30 marți Mar 2010
Posted in Uncategorized
Etichete
Pentru că e Săptămâna Mare – și, în particular pentru că m-am născut într-o zi din această Săptămână – consider că un pic de tăcere, de moderație, de meditație, nu poate să fie decât utilă.
Vă mulțumesc pentru comentarii și vă doresc să vă bucurați cu acea bucurie specială pe care doar îngerul ne-o poate aduce, de Înviere.
Cred că în condițiile actuale, doar Credința ne poate adânci.
26 vineri Mar 2010
Posted in Art, Blog, deviantart, fantezii literare, literatura, viata asa cum e
Etichete
Baiatul Ciudat, Black Angel Costel, Burberry, Cabral, Chinezu, Chivas Royal, Crina Dunca, Dono, Dumitru Agachi, Mana Ciutacu, Martell, Mirela Pete, Nea Costache, Oana Stoica Mujea, Parintele si Binefacatorul Nostru, Vania, Victor Ciutacu
Pictură: Gabriel Pacheco
După ce Dono își rezolvă problemele presante cu o anumită jenă învinsă doar de forța necesității, Vania îi invită în fața unui bar pe care-l dezveli tot cu ajutorul telecomenzii. Descrise cu brațul un arc de cerc, lăsându-i fiecăruia alternativa de a-și alege ce vrea să bea, în raft lăfăindu-se arogante tot felul de șipuri, fiecare în lăcașul ei, dispus la 45 de grade. De la Chivas vechi de 36 de ani la Dom Perignon, trecând prin Rom Jamaica, The Dalmore, Glenfiddich, The Macallan, Black Bowmore, Bourbon, Martell, la cele mai bune sortimente de bere belgiană și daneză și felurite alte băuturi, unele de care nici nu auziseră.
- Șpanchiul bea Chivas de 12! – rânji Black Angel. Ești mai meseriaș ca el!
- Ei, avem alți furnizori – rosti Vania, cu modestie și cu un licăr în ochi.
După ce-și roti ochii pofticios preț de câteva secunde – după el, ar fi băut din toate câte puțin, Black Angel optă pentru șampanie Dom Perignon – despre care auzise că-i grozavă și costă imens. Vania săltă sticla - fără să știm ce anume gândea – răsuci siguranța și dopul sări cu un pocnet înfundat, lăsând să iasă din sticlă aburi violacei. Black Angel se holba ținând cupa în mână, de parcă ar fi văzut un duh ieșind din Lampa lui Aladin. Băiatul ciudat, mai modest, își alese un Chimay Blanche iar Dono, încă nedumerit ce caută acolo și ce se întâmplă cu el, alese o apă minerală Evian.
Vania își turnă dintr-o sticlă golită pe jumătate, pe care-o scoase dintr-o copertă din bibliotecă.
- Așa-s toate cărțile de-aici? – se minună Dono.
- Nu, doar asta.
- Ce bei acolo? – se interesă, cu tupeul caracteristic vârstei și generației, Black Angel.
- Un coniac. E drept, e de pe vremea inventării lui. În anul 1177, pentru că vinul pentru împărtășanie trebuia cărat cu catârii până la mănăstirile creștine aflate pe crestele munților, un călugăr econom a avut ideea să reducă apa din el, pentru a fi mai ușor de trasportat și să adauge apa înainte de sfințire. Degustându-l, și-a dat seama că e mai bun astfel.
- Și de unde-l ai? – continuă Black Angel cu indiscreția.
- Ei, de unde-l am! N-ai vrea să-ți dau adresa și numărul de telefon? Hai să ne ocupăm și de lucruri serioase – schimbă Vania direcția discuției. Uite, tu te așezi aici, cu Dom Perignon-ul tău și … – Știi să scrii?
- Păi cine crezi că-mi scrie blogul? – se arătă șifonat Black.
- Dacă știi să scrii ia o foaie de hârtie și un creion și notezi.
- Ce să notez? Parcă era vorba să sparg niște parole. Mie nu-mi prea place să scriu, să știi. Mai mult cu internetul…
- Scrii prescurtat. Te uiți în sală – e valabil și pentru voi – se întoarse spre ceilalți doi care erau deja la al doilea pahar, și notezi ce ți se pare că nu e-n regulă. Uite, acum, de exemplu, Cabral se scarpină pe sub masă.
- Și n-are voie? Dacă-l mănâncă, ce să facă omul?
- Ei poți să te scarpini, dar în intimitate, nu la restaurant. Te scarpini la zeb și după asta, pui mâna pe pâinea din coș! Ție ți-ar place să mănânci pâine după ce …
- Nu! Ai dreptate! Bun, îl notez pe Cabral și ce scriu?
- În funcție de gravitatea faptei, stabilim câte ping-uri trebuie să ne dea. De exemplu, un scărpinat în locul necuviincios, 100 de ping-uri! Degetul în nas, 22 de ping-uri! Furculița înfiptă în brânză, 18 ping-uri!
- Ahaaaa….! Am înțeles! – încuviință și Băiatul ciudat. Da de ce nu-i voie cu furculița-n brânză? – se interesă el.
- Așa zice codul bunelor maniere! Dacă nu zice, zic eu!
Mai fără tragere de inimă, dar cu perspectiva pe a-l depăși pe Chinezu, se așeză și Dono la monitor.
- Uite, asta și-a scos pantofii și se scarpină în talpă!
- Cinci ping-uri! – decretă Vania.
- Face vrăji! Uitați-vă și voi! – se minună Dono.
- 36 de ping-uri!
- Dumitru se scarpină în barbă! Și răsfoiește catalogul adus de Mirela la masă! 8 ping-uri! – strigă Băiatul ciudat.
- Ei, nici chiar așa… El are voie, că-i intelectual.
- Și nu-l penalizăm? – întrebă Dono.
- Cabral își suge dinții și se scarpină pe sub masă! 28 de ping-uri… 40! Că-s și doamne de față!
- Chinezu moţăie când i se spun bancuri interesante şi râde disproporţionat, deşi bancul era delicios! 35 de pinguri…
- Crina cărăbănește-n poșetă antreurile de pe masă!
- 25 de ping-uri că-i, totuși, o doamnă…
- Nu mă aşteptam, totuşi, din partea ei! Aş mai fi zis s-o facă Nea Costache, că-i oltean…
- Da’ ce-a făcut?
- Crede-mă, n-ai vrea să afli!
- Uite-o şi pe Mana! Cu Burberry de douăzeci de mii de euroi, da’ îşi bagă din ceapa noastră!
- Câte?
- 80!
- De ce așa de multe? – se interesă Dono.
- Și pentru Victor, că-i arogant!
- Oana, 100 de pinguri, fiindcă a gândit indecenţe! Apoi, câte cinci pinguri fiecare pentru că le-am dat veselă curată!
Băiatul ciudat avu o idee, tot urmărindu-i pe cei care mergeau la toaletă. Luă o foaie și caligrafie, cu scrisul lui lătăreț și aplecat înspre stânga:
Nu urinaţi pe jos ceea ce este interzis. Care o să-l prind, va fi sancţionat pe loc cu 20 de pinguri către Părintele şi Binefăcătorul nostru! Direcţiunea.
Vania privi cu încuviințare și îi dictă în continuare:
- urcat picioarele capac = 25 pinguri
- scuipat jos = 22 pinguri
- scris muie perete = 33 pinguri
- suflat muci chiuvetă = 42 pinguri
- stins ţigară suport hârtie igienică = 70 pinguri.
Mulțumit de operă, o luă, păzi când nu era nimeni în toaletă și, după ce Vania îi deschise, se duse și o lipi pe oglindă.
25 joi Mar 2010
Posted in Blog, nimic deosebit, publicitate, viata asa cum e
Etichete
Andi Bob, Atitudini, Baiatul Ciudat, Black Angel Costel, Cartea Iuliei, Clubul Bloggerilor, Dan Patrascu, Dinar, Dono, Dumitru Agachi, Hobbitu, Mirela Pete, Paul G. Sandu, Vania, Word of Solitaire, Zelist
Pictură: Gabriel Pacheco
Conversația trena la masa celor patruzeci de bloggeri. Se auzeau doar sorbituri și clinchetit de pahare și tacâmuri ba chiar și un scârțâit sinistru pe care-l produse Băiatul ciudat scrijelind cu cuțitul în farfurie cu intenția de a tăia o bucată de șuncă. Scârțâitul le trecu celor mai sensibili un fior pe șira spinării, iar altora le produse un pufnet: „Ia uite și la ăsta! N-a învățat să mănânce civilizat! Am putea să facem un glossar al manierelor elegante la masă!” – gândi Black Angel Costel, foindu-se pe scaun. În timpul criticii adresate prin intermediul trupului, trase cu coatele fața de masă, prilej pentru unul dintre pahare s-o ia la vale. Respectând legile gravitației, paharul se împrăștie în mii de cioburi pe gresie.
- Lasă, că nu-i nimic! Cioburile aduc noroc! – îl consolă o voce cam peltică din pricina experimentării mai multor cocteiluri.
- N-ar putea să-mi aducă niște puncte-n Zelist? – replică, hâtru, Black Angel.
- Ei, replica asta trebuia s-o spună Vania – râse Dumitru.
