrat! Unde sunt banii lor? De ce-i transformăm azi în ținte abia-mișcătoare lipindu-le pe spate eticheta de ”comunist” echivalentă cu steaua galbenă însemnând semnul morții? Suntem cu toții o nație de ucigași, vom avea mâinile murdare de sângele părinților noștri dacă stăm cu ele în sân și-i lăsăm la mâna politicilor de exterminare ale guvernelor ce se perindă în funcție de ”cotizație” la conducerea României!

Nu mă interesează lampa autogenă cu flacără violet cu care ne sudăm noi iluzia că am ”luat atitudine”! Adevărata atitudine românească este aceea de a milita pentru ca acești barbari să nu mai apuce nicio zi la butoanele României.

Băsescu, No More Day!

Tablou

Etichete

27 Ianuarie, Aniversare, Ioan Sorin Usca, jurnal de scriitor online, Life, prieteni fara prieteni, viata asa cum e

 

”Am un prieten care n-are niciun prieten” – spunea, cu ani, în urmă o cunoștință de-a mea.

Odată cu zorii blogăritului am cunoscut una dintre cele mai controversate ființe din câte am întâlnit în întreaga mea viață de până acum. Părea să vină când dintr-un strat anterior civilizației noastre, când din angelitatea celestă a ceea ce nu știm să numim. Vehiculând o erudiție înfricoșătoare pentru un novice și vădind un agnosticism siderant, trăiește – din punctul meu de vedere – mai mult în irealitate și literatură decât în viața reală. Deși pare cu desăvârșire neutilat cu mijloacele de a rezista în lumea aceasta, aparenta lui inadecvare este doar un truc. Ar putea rezista și supraviețui cu mijloace minime în orice condiții și oricăror privațiuni. Nu se teme de nimic și acest curaj care poate părea nebunesc vine ori dintr-o excelentă cunoaștere a umanului, ori dintr-o credință supranaturală în Dumnezeul Lui personal, care-l face inexpugnabil și invincibil oricărei acțiuni potrivnice.

Din impresia pregnantă pe care ți-o lasă acest paradoxal melanj de incredibil, inexplicabil și fascinant se poate extrage, cu aceiași ușurință, ori concluzia că este un versat agent ori că este un mare martir. Cu un umor cum rar mi-a fost dat să întâlnesc, seamănă cu acei fachiri care fac din două bețe de chibrit și o coajă de portocală un palat somptuos sau propria-ți cameră mortuară.

Deși ar putea să rescrie marea literatură a lumii cu ușurință și seninătate, se cantonează într-o literatură a observării micilor mișcări sufletești ale omului, demersul autorului mișcându-se pe granița dintre satira groasă cu tușe violente și delicatețea suavă a celui care admiră un peisaj mirific.

Este când Taras Bulba cel viforos, apărând onoarea unor cazaci care-au pierit demult, când aristocratul fițos și acru, mișcându-se cu un aer grandilocvent și teatral printr-o lume care nu pare să-i ajungă nici la degetul mic. Când te-a pus la index, ți se adresează cu răceală cu ”dumneavoastră”. Dacă apuci să te prinzi în lanțul ascultării,  încâlceala aparent lipsită de logică a replicilor din marile romane rusești amestecate cu frânturi din realitate și ipoteze cu totul stranii îți poate mișca centrul conștiinței de sine.

Un om care cuprinde întreg spectrul omenescului de la grobian la revelație este un spectacol fascinant și plin de învățăminte. Bucurați-vă de el, bucurați-vă de magiile lui,  bucurați-vă că-i sunteți contemporani. Și urați-i, astăzi, La Mulți Ani, pentru că astăzi, în ordine terestră, se aniversează.

Ce-i trebuie chelului: Republică populară

Etichete

Life, politica, politics, România trezeşte-te!

Autor: Ilie Chelariu

 Trebuie să recunoaşteţi că iarna asta-i mai uşoară pentru votanţii roşiilor: măcar au pe cine să înjure… Mai nasol pare a fi pentru ăialalţi! Ia gândiţi-vă, să vâri votul în poşeta doamnei Nuţi Udrea, să mai faci şi gargară în faţa blocului, la lucru sau la birt, şi pe urmă să afli că ai luat un şpiţ guvernamental în cur la slujbă, că îţi vine factura umflată de păcură la întreţinere şi că agenţii ăia destabilizatori de la meteo ţi-au mai tras şi-un cod portocaliu de ger! E şi grea e şi frumoasă viaţa de fazan român, nu?

