Acest post a fost publicat pe http://gavrosh.wordpress.com - blog pe care l-am șters – în 28 noiembrie 2007. Cu adaosurile recente, el rămâne extrem de actual. Îl repostez cu gândul de a continua analiza situației în care se află cel mai mare partid din România, singurul de Stânga, singura ideologie politică de care sunt legată prin însăși natura mea. În 20 de ani de experimente și experiențe am înțeles că, apropiată de ”creștinismul social” rămâne, orice ar fi și orice am spune, orânduirea socialistă. Și, dintr-un oponent încrâncenat și neînfricat al regimului de dinainte de Decembrie 1989, m-am tranformat într-un fervent susținător al singurei ideologii care are în centrul ei Omul, cu tot ce înseamnă el și oricum ar fi.
Așa cum Adrian Năstase identificase, la sfârșitul mandatului de premier, două Românii suprapuse ca foițele de mícă, fără să interrelaționeze, descoperim și noi, iată, două partide într-unul singur. Strigătele disperate ale lui Mircea Geoană, izvorâte dintr-o frică atavică de confruntare directă cu “poporul PSD”, nu fac decât să ne argumenteze aserțiunea. Există un Pesede al domnilor civilizați, afișați pe display-ul cotidianului, domni care au învățat – fie în Parlament, fie în apropierea valorilor reale ale politicului – să articuleze două fraze coerente, bine îmbrăcați, încălțați, cu mașini 4×4, cu afaceri, cu vile, cu case de vacanță, cu conturi cu multe zerouri după primele sașe cifre, de principiu în paradisurile fiscale, cu o anumită aroganță specifică parveniților. Aceștia țin prim-planul televiziunilor și se revendică a fi lideri. Regionali, zonali, cosmici. Ei “reprezintă” Stânga autentică, vorbesc în numele unor oameni pe care nu-i cunosc, cu o nonșalanță care nu poate izvorî decât din nesimțirea pe care ți-o dau banii foarte mulți câștigați prin mijloace cel puțin dubioase. Vorbesc și clamează reprezentativitatea și legitimitatea pe care le-o dau (le-au dat-o) cei câțiva lustruitori de clanțe și yesmanni care au grijă să le toarne în urechi doar vorbe călduțe și dulci, mângâietoare pentru orgoliul lor ca o gaură neagră în mijlocul micului lor caracter. Aceștia sunt oamenii care îl înconjoară pe Geoană. Aceștia îl izolează constant și insistent de organizații, pe care el le vede prin interfața președintilor de organizații. Președinți de organizații care, în marea lor majoritate, l-au trădat pe Ion Iliescu la congres (în 2005 n.m.), pentru că așa au crezut atunci că e bine. Mircea Geoană nu are experiență politică și nu s-a confruntat cu viclenia și ubicuitatea oamenilor în cariera lui de până acum. Nici nu vrea să se confrunte, îi place această confortabilă arie pe care i-o cântă protagoniștii vremelnici, conjuncturali și lipsiți de acoperirea pe care ți-o dă onestitatea, arie amețitoare precum cântecul lui Circe. În deplasările lui prin țară, a venit înconjurat de această pletora gata să-i “filtreze” și să-i traducă mesajul membrilor prin codul propriu. Ce nu știe Mircea Geoană este că participanții la descinderile lui, cei din sală, au venit somați cu convocatorul. Nimeni nu a venit de drag și cu entuziasm. Se aud concomitent două mesaje paralele. Unul care circulă la “nivel superior”, în suprastructura partidului cu transmitere la șef și un alt mesaj, mai sincer și mai apropiat de realitate, care circulă între membrii de partid, care nu ajunge niciodată la dumnealui, pentru că este blocat la nivelul 3 al organizațiilor. Este ușor de presupus că e imposibil să identifici situația reală a partidului, îngrijorarea, nesiguranța, sila chiar, dar ea s-a concretizat, iată, în scorurile obținute la europarlamentare. A nu recunoaste că există o problemă nu rezolvă problema.
Ideea fixă a lui Mircea Geoană că “unii”, câteva voci răzlețe din partid, vor să-l dea jos din funcție este total greșită, dacă nu chiar paranoică. Să presupunem că “acele câteva voci” ar reuși să-l suspende pe Mircea Geoană din fruntea partidului. Care este rezultatul? Va veni altcineva președinte, care se va izbi de aceeași camarilă. Se schimbă percepția în baza partidului? Categoric, nu.
Analiza rezultatelor în funcție de factorii specifici pe care fiecare îi cunoaște foarte bine va da o proiecție reală a situației partidului la acest moment. Și va “degaja” – cu o vorbă dragă politicienilor actuali -, un drum, o concluzie, soluții, strategii. Dacă va sta în continuare baricadat după grupul lui de “băieți plăcuți la vorbă și la port”, nu va afla niciodată de ce în unele județe PSD a obținut 12, 56 la sută, 16, 78 la sută ș.a.m.d.
PSD-ul lui Ion Iliescu este format din cei care nu se văd la televizor, din oameni cu vocație de stânga, care n-au furat, n-au jecmănit ca lotrii, n-au umblat cu delațiunea la purtător, care au stat în partid în tot acest timp uitându-se cu milă la figuranții care se erijează în purtători de mesaj fără să știe nimic despre ideologia care vine din credința interioară și nu din fraze ciugulite din cărți. “Poporul PSD”, baza, cei care nu au contat întotdeauna decât la vot, format din profesioniști, fiecare în domeniul lui de activitate, din oameni simpli cu bun simț, din învățători, din profesori de mare valoare, din ingineri, din muncitori, din pensionari. Toți acești oameni, fiecare în parte, au dreptul la opinie și la o explicație, au dreptul la un crez. Dacă Mircea Geoană, acest implant artificial la conducerea PSD, crede că un ideal pentru oamenii simpli, ținta morală a acestora poate fi identificată cu obținerea câtorva fotolii de ministru, se înșeală amarnic. Oamenii au nevoie să creadă în valori și principii, altfel apartenența lor la un partid e doar formală. De aceea Ion Iliescu întrunește aprecierea atâtor oameni, pentru că el nu vorbește niciodată de obiective frivole, de obținerea unor posturi, unor funcții ci vorbește despre scopuri care satisfac nevoia omului de a crede în Bine.
Dacă Mircea Geoană nu va înțelege acestă dihotomie, între ce spun oamenii că cred și ceea ce cred de fapt, între puterea formală pe care ți-o dă funcția pe care o deții și puterea care vine din credința ta interioară și îți aduce recunoașterea de facto, nu va putea să-și depășească statutul.
Partidul Social Democrat își va găsi, într-un fel sau altul, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, calea proprie, pe făgașul firesc. Deocamdată, se bâlbaie în această aporie ideologică în care faptele concrete contrazic declarațiile. Ca și cum un lepros ar enumera beneficiile unui trup perfect sănătos. Așa vorbesc îmbuibații, bogătanii zilei despre nevoiașii cu care, cică, sunt solidari. Dacă n-ai fost niciodată flămând, lihnit de foame și fără posibilitatea de a găsi ceva de mâncare, cum să vorbești despre asta? Ce fel de creier întors pe dos trebuie să ai și câtă abisală nesimțire?