- Da chiar! Unde o fi? N-o fi terminat cu dichisitul? – se miră World of Solitaire.
- Tu nu erai cumva obsedat de Madi? – rânji Hobbitu.
- Ca și tine de politică - îi replică Dan.
- Crezi că ție ți-a trecut, dacă bântui prin Italia? – veni rândul Atitudinilor să contreze.
- Asta voiam să spun și eu! – explodă Andi, care nu fusese atentă la schimbul de jumătăți de replici de până atunci. Fără Vania, adunarea noastră n-are niciun haz. Stăm și cucăim aici ca niște momâi îndopate. Și este știut că mâncarea îngurgitată fără veselie otrăvește corpul. Nici măcar muzică n-avem! Parcă am fi la priveghi! – se indignă Andi, iar toate privirile se întoarseră înspre ea.
- Am putea să mergem să vizităm o expoziție… – încercă Dumitru o propunere.
Din respect pentru alura lui atletică și barba lui tușinată meticulos, de intelectual adevărat, nimeni nu îndrăzni să-i replice fățiș. Însă, cu nasul în farfurie, Băiatul ciudat mormăi: „Că pe noi setea de cultură ne-a împins la Dinar, evident!”
- A adus Mirela o pinacotecă! Dacă vreți să vă uitați… - interveni Paul care și el avea asemenea feeling-uri. Și am și eu o carte cu Iulia… – continuă, cu glas moale.
- Cu ce e cartea? – se interesă Caius. E despre o tipă pe care o iubește unul? Și i-o fură altul?, ca să mă exprim adecvat.
- Ei, nu chiar … E despre inadecvarea unei adolescente sensibile și sentimentale la această lume a … și e un roman în roman pentru că Iulia, împreună cu Grig…- căută, avântat, să-l lămurească Paul dar fu întrerupt.
- Da ce? Facem cenaclu literar aici? - se burzului Cabral, iritat că nimeni nu-i dă atenția cuvenită unei vedete și-și aprinse tacticos o țigare fără să țină cont că unii dintre comesenii lui încă mâncau. Cum se simțea mai bine, fetele îl abandonaseră și trebuise să-și taie singur cu o singură mână și să-și dumice mâncarea.
- Eu mă duc să văd ce face Vania atâta vreme - îl ignoră vădit Black Angel Costel și porni, într-adevăr, spre toaletă.
- Vin și eu – se ridică și Băiatul ciudat.
Împinseră cu sfială ușa și, cum nu se zărea nimeni, Black Angel strigă încetișor:
- Vaaa-niaaa! Ești aici? Neprimind niciun răspuns, continuă mai tare: Vania! Ai pățit ceva? Heeei!
- Stai că-i dau un bip – găsi Băiatul ciudat o soluție. Formă repede pe telefon și ascultă. Într-adevăr, se auzea sunetul apelului de undeva, dar nu-l puteau localiza.
- Alio! – se auzi în receptor.
- Salut! Unde ești domle, că te-am căutat prin tot cartierul! – se grozăvi apelantul. Sunt cu Costel aici unde ai intrat, dar nu te vedem. Ziceai că ai o treabă pentru noi … Ai dat bir cu fugiții?
- Sunt aici, unde să fiu. – mormăi Vania. Hai că vă deschid…
Nu mică le fu mirarea celor doi când observară că peretele pe care se aflau oglinzile începu să gliseze lăsându-le vederii o altă încăpere unde stătea Vania la un birou. Pe birou, un laptop deschis. Pe panoul din spate se vedeau rânduri de monitoare, fiecare deschis pe câte un blog.
- Aveți de gând să stați acolo? – îi întrebă Vania. Poate mai intră careva… Haideți, că închid. – îi îndemnă cu telecomanda. Nu apucară să pună piciorul dincolo și ușa toaletei se deschise, în cadrul ei apărând Dono. Cum nu mai era loc de-ntors, îi făcură semn disperați să intre și el, apoi ușa se închise. Aflându-se în continuare într-o stare de perplexitate, incapabil să producă vreun sunet, Dono căuta, din ochi, un loc unde să se ușureze.
- Vrei să … – îl întrebă Vania, ghicindu-i intențiile.
- Îhî – încuviință acesta, recunoscător.
- Uite, este acolo-n colț o chiuvetă. Și noi o mai folosim când e aglomerație în restaurant.
24 miercuri Mar 2010
Posted in atitudine, Government, Romania
Etichete
Comisia pentru Dezvoltare din Parlamentul European, Corina Cretu, Europarlamentarul Corina Cretu, Fâsia Gaza, Israel, Palestina, Parlamentul European, Tony Blair
Cred că e printre puținii oameni politici de la noi cu vocație și responsabilitate de om politic.
Dacă m-a încântat ceva – în ultimele luni, cel puțin, de când băsescu a pus gheara procurorilor în beregata parlamentului – m-a încântat abnegația și viziunea acestei doamne.
Ia uitați-vă ce-a fost în stare să facă! Dacă fiecare politician român aflat în Parlamentul României ar face măcar 20% din cât face Corina și s-ar preocupa măcar de soarta unui cătun mic, România ar deveni ceea ce spun reclamele ultra și mega-costisitoare ale ministressei Turismului.
24 miercuri Mar 2010
Posted in nimic deosebit, viata asa cum e
Să presupunem că…
Guvernul acordă fiecăruia dintre noi cam 100.000 RON.
Dacă cheltuim aceşti bani prin supermarketuri, ei vor ajunge în China.
Dacă vom cumpara benzină, vor lua drumul ţărilor arabe.
Dacă achiziţionăm calculatoare, vor migra în India şi Hong Kong.
Dacă vom cumpara fructe şi legume, suma se mută în Turcia, Spania, Italia, Egipt sau Iran.
Dacă ne luăm un autoturism mic şi economic, bănetul ia destinaţia Japoniei ori Germaniei.
Dacă îi cheltuim pe vreunul dintre multele gadgeturi electronice, vor ajunge in Taiwan.
Precum se poate constata, niciuna dintre soluţiile enumerate nu contribuie cu nimic la încurajarea şi susţinerea economiei româneşti aflată în stare acută de degringoladă.
Iar atunci, singura posibilitate de a păstra aceşti bani acasă la noi este de a-i cheltui pe curve, gustosul vin românesc sau pe ţuică, deoarece acestea constituie produse garantat autohtone.
Eu astfel aş intenţiona să procedez. O problemă: e cam greu să-mi conving soţia (sau amanta) că fac asemenea lucruri din pur patriotism…
24 miercuri Mar 2010
Posted in nimic deosebit, Religion, viata asa cum e
Etichete
Foto: aici
Există o istorioară despre un grup de europeni care au plecat în expediție prin Tibet , împreună cu un șerpaș. Hotărâți să ajungă într-o singură zi la tabăra unde erau așteptați, au tot grăbit urcușul, îndemnându-și însoțitorul să meargă mai repede și refuzând orice propunere de a face un popas. După multe ore de drum, tibetanul s-a oprit fără un cuvânt, s-a așezat pe o piatră și a închis ochii. Cercetătorii l-au întrebat ce face, i-au vorbit, l-au rugat, l-au amenințat că nu-i mai dau nicio plată, dacă nu se ridică imediat să-i conducă la locul dorit. Călăuza a rămas neclintită. După o oră și ceva a deschis ochii, s-a ridicat scuturându-și un pic veșmintele și a pornit cu pas liniștit, chemându-i pe oameni să continue drumul. Aceștia au venit, muți de uimire. După o vreme, cineva a rupt tăcerea și l-a întrebat ce l-a făcut să se oprească în felul în care o făcuse și ce l-a înduplecat, până la urmă, să reia urcușul.
Șerpașul a spus: „Trupurile noastre s-au zorit prea mult. Trebuia să ne oprim și să așteptăm până ne ajung din urmă sufletele, altfel călătoria noastră n-ar fi avut sorți de izbândă.“
Povestea aceasta amintește de o alta. Tot despre un tibetan. El nu însoțea pe nimeni, ci plecase de unul singur, spre o mănăstire ridicată în vârf de munte. Pe drum l-a prins o ploaie cu fulgere și tunete. Omul a găsit un han unde să se adăpostească abia după ce s-a lăsat întunericul. A schimbat câteva vorbe cu stăpânul locului, a mâncat ceva și s-a dus la culcare. Dar nici nu s-a luminat bine de ziuă și călătorul era gata de plecare. Hangiul s-a uitat pe fereastră, a văzut cum toarnă cu găleata și a spus: „Unde te duci, omule, pe vremea asta? E prăpăd, n-o să apuci să ajungi nici până la următorul han, darămite sus, la mănăstire!“ Drumețul a deschis ușa și i-a răspuns din prag: „Nu-ți face griji. Sufletul meu a ajuns demult acolo, așa că picioarelor mele le este ușor să-l urmeze.“
Foarte probabil că istorioarele nu au fost născute deodată, ca gemenii, de același povestitor. Dar dacă le afli pe amândouă, nu ai cum să nu te întrebi ce înseamnă a fi cu adevărat în ritm cu propriul suflet. Să nu-i îngădui trupului să gonească orbește, îndemnat de urgențe care te rup de sensul adânc al vieții și îți barează chiar drumul spre culmea la care aspiri? Dar să lași sufletul să se desprindă de celelalte învelișuri mai încete ale ființei, să-și ia avânt pentru a marca locul unde vor ajunge și ele, puse în mișcare de energia lui colosală? Și de ce tocmai sufletul să fie înainte-mergător, și nu rațiunea sau voința? De ce tocmai sufletul să fie călăuza noastră prin lume? Ce îl face pe el să dețină cunoașterea care îi trebuie, pentru a ne conduce la capătul nopții?