Îmi zice un pitic (manelist, evident) de pe creier: ”Da’ ce, comuniştii ăia făcea mai mult?” - Cred că nu, dar, de exemplu, o combinaţie Radu Duda – Klaus Iohannis-Werner ar fi făcut mai ieftină autostrada aia a olteanului de jde miliarde euro, pe care au să se ducă bucureştenii la schi în Poiană. Sare piticul manelist: ”Pe ce te bazezi?” Deci: actorul, şi colonelul (făcut cam la apelul bocancilor) mai stă iarna pe la Săvârşin, iar incompatibilul (după enşpe ani…) la Sibiu! Dar, na, în gustul electoral dâmboviţean al piticului tarafotevist nu te poţi băga…

Prinşi cu analizele şi dezbaterile de programe politice şi economice ale partidelor de la televiziunea poporului şi a oligarhilor buni, ne-a scăpat un amănunt tare. De vreo douăzeci de ani, alegătorii noştri, după studierea atentă a respectivelor programe, îşi rup reciproc afişele şi bannerele, îşi dau palme cu pancartele şi vorbesc urât prin faţa secţiilor de votare, îndeletniciri considerate sănătoase într-o ţară în care democraţia a învins. Din păcate, lipsit de atenţie distributivă, poporul electoral n-a observat că majoritatea fabricilor au dispărut, iar, mai nou, miticii îşi trag autostrăzi, spre Litoral şi Poiana Braşov, pe care nici măcar nu mai scrie „Aici sunt banii dumneavoastră!” Corect, zicem noi, dacă o parte din ei au zburat în insulele unde s-au inventat izmenele alea scurte de le zice bermude…

Ocupaţi cu luatul de gât prin televiziunile oligarhilor răi, nici şefii roşiilor n-au observat anomalia. Dar gâlceav-i mare, că doar ai bătrâni mai ţin minte când au câştigat ultima oară alegerile şi dacă nema caşcaval ima independent, că domn’ general Oprea abia aşteaptă să mai înroleze nişte bibani. Asta e, cine scoate prostănac, de prostănac va pieri, cum bine zice Biblia hazlie, sfânta scriptură a activiştilor din tinereţea preşedintelui lor de onoare.

Mai veselă e atmosfera pe malul celălalt, că blonda râde şi-i pare bine, şi toţi râd şi ei şi nu se mai opresc. Dar cam când se pregăteau să se oprească din râs şi să înceapă să numără banii, vorba eurovizionului Salam, au apărut doi comisari cu circulară de la portocaliii ue şi le-au dat deşteptarea. Cică trebuie să scoată trandafirul socialist băgat în stemă în perioada fesenistă şi să-şi schimbe numele din liberal-democraţi în populari. Deşi scandalu-i cât casa, n-ar fi prea complicat. Mulţi au schimbat secera şi ciocanul pe trandafir, aşa că dacă acu’ trebuie să pună o gâscă grasă în loc nu-i mare lucru… Mai nasol e cu sutele de mii de bannere, drapele, şepci, fulare, chibrite, plase şi parpalace, care-s gata scrise cu sigla veche şi trebuie aruncate la fomişti fără să fie alegeri. He-he, regii asfaltului şi ai gunoaielor vor trebui să cotizeze din nou şi e cam criză, şi aici şi-n Haiti, dragi tovarăşi şi domni!

Ce-i cam naşpa e că vom deveni republică populară, chestie jenibilă după ce te-ai apucat să condamni comunismul. Da’ las’ că-i şi bine, că-i mai trece din supărarea de scoatere a trandafirului la nea Petrică Fondatorul!

Konieţ…

Stagiunea de iarnă (I)

Etichete

flacara violeta, Hyeronimus Bosch, jurnal de scriitor online, Life, literatura, politica, politica romaneasca, relatari fanteziste, Romania, România trezeşte-te!, scena politica, viata asa cum e, viata ca teatru

 

Flacăra violetă

Într-o atmosferă demnă de Evul Mediu Întunecat, printre palele fumului de pucioasă ce ascund intermitent scena, putem zări chipurile transfigurate ale actorilor. Unul poartă în stern, în locul banalei inimi, între faldurile unei cape portocalii,  o flacără violet. Flacăra e dirijată de pasele magnetice ale unui sufleur situat călare pe un nor, undeva în plan secund. Flacăra când se întețește, când scade. În funcție de intensitatea flăcării, reacțiile medium-ului sunt fie violente, fie moi și dezlânate, aproape cataleptice.