La întrebarea aceasta primim răspuns atunci când întâlnim oameni în care sufletul vibrează fără măsură. Ceea ce spun ei este adevărat. Au ușurința de a lăsa o amprentă în viața noastră, chiar și atunci când nu-și propun să transmită ceva. Totuși, ceva se comunică chiar prin simpla lor prezență. Au o înțelegere caldă a lucrurilor, un fel natural de a fi, care face ca tot ceea ce este unic în ființa lor să intersecteze cu ceva universal.
Cei care au suflet se bucură să-i aprecieze pe cei din jur, să participe viu la frumusețea pe care o presimt în ei, chiar și atunci când aceștia nu-și cunosc și nu-și onorează frumusețea interioară.
De ce să-i acordăm credit sufletului în propria viață? Pentru că a avea suflet înseamnă a fi conectat la prezența Divină.
Și o Addenda:
„Într-o zi, un înțelept din India puse următoarea întrebare discipolilor săi:
- De ce țipă oamenii când sunt supărați?
- Țipăm deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.
- Dar de ce să țipi, atunci când cealaltă persoană e chiar lângă tine? întrebă din nou înțeleptul.
- Păi, țipăm ca să fim siguri că celălalt ne aude, încercă un alt discipol.
Maestrul întrebă din nou:
- Totuși, nu s-ar putea să vorbim mai încet, cu voce joasă?
Nici unul dintre răspunsurile primite nu-l mulțumi pe înțelept. Atunci el îi lămuri:
- Știți de ce țipăm unul la altul când suntem supărați? Adevărul e că atunci când două persoane se ceartă, inimile lor se distanțează foarte mult. Pentru a acoperi această distanță, ei trebuie să strige, ca să se poată auzi unul pe celălalt. Cu cât sunt mai supărați, cu atât mai tare trebuie să strige, din cauza distanței și mai mari.
Pe de altă parte, ce se petrece atunci când două ființe sunt îndrăgostite? Ele nu țipă deloc. Vorbesc încetișor, suav. De ce? Fiindcă inimile lor sunt foarte apropiate. Distanța dintre ele este foarte mică. Uneori, inimile lor sunt atât de aproape, că nici nu mai vorbesc, doar șoptesc, murmură. Iar atunci când iubirea e și mai intensă, nu mai e nevoie nici măcar să șoptească, ajunge doar să se privească și inimile lor se înțeleg. Asta se petrece atunci când două ființe care se iubesc, au inimile apropiate.
In final, înțeleptul concluzionă zicând:
- Când discutați, nu lăsați ca inimile voastre să se separe una de cealaltă, nu rostiți cuvinte care să vă îndepărteze și mai mult, căci va veni o zi în care distanța va fi atât de mare încât inimile voastre nu vor mai gasi drumul de întoarcere.”
Mahatma Ghandi
23 marți Mar 2010
Posted in deviantart, fantezii literare, literatura, viata asa cum e
Etichete
Chinezu, Ciutacu, Dumnezeu ne vorbeste dar noi nu auzim, fantezii, Ioan Usca, literatura cu personaje bloggeri, mucenici, Nastase, pingul, primavara nehotarata, Rai, Top 100 Zelist, Vania, Zelist
Foto: Alice Drogoreanu
Patruzeci de mucenici VI Patruzeci de mucenici V Patruzeci de mucenici IV Patruzeci de mucenici III Patruzeci de mucenici II Patruzeci de mucenici I
Cum se întâmplă adesea când suntem într-o stare de intensificare a conștiinței, personajul nostru, deschizând ușa grupului sanitar și aruncând o privire-n oglindă, își zări aura. Pentru o clipă gândi că oglinda e de vină, distorsionându-i imaginea, așa că o lustrui cu mâneca. Nu oglinda era pricina. Rămase acolo neputându-și dezlipi ochii de conturul ca de abur violaceu vrâstat cu albastru și, pe alocurea, cu auriu și verde.
- Să-mi fut una! – exclamă acesta. De unde să fie verde în aura mea? … O fi că de la absint. Și auriu? Auriu de unde, de la ce?
- De la cognac, de unde crezi? – auzi el o voce în minte. O voce blândă care-i părea familiară dar n-ar fi știut să spună a cui e.
- Acum vorbesc cu mine! Asta-i dedublare! Parcă Oana aude voci. Să-mi amintesc cum zicea ea că le face să plece… Cum dracu făcea? S-o sun s-o întreb. Sper că n-am înnebunit!
- N-ai înnebunit, ești într-o stare de intensificare a conștiinței. Acum o să vezi suferința victimelor tale. O s-o vezi și o s-o trăiești.
- Ce victime? Nu am nicio victimă! Eu n-am omorât pe nimeni în viața mea! E drept, m-am gândit la câțiva cum ar arăta întinși pe năsălie… Dar ăia erau dușmanii Sfintei Rusii!…Și nici nu vorbesc cu tine, că nu exiști! Așa mi-a zis Oana, să nu vorbesc cu tine dacă apari. Dacă îți acord atenție și reacționez ca și cum ai exista, te materializezi. Ia să te văd! Ce ești? Hai! Să te văd! – pufni Vania, aflându-se într-o stare paroxistică și trăgând mai departe cu ochiul în oglindă, să țină minte bine cum arată aura lui și să scrie pe blog.
- Ei, nu exist!… Ce să-ți spun! … Parcă n-ai ști! Eu sunt în orice ființă vie roasă de îndoială … O îndemn la cele mai nefirești acte, de se minunează chiar ea singură de ce a făcut. Sunt aici. Nu mă vezi? Mă simți?
Într-adevăr, aerul din fața chipului se mișca. Îi putea simți vibrația. Își zise în minte că o fi de la curent. Aruncă o privire spre geamlâc, acesta era întredeschis. „E de la curent, clar! Nu vorbesc cu nimeni și nu există nimeni aici!” Brusc, o durere sfâșietoare îi cutremură trupul ce se chirci pe gresie. „Gresie arămie” – mai apucă să gândească înainte ca o fulgerare să-l despartă de realitate. Simți o liniște de capăt de lume. Înainta printr-un tunel oranj – „nici aici nu scap de ăștia„ – gândi în interiorul plutirii și observă că tunelul devine alb-gălbui. „Așa-i mai bine. Oare unde mă duc?” Înaintă parcă purtat de un curent cald și ajunse în fața unui glob de lumină albă, stăbătut de vinișoare aurii. Sta acolo prostit și parcă se vedea de undeva de sus și aștepta. Se auzea zvonul unui muzici în surdină; părea să fie Vecernâi Zvon – dar nu putea fi sigur. Simți, cu toate capilarele de pe pielea lui făcută dintr-o energie pufoasă acum – pentru că nu mai era un trup, ci doar un contur pentru un vârtej de energie vibrantă – că globul acela îl cercetează. Și îl cunoaște cu toate fărâmele vieții trăite până atunci. Îl cerceta într-un mod mustrător dar, în același timp, blând și iertător. Un glas în intră în minte, fără să fi trecut prin urechi, un glas blând, de părinte necăjit:
- Ce-ai făcut?
Și parcă întrebarea aceea nu i se adresa lui ci întregii lui vieți, mai ales acelor zone ale propriei vieți unde nici măcar el singur nu poposea cu gândul.
- Păi… Mmmm … Gî…. Î… Bî…. Mîgî… Am … Na, am mai și … Am … Mnî.
- Păi ți-am zis să păzești lumina, adică așa am pus în tine… Și Viața Veșnică… Și Darurile… Și Harul… Măi, copile. Ce să-ți mai fi dat? – continuă vocea, tot părintească dar cu o nuanță de supărare. La ce ți-o fi fost ție bun să nesocotești taina spovedaniei?
- Păi era pe mess! Nu era spovedanie! Îmi ziceau și ele că au bărbați bețivi, că nu le satisfac, că nu au orgasm! Ce!? Adică astea sunt taine? Carne, carne, carne și frustrare!!! Să mă lase dracu-n pace!… Ce pula mea mă interesează pe mine orgasmul lor? Dacă sunt asta … adică am fost … ce? Trebuie să mi se scurgă mie în urechi toate dejecțiile vieților lor proaste și lipsite de lumină?! – se revoltă Vania și simți că toate undele trupului energetic se tensionează să se rupă.
- Sunt viețile lor. Nu ai tu deaface cu viețile altora. Dacă nu le poți îndrepta, dacă nu le poți sfătui bine, lasă-le-n pace! Fiecare își ispășește singur ce are de ispășit. Dar să iscodești… Asta nu a fost bine.
- Păi n-am iscodit. Am zis și eu, „bună ziua”, „sunt Vania”, „sunt preot”… Ei, cum auzeau asta, cum începeau să care hârdaiele de murdărie și să mi le verse mie! Da ce pula mea? Eu-s vidanjor? Să-și curețe fiecare murdăria și să și-o-ngroape! Să și-o recicleze! Nu să mi-o verse mie! Slabi de înger! Nici nu merită să trăiască!
- Vorbește cuviincios! Nu te-ai dezbărat de năravuri, măcar că te-am mustrat în multe rânduri! – se mânie vocea globului de lumină. Tu să hotărăști cine merită să trăiască și cine nu?! Asta-i chiar îndrăzneală și trufie! Tu să-ți vezi de bloggereala ta și atâta! Dacă vrei să te întorci. Dacă nu, dincolo de acest loc care nu cunoaște întristare și necaz – dar văd că tu nici gând să intri în rezonanță – se află unul mai potrivit cu năravurile tale…
Vania, pentru prima oară de când se știa, se simți mic, neînsemnat, părăsit, singur și lipsit de putere, voință, argumente.
- Mă întorc la bloggingul meu. E mai interesant decât să umblu fleaura cu un trup care nu-i trup. Nici măcar nu pot să beau un absint sau o bere. Ce să mai zic de un cognac?…Chit că ăsta nu trebuie spălat și îmbrăcat.
- Du-te și nu mai păcătui! – îi zise globul.
- Păi dacă mă scoate vreunul din blogroll?! Și dacă nu-mi dă niciun Ping!? Ei, drăcie! Cum să nu păcătuiesc?! Cine-a mai văzut blogger să nu colporteze informații de pe blog pe mess și invers?!… Cine a văzut manipulare fără fraieri care să pună botul?! Voi cu ale voastre și eu cu Zelistul! Auzi, n-ai putea să-mi dai vreo douăsute cinșpe ping-uri? Vreau să-i depășesc pe Chinezu și Ciutacu. Plus că Năstase îmi amenință poziția! Nu cred că n-ai putea! – i se adresă, dornic să încheie conversația.
- Nu cred că mai e nimic de făcut cu tine, fiule…
- Ei, nu!… Să-mi pui Ping-uri, cum ți-am zis!
Întorc reverența Doamnelor: Andi Bob, Geanina Lisandru, Octavia Sandu, Cella, Theodora Marinescu, Ana Peride, Michaela, Mirela Pete, G1b2i3, Sebra, Noaptea Iguanei, Elena Agachi, Secunde , Orry, Domnilor: Cristian Lisandru, Dumitru Agachi, Răzvan Rc, Geotax, Caius, Paul G. Sandu, Nea Costache, Atitudini, Dan Pătrașcu, Hobbitu, Rebusache și Pisicuței Vrăjite, Natașa.
22 luni Mar 2010
Posted in Events, viata asa cum e
Primăvara aceasta, ca să vină cu toate drepturile, ne-a cerut ceva în schimb. Un sacrificiu. Nu orice fel de sacrificiu. Un sacrificiu omenesc. Dintre cei pe care i-am cunoscut. Mile Cărpenişan era esenţa omului revoltat. Era sămânţa aceea ce încolţeşte în adolescenţă şi se acoperă la maturitatea unora cu un mod mai înţelept şi mai aşezat de a trăi în lume. El, Mile, n-a vrut nici să se maturizeze, nici să se înţelepţească. El a trăit ca un tăiş de sabie. Avea o inimă atât de mare încât n-a mai încăput în lumea noastră mică şi comună şi-atunci a plecat în Cer.
Să păstrăm o zi de doliu pentru jurnalistul fără astâmpăr, pentru omul cu inima de copil, pentru veşnicul adolescent Mile.
22 luni Mar 2010
Posted in publicitate, Religion, Russia, viata asa cum e
Etichete
Vania pare un personaj ciufut, cinic, ba pe alocurea chiar și vulgar, desprins mai degrabă dintr-un tablou rusesc din epoca Țarinei Ecaterina. Cred că niciunul dintre noi nu dă crezare veștii cum că respectivul personaj ar fi scris până acum 48 de cărți.
Pe Năstase nu-l putem vedea decât cu posterul politic lipit pe chip – astfel că, deși el are un blogroll minuscul, o mulțime de bloggeri îl au în blogroll, uitând că Adrian Năstase este blogger aici, în spațiul virtual, iar nu om politic sau președintele de facto al PSD. Tot astfel, pe Vania, nu-l putem vedea decât parodiind cu o anume știință a bloggingului romanele Oanei Stoica Mujea, miștocărindu-l sarcastic pe Chinez și rămânând, cu toate astea, prieten cu el.
În timpul în care nu joacă rolul bloggerului aprig, Vania scrie. Exegeze teologice. O să ziceți: Ce -are (…) Vania cu Teologia?! Și: Cum să comiți abominabile crime pe blog și să te ocupi de dumnezeire? Asta așteptăm să ne spună Vania. Cred că nu ne spune nimic dacă nu-i dăm ping-uri. Sau mai bine să-i dăm ping-uri și să încercăm să înțelegem singuri. Să înțelegem că omul nu este o creație într-o singură dimensiune. Verticală. Omul este (sau ar trebui să fie) și omul comun de fiecare zi care-și vede grijile traiului zilnic și le suduie cu obidă, omul sub vremi trecătoare și silnice, omul fericit fără niciun motiv pe care-l trăznește fericirea ca o revelație și omul îndumnezeit în pofida silniciilor vieții și chiar în pofida a orice.
Editura Christiana a tipărit – poate în întâmpinarea Paștilor – volumul cu numărul XIV din Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinților Părinți, ajutat de Ioan Traia.
Îl felicităm pe Vania – drept autorul acestei cărți cu acea parte a ființei lui, tremurătoare -, îl pinguim și îi urăm să reușească să tâlcuie și Noul Testament (mai drag nouă, pentru că nu implică atâta violență necruțătoare).
Cartea poate fi comandată aici:
19 vineri Mar 2010
Posted in atitudine, Blog, Design, deviantart, fantezii literare, literatura, nimic deosebit, Romania, viata asa cum e
Etichete
Alice Drogoreanu, Andi Bob, bloguri, bloguri cu continut, bloguri de vedete, Dumitru Agachi, Dumnezeu are blog?, Echilibru, Elisa, G1b2i3, Ioan Usca, lisandru, Mirela Pete, Paul Sandu, schimb de pinguri, Sebra, Top 100 Zelist, Zelist
Foto: Alice Drogoreanu
Ieri am tăndălit. Cred că am citit peste cinci sute de bloguri. Nu blogurile întregi – că la unii, mai ales la cei din fruntea Zelistului, n-ai ce citi – ci câte o postare, două. Cum n-am mai intrat pe Zelist de câteva săptămâni, ieri am avut o atare curiozitate. Ocazie cu care mi-am primenit blogrollul, scoțând adăosăturile inutile și inserând nume noi, interesante. Sigur, Zelistul e o convenție. Iar noua manieră de a puncta e, nu-știu-cum, nedreaptă. Sigur, pingurile aduc puncte dar doboară schimbul de păreri. Pentru că ești tentat să înlocuiești comentariul cu un … Ping. Nu sărăcim intelectual din asta dar …
Ajungând, aseară, pe la locul 1045 mi-a venit o idee. Și anume, care ar fi blogurile ce cu adevărat ar merita să alcătuiască Top 100 Zelist . Bloguri pe care intri cu o anumită emoție. Pentru că nu știi exact la ce să te-aștepți. Ori dai de niște spameri puși la cazne inimaginabile de către un autor avid de ping-uri și necruțător ca Rasputin. Cazne care se aplică și partenerilor de blogging fără nicio milă. Parteneri care, dacă nu dau pinguri, riscă să fie azvârliți afară din blogroll și să fie uciși în cele mai surprinzătoare moduri, însă prietenește, așa cum ai șicana pe cineva drag. Scopul este urcarea-n Zelist și acesta se servește de orice mijloace, inclusiv de a te trece în blogrollul unuia care-a expiat și de a-ți da ping-uri de pe postarea mortului respectiv care a avut proasta inspirație să meargă la baie lăsând laptopul deschis și blogul logat.
Cum rigorile bloggingului te fac să devii irascibil – mai ales joia, când observi că deși ai scris articole interesante și ai pus o grămadă de pinguri ai coborât în loc să urci, cum a pățit prietena noastră – firesc e să ai nevoie de relaxare. Niciun loc nu-i mai potrivit pentru relaxare decât o grădină de vis. Pentru completare, dintre frunze se aude o muzică atât de familiară încât uiți brusc de ping-uri din pricina muzicii unor ritualuri uitate. Există bloguri pe care le vizitezi cum te-ai duce la bunica unde te întâmpină Serafina, biciuind din coadă. Nu simți nevoia neapărat să faci vreun gest. Îți iei de-acolo cana de porțelan înflorat clătinând un lapte înmiresmat și dulce, felia de pâine de casă coaptă pe care bunica ți-a pus unt și dulceață de cireșe amare. Le iei și o ștergi în curte, pe trunchiul unui copac și înfuleci acolo de parcă atunci ai descoperi gustul mâncării. Deși protagonistei blogului n-o să-i pară că ar exista între pietrele prețioase pe care ni le scoate din sipet și dulceața de cireșe amare nicio legătură, mă disculp că acesta este sentimentul pe care-l am intrând pe blogul ei, unde mă și sfiesc să așez vreun comentariul care poate părea vulgar (în sensul de comun). Am sentimentul că-s în dimineața zumzăitoare unei zile de vară luminate din toate părțile și stau pe trunchiul acela de copac așteptând din clipă-n clipă să se ivească zânele.