Scena e împărțită pe mijloc de un geam uriaș de termopan, atât de curat încât e invizibil pentru ochiul profan. Geamul are, la nivelul scenei, o tăietură foarte mică. Pentru a trece dintr-o parte în alta a scenei, doritorii trebuie să se așeze mai întâi în patru labe, apoi să se lipească de scândură și, târându-se, să se strecoare prin fanta minusculă. Unii, mai greoi și mai agitați, cad în trapa care se deschide automat dacă actorul nu reușește să se strecoare prin gaură în baremul de timp afectat.

Intru în sala de spectacol și mă așez undeva în spate. Mă uit în jur. Cenușiul, găvanele goale din care s-a scurs și ultima speranță, suflete răvășite și triste, bătrâni gârboviți, cârpiți și peticiți, jigăriți și cu ochii lucioși, întreaga atmosferă e una inchizitorială și demnă de penelul lui Hyeronimus Bosch. Tineri apatici, pendulând de pe un picior pe altul și căutând din ochi un locșor mai în față în care să se scurgă rapid. Fețe pătrățoase și ochi porcini mișcându-se cu repeziciune în toate direcțiile. Doamne fanate, trecute de a doua tinerețe, strângându-și în jurul trupului dolofan șalul de lână al vreunei mătuși scăpătate. Mulțimea miroase puternic a transpirație stătută, a acru și a amoniac. A sărăcie, dezolare și singurătate. Deși, numeric, alcătuiește o mulțime, ea nu este o mulțime, nu acționează sinergic, nu are identitățile conectate. E un conglomerat eterogen de fețe, mâini, urechi, nasuri, piese de îmbrăcăminte, precum baloții din fâșii de cârpe multicolore pe care-i duceau camioanele, mai demult, la fabricile de buci.

Răsucesc capul și mă uit, panoramând, la ocupanții lojelor. Sunt în semiîntuneric și nu se poate descifra niciun chip, însă dintr-acolo vine o undă insinuantă de parfum. Ies din sală și dau ocol spre scara ce duce la balcoane. Doi indivizi înalți și bine legați mă opresc cu un gest scurt: ”-  Aveți bilet pentru lojă?” ”Nu, dar o caut pe doamna E … – improvizez eu pe loc – m-a invitat să discutăm un proiect. Sunt scriitor.” întăresc. Cei doi fac o grimasă ușor de decriptat la auzul cuvântului ”scriitor” și vorbesc în aparatele lor. ”Sărutmânușițili! – se prelinge lingușitor în microfon, unul dintre lungani. E o doamnă aici, scriitoare zice că e – apoi, acoperind emițătorul cu mâna, mă întreabă împingând bărbia înainte: Cum ai zis că te cheamă?”. Preț de o fracțiune de secundă mă gândesc dacă să-mi spun numele sau nu. Aleg să nu. Oricum, nu mă duc în loja duduii, vreau doar să văd cine-s personajele ce respiră complice în spațiul destinat VIP-urilor. Spun un nume cu sonoritate, lunganul reproduce în microfon și îmi face semn că pot să urc în spațiul exclusivist și, iată, interzis muritorilor de rând.

Urcă scara de stejar acoperită de o mochetă aurie cu crini albaștri stilizați cu mâinile în buzunare, fără să ating balustrada de sprijin. Înaintea deschizăturii acoperite cu faldurile unei catifele bătrâne și mâncate de molii, de culoare turcoaz, mă opresc și ascult încercând să disting în zumzetul vesel întretăiat de râsul potolit, gras, al bărbaților și de țimvălitul strident al glasurilor doamnelor. Ezit între a da faldurile într-o parte și a rămâne acolo, în incognito-ul meu confortabil și avantajos.