Și cum știut este că cei din urmă ar fi cei dintâi (dacă chiar sunt preocupați de ascensiunea personală) am luat-o de la coadă la cap. Și am dat peste cineva preocupat de destinul propriu. O fi scris în stele sau ține de voința noastră de a ping-ui?
Dacă tot ai ieșit în grădină, vei vedea că te așteptă, atârnate de crengi, minuni ce nu pot fi spuse în cuvinte. Le atârnă cu acribie (dar) și generozitate o mână delicată. Le privești cu sfială neriscând nicio atingere. Te bucuri apoi de frumusețea literelor libere care închipuie pentru tine universuri de existența cărora nu puteai ști. Stai la taclale cu Paul – așa zicând pentru că el preferă să tacă – sorbind dintr-o cafea ce are proporțiile perfect echilibrate ca să fie perfectă. Lângă tine, o făptură fragilă și drăgălașă, soarbe alcololuri savante din tot felul de păhărele. Te minunezi că nu s-a prăbușit groggy. Ea îți zâmbește complice. „E doar apă colorată și aromată – nu-mi plac băuturile. Dar am primit o leapșă, ce să fac?” – parcă se dezvinovățește.
O balerină ca o hologramă se transformă-n felurile feluri – te și înfricoșezi de felul contorsionist în care evoluează – rugându-te să nu se dezintegreze de atâtea torsiuni. Are mereu alt număr de picioare, cel puțin așa îți pare. De fapt, nu-s decât două, dar este imortalizată trecerea lor prin mișcare.
Paul scrie și traduce ca un intelectual de forță ce dă semne că va deveni. Ce nu știe el – sigur, asta nu-l va încetini și nici nu-l va opri – este că intelectualii nu au „valoare de piață”. România nu are nevoie de intelectuali, are nevoie de „căpșunari”, „tinichigii”, ”ospătari” să-i exporte ca forță de muncă în Europa. Nici măcar Dumnezeu nu se mai uită la noi cu atenție; cred că și-a întors fața de la aceste meleaguri. Trăim cum putem și numai „Frumusețea care va salva lumea” ne mai mângâie. Numai belferii care au spulberat economia țării aud în urechi: „Cum vă place” … Micile mizerii, tristețea, frustrarea, dezamăgirea sapă precum râul malul nisipos.
Și, cu toate acestea, ba aș zice că în pofida acestor neajunsuri, putem fi fericiți. Dacă iubim cu toate băierile sufletului despiedicate, dacă credem în forța cuvântului bun și a poveștii care să ne cuprindă pe de-a-ntregul. Chiar în atmosfera aceasta sufocantă și vrâstată cu violetul disperării.
Cam asta am gândit în leagănul acestor două zile, într-un perfect echilibru, pășind prin grădinile voastre. Voi ce ziceți? Care sunt cei „o sută care vor salva blogosfera” de la anodin, perisat, conjunctural și frivol?
17 miercuri Mar 2010
Posted in atitudine, Government, politica, Romania, Traian, viata asa cum e
Sursa foto: aici
De la Nicolae Grigorescu, ţara românească a tot dus dorul unui artist care să se aplece cu afecţiune asupra căruţelor bio sau a ţambalagiilor unplugged. Din păcate, acum, mai toţi mânuitorii de penel stupesc, stropşesc şi stropesc pânzele, apoi le intitulează ba „Infinit treişpe”, ba „Microcosmos paişpe”. Mă gândeam cu nostalgie că n-o să mai vedem niciodată boi în ramă, dar, iată, artistul de la atelierul cotrocenian vine inspirat în întâmpinarea aşteptărilor noastre.
Noul pictator, cotat ca un talent tare-n pensulă, comite, aproape zilnic, tablouri care vor intra definitiv în patrimoniul naţional al şmenurilor electorale şi istoria artelor palastice ale României. Iar seria de originale lucrări ne este comentată cu încântare şi pe îndelete de experţii şi criticii mogulilor răi, că ăia ai mogulilor buni tac în cucuruzul lui Caragiale după principiul că „Dacă ai noştri sunt la putere, cine să facă revoluţia?”.
Tablouri ca: „Deszăpezire de milioane”, înfăţişând un erou înţepenit în nămeţi, dar cu ochi luminoşi şi gheare vultureşti încleştate pe volan; „Noua soluţie imorală”, redând un falnic colonel trădător, fost şef de mafie, decorat, avansat general şi numit ministru independent; „Fazanul şcolii noastre”, reprezentând un profesor cu fular portocaliu care aşteaptă la casierie mărirea salariului cu 50% în timp ce directorul îi dă un şpiţ în cur; „Volodea borbandează CCCP”, în care un băiat cu joben îl stucheşte pe un nene cu clapacioace, care-i tat-su; „Bolnav sărac, dar întreprinzător”, în care ministrul Sănătăţii îi ia unui pacient un rinichi în timp ce i-l tratează pe celălalt, sunt lucrări care îi vor eclipsa pe toţi rembranzii şi rafaelii politicii.
Dar „Triumf cu martiri DNA” rămâne marea capodoperă, pentru că acolo, într-o scenă apoteotică, cu privirea înlăcrimată de emoţia electorală, apare chiar pictatorul nostru de mână cu primarii Craiovei, Piteştilor şi Aradului.
Ca de obicei, după aburelile din alegeri urmează retragerea în ministere sau direcţii şi otrăvirea fântânilor cu promisiuni electorale. Apoi se conectează şmenurile economice şi se deschid pivniţele cu caşcaval. Ca o consecinţă logică, în sensul că nu putem fi toţi bogaţi într-o ţară de calici, urmează trimiterea poporului electoral la Oficiul Forţelor de Muncă, pe diferite căi: ordonanţe de urgenţă, rectificări bugetare, epurări politice, concedieri colective, închideri de societăţi, falimentări, privatizări sau disponibilizări. (Vedeţi câte posibilităţi are penelul ăla mic al pictatorului?) Iar acolo, cetăţenii trimişi la reşapare vor face, sub înalt patronaj prezidenţial, cursuri de ospătar, tinichigiu şi barman.
Acu’, dacă tot s-a propus în alegeri dreptate şi frăţie, propunerea ar fi ca evacuarea salariaţilor de pe statele de plată să se facă într-o anumită ordine: întâi să se sacrifice domnii şi doamnele cu carnet portocaliu, în conformitate cu listele de adezivi de la sediile-mamă, ca să se dea un exemplu poporului ăstuia tâmpit care n-a înţeles cât de genială e reforma asta; pe urmă, ăia de făceau gargară la colţ, în faţa blocului, la birt şi la slujbă, ca să vadă live că gura bate curu’; apoi duşmanii politici; la urmă, nevinovaţii. Ce ziceţi, nu-i corect aşa?
O noutate mai nouă ar fi că, cică, ar fi revenit aviara. Dar pictatorul n-are treabă, că boala asta nu loveşte găinile şi bibilicile dumnealui care ciugulesc boabele bugetare dintre liniile guvernamentale. Aşa că le poate picta mai departe…
17 miercuri Mar 2010
Posted in fantezii literare, literatura, Uncategorized, viata asa cum e
Etichete
Burrbery, Cabral, Chinezu, Mirela Pete, parfum, Vania, Ziua Irlandei
Sursa foto: Aici
Cabral se cabră brusc și se arcui, rabatându-se ca un robot, în șezut:
- Azi e Ziua Sfântului Patrick!
- Asta am zis și eu – își flutură Cella pletele cu mândrie.
- Și care-i legătura? – spuse Paul cu un ton care putea să pară și ironic.
- Probabil e irlandez – murmură Dispecerul rânjind.
- Bine că și-a revenit! Ce-aveți cu el? V-ați fi bucurat să stea acolo lat și să sune salvările pe-aici? Sunteți niște răi! – explodă – cam împleticit – Crina care apăruse și ea nu demult și emana un puternic iz de mentă.
- Ai un parfum pe bază de mentă? - se interesă Mirela. Sau e de la … gumă de mestecat?…
- E de la lichiorul de mentă de la Rustic – îi răspunse Crina înțepat după ce o privi preț de câteva secunde de sus.
- Femeile astea! … Uite și tu la ele. Ăla vorbește în dodii abia trezit din morți și ele … de parfumuri le arde - zise Dan către cel din dreapta sa.
- Deci, n-ai ce-i să faci! Nu se poate fără ele… – replică anonimul care nu părea dispus la conversație alegând să se zgâiască în lichidul gălbui din paharul pe care-l avea în față.
Aerul din interiorul restaurantului Dinar începu să devină zumzăitor. Cabral se adunase de pe jos și fetele, grijulii, îl așezară între ele. Îi bandajară mâna cu batiste înflorate ivite de prin poșetuțe, îi aranjară ce mai rămăsese din cămașă și-l șterseseră pe față cu șervețele parfumate.
- Ce-ar fi să leșin?! – murmură Achilianu vădit invidios.
- Sunt pregătită! – ridică Leo sprâncenele și-și frecă palmele cu satisfacție.