“Pesedeul” lui Geoană și Partidul Social Democrat

Acest post a fost publicat pe http://gavrosh.wordpress.com -  blog pe care l-am șters –  în 28 noiembrie 2007. Cu adaosurile recente, el rămâne extrem de actual. Îl repostez cu gândul de a continua analiza situației în care se află cel mai mare partid din România, singurul de Stânga, singura ideologie politică de care sunt legată prin însăși natura mea. În 20 de ani de experimente și experiențe am înțeles că, apropiată de ”creștinismul social” rămâne, orice ar fi și orice am spune, orânduirea socialistă. Și, dintr-un oponent încrâncenat și neînfricat al regimului de dinainte de Decembrie 1989, m-am tranformat într-un fervent susținător al singurei ideologii care are în centrul ei Omul, cu tot ce înseamnă el și oricum ar fi.

Așa cum Adrian Năstase identificase, la sfârșitul mandatului de premier, două Românii suprapuse ca foițele de mícă, fără să interrelaționeze, descoperim și noi, iată, două partide într-unul singur. Strigătele disperate ale lui Mircea Geoană, izvorâte dintr-o frică atavică de confruntare directă cu “poporul PSD”, nu fac decât să ne argumenteze aserțiunea. Există un Pesede al domnilor civilizați, afișați pe display-ul cotidianului, domni care au învățat – fie în Parlament, fie în apropierea valorilor reale ale politicului – să articuleze două fraze coerente, bine îmbrăcați, încălțați, cu mașini 4×4, cu afaceri, cu vile, cu case de vacanță, cu conturi cu multe zerouri după primele sașe cifre, de principiu în paradisurile fiscale, cu o anumită aroganță specifică parveniților. Aceștia țin prim-planul televiziunilor și se revendică a fi lideri. Regionali, zonali, cosmici. Ei “reprezintă” Stânga autentică, vorbesc în numele unor oameni pe care nu-i cunosc, cu o nonșalanță care nu poate izvorî decât din nesimțirea pe care ți-o dau banii foarte mulți câștigați prin mijloace cel puțin dubioase. Vorbesc și clamează reprezentativitatea și legitimitatea pe care le-o dau (le-au dat-o) cei câțiva lustruitori de clanțe și yesmanni care au grijă să le toarne în urechi doar vorbe călduțe și dulci, mângâietoare pentru orgoliul lor ca o gaură neagră în mijlocul micului lor caracter. Aceștia sunt oamenii care îl înconjoară pe Geoană. Aceștia îl izolează constant și insistent de organizații, pe care el le vede prin interfața președintilor de organizații. Președinți de organizații care, în marea lor majoritate, l-au trădat pe Ion Iliescu la congres (în 2005 n.m.), pentru că așa au crezut atunci că e bine. Mircea Geoană nu are experiență politică și nu s-a confruntat cu viclenia și ubicuitatea oamenilor în cariera lui de până acum. Nici nu vrea să se confrunte, îi place această confortabilă arie pe care i-o cântă protagoniștii vremelnici, conjuncturali și lipsiți de acoperirea pe care ți-o dă onestitatea, arie amețitoare precum cântecul lui Circe. În deplasările lui prin țară, a venit înconjurat de această pletora gata să-i “filtreze” și să-i traducă mesajul membrilor prin codul propriu. Ce nu știe Mircea Geoană este că participanții la descinderile lui, cei din sală, au venit somați cu convocatorul. Nimeni nu a venit de drag și cu entuziasm. Se aud concomitent două mesaje paralele. Unul care circulă la “nivel superior”, în suprastructura partidului cu transmitere la șef  și un alt mesaj, mai sincer și mai apropiat de realitate, care circulă între membrii de partid, care nu ajunge niciodată la dumnealui, pentru că este blocat la nivelul 3 al organizațiilor. Este ușor de presupus că e imposibil să identifici situația reală a partidului, îngrijorarea, nesiguranța, sila chiar, dar ea s-a concretizat, iată, în scorurile obținute la europarlamentare. A nu recunoaste că există o problemă nu rezolvă problema.

Ideea fixă a lui Mircea Geoană că “unii”, câteva voci răzlețe din partid, vor să-l dea jos din funcție este total greșită, dacă nu chiar paranoică. Să presupunem că “acele câteva voci” ar reuși să-l suspende pe Mircea Geoană din fruntea partidului. Care este rezultatul? Va veni altcineva președinte, care se va izbi de aceeași camarilă. Se schimbă percepția în baza partidului? Categoric, nu.