- Aș putea să mă ofer eu să-ți rup și mâna ca să fie credibil dar acum studiez niște corespondențe …- interveni Dumitru.
- Au instinct matern, bă, ce mai! Cine ne-ar obloji a doua zi dimineața după o băută crâncenă, când vâjîie capul? Cine ne-ar face limonadă și ciorbă de potroace? – deveni Chinezu sentimental.
- Ți se întâmplă des asta? – îl interogă Nea Costache aruncându-i o uitătură greu de descifrat.
- Ei, nu, niciodată, da ziceam așa … în general. – băgă Chinezu capul între urechi. Hai mai bine vă zic un banc! – încercă el să schimbe vorba.
Sala răsună de un tunător:
-Nuuuu!
- Da de ce? Că voiam să-l spun pe ăla cu …
- Nu!
- Aș putea să vă spun eu unul fain - îl salvă Vania. Dar trebuie să mă implorați. Și să-mi dați multe, multe, multe Pinguri! Nici nu-și termină bine fandoseala, odată se îngălbeni și ochii i se rotunjiră de groază. Cine a chemat-o? – șuieră aruncând priviri crunte când către Chinezu când către Cabral.
În ușă, ca o imagine din alt veac, stătea o femeie. Mignonă, într-un palton crem, cu ghete scurte Burberry abia înfășurând glezna și ținând cu bareta trecută pe antebraț – parcă neștiindu-i rostul – o poșetă în aceiași nuanță cu încălțările, un roșu scoruș, zâmbea cu un zâmbet lipit acolo peste un chip îndurerat. Din orice unghi l-ai fi privit, efigia tristeții era acolo, în liniile pleoapelor, în unghiul sprâncenelor, în arcul pomeților proeminenți. Nu era frumoasă în sensul convențional al conceptului de frumusețe deși trăsăturile erau proporționate corect. Pălăria – roșie și ea de un roșu carnal de Burgundia - dădea tristeții un aer distins și – paradoxal – vesel.
- Are careva săpun lichid la el? – șopti Vania, aplecându-se peste masă, să nu fie identificat. Șampon, ceva! Mirela, ziceai că ai un parfum! Dă-l încoace!
- Am! Dar … știi … costă 400 de euro…
- Lasă că îți dau 40 de ping-uri! Îți dă Chinezu în contul datoriei pe care o are la mine, de la Bruxelles… – se foi Vania.
- N-am nicio datorie! De unde-ai scos-o și p-asta cu datoria?
- Lasă că-ți explic altă dată! Cabral, îți mai trebuie cămașa? Că și-așa, ai îmbrăcat-o numai de fiță peste tricou … – se repezi la acesta și-i scoase cămașa dispărând pe ușa de la grupul sanitar.
16 marți Mar 2010
Posted in fantezii literare, literatura, viata asa cum e
Pictură: Mikey Welsh
La intrarea restaurantului Dinar, gălăgia și înjurăturile, strigătele și icnetele se întețiseră. Cel care voia să intre sub pretextul că el a organizat petrecerea și a trimis invitații reușise să-i doboare pe cei doi angajați deghizați în majordomi. Cum ușa era poziționată în stil românesc deschizându-se spre înafară, protagonistul scenei voi să intre împingând-o furios. Spre nenorocul lui, ușa se desprinse din canaturi cu totul și, neavând de ce să se sprijine, Cabral se lăți peste ușă ca o broască.
Prilej pentru cei din sală să izbucnească într-un hohot prelung, pe diverse tonalități în timp ce uriașul cu mâinile zdrelite și cămașă înflorată gemu și înjură într-un mod nereproductibil.
- Dumnezeu nu doarme! Puteai să-ți faci și tu un blogroll ca oamenii… – mormăi Vania, amuzat la culme.
- Ajutați-mă! Cred că mi-am rupt mâna! – gemu, din nou, cel prăbușit.
- Să te ajute ăia pe care i-ai pus în blogroll! Caius! Hai să-l ajuți pe colegul tău!
- Dar … Vania!… Eu nu exist! Sunt doar un personaj al tău ca altele multe! Sunt o hologramă, n-am niciun pic de energie!… Cum aș putea eu să ridic o asemenea matahală? – protestă, pe bună dreptate, Caius.
În timp ce hohotele se mai potoliră, cei doi majordomi reușiră să se adune și se repeziră cu și mai mare furie la cel căzut. Fără să țină cont de urletele acestuia, îl ridicară trăgându-l de mâini și-l sprijiniră de un stâlp. Într-o stare de plâns, cu cămașa înflorată fără nasturi acum, sfâșiată, cu gulerul atârnând într-o fâșie, cu o grimasă de durere pe chip, își ținea antebrațul drept cu palma stângă și se tânguia:
- Mâna mea-a-a-a!… Mi-ați rupt mâna, sălbaticilor!… Au-u-u-u! A-u-u-u!
- Aia-i mâna cu care ți-ai alcătuit blogrollul? – se interesă Vania.
- Pe cine faci tu gorilă, băi … – sări unul dintre majordomi, cu vestonul sfâșiat și fireturile atârnând ca niște cabluri pe un robot.
- Ei, a zis și el așa! – îl întrerupse Vania la momentul potrivit. Hai să-ți dăm primul ajutor. Sfâșiem cămașa că și-așa… Și-ți facem o glamnică.
- Parcă glamnica era pentru altceva… Asta se numește atelă.
- Tot aia. Și ce vrei acuma, să rup un picior de la o masă să-ți facem atelă? – se amuză Vania. Nici nu cred că e ruptă – adăugă acesta prinzându-i brațul de încheietura mâinii și cot și trăgând brusc. Trosnetul osului pus la loc fu acoperit de răcnetul de fiară al rănitului.
În timp ce câțiva bloggeri dădeau primul ajutor învârtindu-se în jurul lui Cabral precum copiii în jurul bradului de Crăciun, patronul, secondat de cinci chelneri, se străduia se ridice ușa la loc, comentând și bombănind. Mie cine-mi plătește ușa acum? Cum să stau eu, restaurant serios, fără ușă?
- Lasă că ți-o plătește careva, unul care n-are blogroll… – îl consolă Vania. Uite, ți-o plătește Chinezu, dacă el o fi.
Un bărbat sclivisit, tras la patru ace într-un costum Armani, cu sacou scurt și buzunare tăiate pieziș, tuns numărul doi, stătea în cadrul fostei uși. Își impinse ochelarii la rădăcina nasului, se dădu trei pași înapoi și se uită la firma de deasupra intrării. Recunoscându-i pe câțiva din interior și în primul rând pe Cabral, păși neatent peste geamurile de termopan care trozniră îndreptându-se spre acesta cum credinciosul spre revelație.
- Servus, maestre! Mă bucur să te cunosc! Ce spun, mă bucur? Sunt mega-fericit să te cunosc! – se repezi el tot numai zâmbet, îi smulse dreapta și i-o scutură viguros.
Cabral, în loc să-i răspundă, odată se albi la față și se prăbuși cât era de lung peste masa din spatele său.
- Na! Fă-i respirație gură la gură! Eu m-am chinuit să-i pun mâna la loc și tu … – se burzului Vania.
- Oau! Ce palid e! – săriră și fetele, îngrijorate.
- Dă-mi cana cu apă! – strigă Teodora, cu mai multă prezență de spirit.
Într-adevăr, cineva se întinse pe masa care rămăsese întreagă și luă carafa de apă. I-o trecu Teodorei care i-o răsturnă pe față, fără să ezite. Un puternic miros de alcool se risipi în salon.
- Asta nu era apă! – țipă Teodora. Na! Uite ce-am făcut! Acum pute ca o distilerie!
- Să-i dăm cu esențe la nas! – interveni și Mirela scoțând din poșetă niște flaconașe mici. Știți, așa făceau bunicile noastre… – se justifică ea. Destupă un flaconaș și i-l plimbă lui Cabral pe la nări, fără niciun efect însă.
- Poate cu oțet – își dădu cu părerea și Sebra care abia apăruse și nu apucase nici să-și lepede paltonul. Da’ ce-a pățit? – se interesă ea.
- I-a rupt Chinezu mâna, ce să pățească!… Că așa e el, delicat! … – îi tălmăci șirul evenimentelor Alexandra, aruncând săgeți din ochi spre Chinezu.
- Ce te iei de mine? Numa’ i-am strâns mâna! De unde să știu eu că are oase de sticlă? – se apără Chinezu.
- Și cine te-a tuns așa? Motanul Felix? – izbucni în râs Caius.
- Tu să taci! Cum îndrăznești?… Poate-ți sparg și ție felinarele! – îi sări țandăra Chinezului, iritat de faptul că un neica-nimeni îl abordează într-un asemenea mod batjocoritor.
- Ăsta moare aici și vouă vă arde să vă dați cocoși? – interveni Leo și-i arse două palme zdravene celui inconștient.
- Să vezi ce postare mișto o să scrie după ce-și revine! Plus că ne pune pe toți în blogroll că l-am salvat - conchise Vania și toți izbucniră în hohote.
- Bă da’ tu ai un fix cu blogrollu‘ – mormăi careva din mulțime, neîndrăznind să-și arate chipul.