Analiza rezultatelor în funcție de factorii specifici pe care fiecare îi cunoaște foarte bine va da o proiecție reală a situației partidului la acest moment. Și va “degaja” – cu o vorbă dragă politicienilor actuali -, un drum, o concluzie, soluții, strategii. Dacă va sta în continuare baricadat după grupul lui de “băieți plăcuți la vorbă și la port”, nu va afla niciodată de ce în unele județe PSD a obținut 12, 56 la sută, 16, 78 la sută  ș.a.m.d.

PSD-ul lui Ion Iliescu este format din cei care nu se văd la televizor, din oameni cu vocație de stânga, care n-au furat, n-au jecmănit ca lotrii, n-au umblat cu delațiunea la purtător, care au stat în partid în tot acest timp uitându-se cu milă la figuranții care se erijează în purtători de mesaj fără să știe nimic despre ideologia care vine din credința interioară și nu din fraze ciugulite din cărți. “Poporul PSD”, baza, cei care nu au contat întotdeauna decât la vot, format din profesioniști, fiecare în domeniul lui de activitate, din oameni simpli cu bun simț, din învățători, din profesori de mare valoare, din ingineri, din muncitori, din pensionari. Toți acești oameni, fiecare în parte, au dreptul la opinie și la o explicație, au dreptul la un crez. Dacă Mircea Geoană, acest implant artificial la conducerea PSD, crede că un ideal pentru oamenii simpli, ținta morală a acestora poate fi identificată cu obținerea câtorva fotolii de ministru, se înșeală amarnic. Oamenii au nevoie să creadă în valori și principii, altfel apartenența lor la un partid e doar formală. De aceea Ion Iliescu întrunește aprecierea atâtor oameni, pentru că el nu vorbește niciodată de obiective frivole, de obținerea unor posturi, unor funcții ci vorbește despre scopuri care satisfac nevoia omului de a crede în Bine.

Dacă Mircea Geoană nu va înțelege acestă dihotomie, între ce spun oamenii că cred și ceea ce cred de fapt, între puterea formală  pe care ți-o dă funcția pe care o deții  și puterea care vine din credința ta interioară și îți aduce recunoașterea de facto, nu va putea să-și depășească statutul.

Partidul Social Democrat își va găsi, într-un fel sau altul, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, calea proprie, pe făgașul firesc. Deocamdată, se bâlbaie în această aporie ideologică în care faptele concrete contrazic declarațiile. Ca și cum un lepros ar enumera beneficiile unui trup perfect sănătos. Așa vorbesc îmbuibații, bogătanii zilei despre nevoiașii cu care, cică, sunt solidari. Dacă n-ai fost niciodată flămând, lihnit de foame și fără posibilitatea de a găsi ceva de mâncare, cum să vorbești despre asta? Ce fel de creier întors pe dos trebuie să ai și câtă abisală nesimțire?

 

Am revenit

Etichete

jurnal de scriitor online, viata asa cum e

O să și scriu ceva cât de curând.

Vă mulțumesc pentru constanță și comentarii.

Update:

Sau nu.

Cred că ne re-citim prin primăvară. Până atunci, am tot felul de treburi cronofage. Parcă politica mă mai enerva suficient încât să ies din absenţă, dar acum politica nu-mi face decât o profundă greaţă. L-am auzit aseară la RRA pe Cristian Tudor Popescu vorbind de aceiaşi greaţă. Dacă tuturora ne e greaţă, pot presupune logic că vom şi face ceva pentru că nu poţi trăi la nesfârşit ca o gravidă în luna a III-a de sarcină când vomiţi şi de la un vag miros.

Aşa că … ne vedem prin primăvară când va apărea remediul împotriva acestui dezgust. Până atunci, am de făcut lucruri care mă ţin departe de bloguri. Să ne regăsim sănătoşi!

Tata

Etichete

Poetry, Poezie, viata asa cum e

Zăpada s-a dus.

Vin semnele recunoştinţei copacilor

Pupi orbi ai vieţii triumfătoare.

Răsăritul s-a suit pe deal

Mai devreme şi se uită

Superior în apus.

Iarba se topeşte încâlcită

Ca semnele celţilor,

Ea va muri.

Curând, alte suliţi vor învinge

Cu trupul lor verde

Atracţia.

Aceeaşi forţă a ierbii,

Aceeaşi forţă a omului,

Amândouă năzuiesc spre-al lor trup.

Un bulgăre roşu urmat de-un bulgăre alb

Le veghează venirea.

Iarba poate să urce cât un stat de copil.

Omul iese din om să-şi oprească urcuşul

Poate iarba visează intens şi-n trezie

Omul a văzut într-o clipă

Spicul de iarbă plângând

S-a oprit, fulgerat, din murire.

La mulţi ani, Ioane! La mulţi ani, Ioana!

Etichete

Ioan, Ioana, Ion, Ionica, Oana, Sfantul Ioan Botezatorul

La mulţi ani, sănătate şi împlinirea destinului tuturor acelora care-l au ca patronim pe Sfântul Ioan Botezătorul!

Apa care ne compune într-o proporţie însemnată să ia forme sacre şi iniţiatice şi să ne bucurăm că existăm.

Semnul

Etichete

apa, apa cristalizeaza in forma de fulg, cristal, fulg, inger, inger de zapada, memoria apei, Poezie

Am văzut un înger
Pe jumătate înger.
Stătea pe un dâmb de cristal, în livadă.
M-am apropiat ca un fur
Cu privirea-ntr-o parte
Să îl pipăi cu mâna
Să văd în ce fel îmi răspunde.
Şi-a răsfirat penele toate
Fiecare fulg era precum bradul în ger.
- Eşti de gheaţă? – am murmurat,
Atingându-l cu indexul pe degetul alb, delicat.
Nu mi-a zis nimic
Doar şi-a coborât pleoapele îngreunate.
M-am uitat, în jur, după vreascuri,
Le-am adunat, în grabă, verzi şi uscate,
Am scăpărat din amnar.
În pălălaia albastră
S-a desfăcut – nu ştiu cum – o fereastră.
În rama de aur arzând
Sta o femeie nespus de frumoasă.
Am ştiut cine este fără să-ntreb.
“Am venit să îl duc înapoi…”, a şoptit, cu glas moale.
- Se va aprinde cu totul – am gândit, fără glas.
Îngerul cel pe jumătate a păşit pe jăratec cum pe zăpadă.
Aripele i s-au făcut fulgi de ger.
……………………………………………………………………
Nu mai am nimic de la el.
Doar semnul albastru, pe deget
Şi focul care, de-atuncea, arde doar în formă de cadră.

Căline roşii

Etichete

calina rosie, Poezie

Am întâlnit

În crângul din capătul copilăriei

O zână.

Era căţărată într-un arin

Cânta încetişor şi doinit

Şi azvârlea căline dintr-un mănunchi

Una câte una în apă.

Aş fi vrut să-mi arunce şi mie

Ştiam că-s amare

Dar una aş fi mâncat

Cu gândul că-i fermecată

Şi m-aş face, deodată, mare.

- Îmi dai şi mie-o călină?… – am îndrăznit,

Cu glas tremurat.

Cuvintele s-au împărţit în crâmpeie

Sunetele s-au cufundat şi ele în apă.

Am rupt o nuia de răchită

Am căutat să prind cu frunzele ei

Boaba cea roşie.

Luciul de iaz s-a prefăcut în oglindă.

Pe ea, s-au adunat călinele în cerc roşu aprins.

Pân’-la-nserat am înroşit dealul

Cu vărguţa şi cercul

Ca-n cea mai deplină iubire.

Şi astăzi mai scot din scrin, câteodată,

Nuiaua şi cununa cea de rubin.

Toate se-nşiruie tandre …

Pietrele sângerii, oamenii, zilele

Iar universul devine calin.

CALÍN, -Ă, calini, -e, adj. (Rar; despre oameni) Căruia îi place să alinte sau să fie alintat; (despre manifestările oamenilor) dezmierdător, drăgăstos. ♦ Măgulitor, lingușitor; ipocrit. – Din fr. câlin.
Sursa: DEX ’98

Update: Timpul (această convenţie care nu acoperă nimic) nu-mi mai permite să păstrez activitatea bloggeristică la parametrii de până acum. Asta nu înseamnă că nu voi scrie şi nu voi citi cu aceiaşi bucurie ca până acum, doar că … mai rar. Vă doresc un an fără mari tulburări, liniar şi calm, şi cu câteva bucurii dacă va fi posibil. Vă mulţumesc tuturor pentru urări.