- N-ar fi mai bine să sunăm la Salvare? – spuse rugător, aproape să izbucnească în plâns, Mickaela.
- Să sune Chinezu că el are minute de la Mogul! Să lansăm un S.O.S.!
15 luni Mar 2010
Posted in fantezii literare, literatura, viata asa cum e
Pictură de Mikey Welsh
Ajuns primul la Dinar, Vania era într-o stare de agitație fără de seamăn. Dispozițiile lui erau când contradictorii, când ininteligibile, astfel că personalul traducea în fel și chip.
- Să fie un majordom și-o fată mm-mm mm-mg la ușă! – răcni protagonistul scenei. Puneți tacâmurile de argint învelite în șervete verzi! – continuă el pe același ton emoționat și strident.
- Da’ de ce verzi? – se miră unul dintre ospătari. Vin să sărbătorească ziua Ungariei? Sunt unguri? Ildiko, să vii să traduci! Zoltan, avem gulaș pregătit?
- Ei, pula!… Ce-mi pasă mie de asta?!… E sigura culoare decentă! Arată optimism și încredere! Adică de unde până unde să sărbătorim noi așa ceva? Noi suntem boanghine? – se burzlui amfitrionul.
Patronul se apropie șovăitor studiind în ce stadiu al beției se află dirijorul întregii ospeții. Îl întrebă pe un chelner ce trecea pe lângă el cu servietele cu tacâmuri:
- Auzi, cât a băut Domnia-Sa?
- 3 sute de cognac și patru Leffe… – îi răspunse acesta.
- Aha. Bine. Apoi ca pentru sine: Păi nici nu și-a făcut încălzirea… Strașnic le mai bea rusul! Bașca și plătește… Și uite, acuma-mi aduce o groază de clienți, parcă-i un colocviu sau ce știu eu ce și-mi face și reclamă mascată pe blogul ăla al lui… Se îndreptă spre Vania, cu o mină radioasă și vag umilă.
- Bună ziua Părintele și Binefăcătorul nostru! Mi-a spus Aliodor că aveți petrecere mare azi?!… Câte persoane aveți invitate? Ce ziceți, să închid localul, să nu vă deranjeze nimeni?…
- Or să fie cam la vreo 40 – 45 … – estimă Vania numărând în minte. Ați putea să închideți. Le-am trimis invitații și le-am comunicat despre condițiile de aici… Să-și taie unghiile, să-și ia cămăși curate și să fie îmbrăcați decent.
Măsurându-l din ochi și gândind ceva ce nici el șieși nu și-ar fi reprodus având în vedere că Vania îi făcuse dever și vad și lăsa în fiecare lună zeci de milioane la Dinar – pe care nu le achita el întotodeauna ci cel mai ades cei care-l însoțeau, totdeauna persoane deosebite și cu dare de mână – patronul roși gândului lui necuviincios referitor la ținută și se îndreptă spre bar pentru a da câteva dispoziții. În scurt timp, la ușa de la intrare se postară doi domnișori bine alcătuiți, cu spate impresionant, îmbrăcați ca niște majordomi de la curtea regală numai în fireturi aurite. Forfota din interior aproape se ostoise, pe mesele așezate în semicerc, astfel ca toată lumea să vadă pe toată lumea, străluceau boluri chinezești de porțelan cu felurite aranjamente florale multicolore, tacâmurile aruncau sclipiri discrete din învelișurile lor de-un verde smarald ce picura din loc în loc pe fețele de masă culoarea oului de rață. Întreaga atmosferă era una distinsă, caldă și armonioasă așteptându-și sfielnică musafirii. Prilej pentru Vania să se îndrepte spre bar și să-și mai comande un coniac mare pe care-l admiră privindu-i limburile roșietice ce-și răsfirau pletele în cuprinsul cristalului. În timp ce sorbi o înghițitură pe care-o reținu preț de câteva secunde în cerul gurii, auzi larmă de glasuri și se răsuci cu tot cu scaun spre intrare. Primul intră Paul, cu două flori roșii simetrice parcă lipite de albul obrajilor cu un pachet de cărți la subraț și un buchet de flori în mână. Se uită în jur și nevăzând nicio feminină căreia să-i înmâneze florile, colțurile gurii i se lăsară câțiva milimetri. „Ce idee și la mine! M-am luat după Octavia, normal! Acum, ce fac cu ele?” – se întrebă el înciudat.
- Merci de Ping-uri! – îl întâmpină Vania, amabil. Dă-mi-le mie, le dau la fete să le pună-n apă – îi intui el disconfortul și-l eliberă. Colțurile gurii lui Paul se mișcară alcătuind un zâmbet de ușurare și recunoștință. „Sper că nu vin toți cu cărțile… Facem Schimb de Cărți sau ce …” – suspină Vania trecând buchetul de trandafiri spre Adriana, barmanița. Garderobierul îi luă paltonul lui Paul și întinse mâna și după pachetul de cărți însă se izbi de refuzul fățiș al acestuia care îl ținu strâns cu ambele mâini de parcă ar fi ținut o comoară neprețuită. Paul fu urmat de un grup de doamne gălăgioase și vesele învăluite-ntr-un amestec de parfumuri exotice și tandre. Prima era Octavia, tunsă garçon, înfășurată-ntr-un șal de mătase vietnameză, uluitor și ținând și ea în mână o mapă cu foi.
„Chiar că facem cenaclu literar!” – se bosumflă și mai tare amfitrionul care, evitând să-i sărute mâna Octaviei, dădu să-i ia mapa din mână.
- Să nu verși vreun pahar și să strici manuscrisele – pretextă acesta.
- No-o-o! I le-am adus lui Fra, că nu mă văd cu el cu secolele! Știi, el e criticul meu literar…
- Ești sigură că e obiectiv? – întrebă Vania ca să spună ceva, în timp ce Octavia începu să contruiască în minte un eșafodaj alarmist.
Nu avu timp să-și exprime temerile. La ușă, un grup numeros saluta, flutura mâini, trimitea bezele. Sosiseră Expertul Gigi, Rebusache, Răzvan („De ce și-o fi zicând și rc?” – se întrebă Vania), Dispecerul care împărțea acolo în ușă niște fluturași cu tricolor, Caius – cu o moacă timidă și umilă, Nea Costache – și el cu un pachet volminos de cărți și cu o damigeană, Marius Ianuș - evident, cu o geantă de cărți, Dumitru Agachi – cu ținută impozantă și fără cărți (răsuflă ușurat Vania), pe care-l dădu la o parte, entuziast, unul care se apucă să strige de parcă ar fi fost în pustie (toți îl recunoscură astfel pe Dan Pătrașcu), urmă, tropotindu-și ghetele, Sărmanul Dionis. Când aceștia se debarasară de haine, prezentară omagiile lui Vania și se așezară la masă, sosi o pereche pe care o primiră cu toții cu aplauze – perechea pe care toată lumea o iubea: Cristian și Geanina.
”Da’ pe mine de ce nu m-au aplaudat că eu i-am invitat și le dau și pinguri toată ziua!?…” – se întrebă Vania. Nu apucă să improvizeze un răspuns că intră cu hărmălaie și îmbrăcat ca un roker, Black Angel, care se infiltră în grupul doamnelor și se apucă să le spună bancuri și să le arate tatuajele. „Ăsta nici măcar nu m-a salutat! Mai vede el ping de la mine…” – își continuă Vania monologul interior în timp ce sorbea din cognac. În ușă apăru, longilin și ciufulit, Achilianu care salută pe toată lumea cu ”Ahoe!”
Îmbrăcată-ntr-un deux pieces cărămiziu se ivi și Teodora, urmată de Gabi și de Iguana. Sala era deja animată, se auzeau râsete vesele și chinchetitul paharelor întrerupte doar de saluturile câte unui nou-venit. Împreună, chicotind nedespărțite, se așezară Madi, Mickaela și Mihaela („Pe astea cred că le cheamă la fel!” – gândi Vania amuzat), apoi sosi cu un aer princiar Ana Peride care-i duse mâna sub nas lui Vania ce nu se mai putu eschiva. Cu un catalog uriaș în brațe – o pinacotecă ambulantă, gândi Vania – se ivi, veselă și îmbujorată, Mirela. Apoi sosiră la intervale scurte: Alexandra cel Mare căreia nimeni nu știa cum să-i zică așa că o strigau „Cel Mare”, Motanul Filozof torcând un fir invizibil al gândului, Presa în blugi cu mâinile băgate în fundul buzunarelor și un Român frustrat.
Părea că localul s-a umplut și că sindrofia poate să înceapă. Din difuzoare se prelingea Ella Fitzgerald în surdină, patronul îi prețăluia din ochi întrebându-se care dintre aceștia toți o să achite consumația și se îndreptă încurcat spre Vania.
- Părintele și binefăcătorul nostru! Iertată-mi fie întrebarea… M-am uitat prin sală la invitații dumneavoastră… Nu prea par să fie … știți dumneavoastră … oameni așa … cu greutate… Cum v-ați gândit să achitați nota? Faceți chetă sau … – bâigui el umil.
- Vrei să mergem la Rustic? – se întoarse Vania cu jumătate de trup. Și, desfăcând reverul scurteicii lucitoare, îi arătă capătul teancului de euro din buzunar. Hai că mă duc să-i întreb dacă vor să meargă la Rustic. De fapt, aici miroase a mâncare gătită și a detergenți. Demult voiam să-ți spun.
Patronul simți că-i crește tensiunea, dădu din mâini, și le împreună a rugăminte aproape să izbucnească în plâns. Protestele lui fură întrerupte de zgomotul mai mare al gălăgiei de la intrare. Patronul se îndreptă spre ușă. Majordomii, amândoi, îmbrânceau și înjurau o mahulă de aproape 2 metri, icnind: „Bă, ți-am zis că nu intri, nu intri! E local rezervat! Da’ de unde să înțelegi tu românește?!… Cară-te de-aici că chemăm Poliția!”
- Să vă fie rușine! Eu am făcut invitațiile! Eu sunt artist! Joc și-ntr-un serial! Și sunt și dublură!
- Poți să fii și dublura lu Obama! Ți-am zis că nu intri cu cămașă înflorată? … Ți-am zis!
12 vineri Mar 2010
Posted in fantezii literare, literatura, nimic deosebit, viata asa cum e
Chinezu moțăia în fața laptopului. Mătură cu mâna resturile de firimituri de pe masa improvizată dintr-o bucată dreptunghiulară de pal nelaminat și evident câteva așchii usturătoare îi pătrunseră în pielea moale de pe latul palmei. Placa de pal era încastrată într-un schelet de cornier sudat la repezeală de doi muncitori în ziua în care venise aici. Un picior era mai scurt și masa se bălăngănea la orice atingere dar unul dintre sudori avu ideea să pună o cutie de chibrituri umplută cu pietricele sub el.
Clătinase masa și îi spusese Chinezului:
- Vedeți? Am rezolvat problema! Am fost odată să reparăm ceva la un mahăr, avea un gard de sudat și tot așa o masă pe terasă care … – începuse să lege povestea Costică, însă Chinezu, cu o mutră acră și plouată îl întrerupsese cu un sec „Mulțumesc!”.
Locul mesei improvizate fusese hotărât de doi „colegi” care umblau cu căștile mereu pe urechi și cu niște cabluri atârnând după ei, într-un colț al imensei hale care se numea generic „studio” cu fața spre ușă.
- Să vezi cine vine, cine intră, știi, e mai bine – spusese unul dintre cei doi, uscățiv și negricios privindu-l cu ochiii lui negri hipnotici.
Chinezu, izbit de familiaritatea nefirească a acestuia, se gândi o clipă dacă să scoată brișca de la tureatcă și să-i dea drumul la sânge. Nefiind însă întrutotul maramureșean, în genomul lui plutind și fragmente asiatice care-i imprimau o anumită viclenie instinctivă însoțită de instinctul diplomației, își roti ochiii și înjghebă un fir de conversație.
- Să vă zic un banc. Cică comandantul companiei, vine dimineața în fața soldaților.
”Ăsta toarnă la cacofonie după cacofonie și o să intre în direct pe post” – își clătină capul unul dintre cei doi ascultători, zâmbind.
- Și le zice: Am două vești, una bună și-una rea! Pe care să vi-o zic mai întâi? – continuă, imperturbabil, Chinezu.
”Se zice <să v-o zic>, nu să <vi-o zic>” – continuă să-l analizeze negriciosul în gând, iar pe chip i se citea deja un soi de uimire condescendentă.
- Pe-aia bună!” – rosti compania. „Astăzi vă schimbați ciorapii!” „Ce bine! Ce bine!” – izbucniră soldații fericiți în urale. „Și-aia rea?” – întrebară atunci când conteniră uralele. ”Vestea rea e că vi-i schimbați între voi!” – recită Chinezu, triumfal, așteptând hohotele de râs. Cum acestea nu veniră, schiță o grimasă de neplăcere cu următorul înțeles și, evident, de gândul: „Ăștia-s zombalăi, nu pricep nici măcar un banc bun!” Apoi, tare:
- Nu-i așa că-i delicios?
- Ce? Să-ți schimbi ciorapii cu colegul de companie? Să faci ciuperci și eczeme? Hm!… – replică negriciosul și se îndepărtă bâțâind din cap și uitându-se cu înțeles la colegul lui căruia îi spune încet: ”Ăsta-i dus bine cu pluta!… Cine l-o fi angajat și cu ce treabă? Să vezi cum o să stăm atenți la glogozeniile pe care le scoate și cu degetele pe butoane să-i tăiem microfonul!”
Rămas singur, Chinezu se scotoci în buzunare după o batistă să-și lege mâna care-l ustura și din care picura sânge pe cimentul din hala imensă cu luminatoarele sus, ca într-o sală de sport. Nu găsi nimic util, așa că se șterse cu o foaie de hârtie pe care o mototoli mai întâi. Se așeză pe scaunul tare și rămase uitându-se-n gol ca într-o transă a inspirației. Pe ecranul laptopului apăru o ferestruică de mess. Întinse gâtul să citească.
ioan_uska: „Dacă tot am sărbătorit Ziua Femeii și Ziua Bărbatului, ar fi cazul să ne dregem. Ne întâlnim la 12 a.m. la Dinar!”
Chinezu se gândi preț de câteva secunde și îi răspunse:
chinezu: Bine, o să fiu acolo. Cine mai vine? Trebuie vreo ținută ceva?
ioan_uska: Vine Cabral. Restul, ce, contează? El m-a invitat, că și-a pus telefon la blog și vrea să sărbătorească. Cică să invit câțiva mai spălăței din blogosferă. M-am gândit la tine, evident. Vezi și tu pe cine chemi. Te-ai tuns?
chinezu: Nu, de ce? Trebuie să mă tund?
ioan_uska: Ei, nu-i obligatoriu! Da’ mi-a zis Cabral să nu invit lățoși nețăsălați că-i vine rău când îi vede… Ziceam și eu… Eu mi-am schimbat ciorapii!
chinezu: Ce vrei să spui? – sări Chinezu ca ars, amintindu-și de insuccesul cu bancul, proaspăt în minte.
ioan_uska: Hai că mă grăbesc. I-am schimbat între ei, stângul în dreptul și dreptul în stângul. Nu așa ai zis pe post? Ceau! Ne vedem la Dinar.
- Mișto! Ce-o fi vrut să zică? Rusul mereu vorbește în doi peri… Hai să invit și eu … pe cine să invit? – se uită în lista de mess în care majoritatea se dădeau offline sau chiar erau, renunță, închise și ieși. Ajuns în bulevard, căută din ochi o frizerie murmurând ca pentru sine: ”Mă tund, în puii mei!… Poate îi place lu’ Cabral de mine și mă ia să joc în serialul ăla al lui…”
_______________________________________________________________________________________
Notă: Bancul cu schimbatul ciorapilor va mai apărea și în episoadele următoare, spus de diferiți „mucenici” cu scopul ca și Chinezu să-l priceapă.
Nu-i așa că bancul e delicios?
11 joi Mar 2010
Posted in Internet, Romania, viata asa cum e
Etichete
La începutul lunii decembrie 1989, preşedintele României socialiste, Nicolae Ceauşescu, a primit, din partea lui Iulian Vlad, un raport despre discuţiile din Malta dintre celor două mari super-puteri de la acea vreme, Statele Unite şi URSS. Raportul vorbeşte despre “un nou echilibru pe continentul european”, respectiv “redefinirea sferelor de influenţă”. Documentul a fost făcut public şi nu insistăm asupra lui. Ceea ce nu se ştie este faptul că, alături de informaţiile mai sus amintite, spionii români care s-au ocupat de operaţiunea ” Malta ” au mai adus şi o hartă. Acest document a produs, pe plan intern, în timp, demisia unui şef de Mare Stat Major al Armatei Române şi o catastrofă aeronautică: cea de la Baloteşti, din 1995. Pe plan extern, tot ceea ce conţinea la acel moment harta s-a produs sau este pe cale să se producă. Vă prezentam o reproducere a documentului, care se află la Biblioteca din Bucureşti a Mişcării Legionare.
Pe 31 octombrie 2000, generalul de corp de armată Mircea Chelaru, la vremea respectivă şef al Marelui Stat Major al Armatei, a anunţat o Conferinţă de Presă ad-hoc, seara tîrziu. El a declarat, spre uluirea asistenţei, că structuri de tip mafiot încearcă să destabilizeze România şi să enclavizeze sudul Olteniei. Adică să constituie o veritabilă “Republică a Olteniei”. Generalul nu a dat alte amanunte. La cîteva ore, în replică, a venit răspunsul Ministerului de Interne, prin generalul Mircea Mureşan, care a spus că “se poate vorbi de elemente de crimă organizată, generate de nivelul scăzut de trai, de sărăcie. Este vorba despre recuperatori, traficanţi de droguri şi de cei implicaţi în fenomenul prostituţiei. Dacă nu ţinem sub control fenomenul, în timp, e posibil să devină un pericol”. A doua zi, pe 1 noiembrie 2000, Mircea Chelaru şi-a dat demisia din funcţia de şef al Marelui Stat Major al Armatei. Despre ce era vorba? În 1992, William B. Wood, geograf-şef al Departamentului de Stat american (fost ambasador al SUA în Afganistan), dădea publicităţii o hartă cu noile graniţe ale statelor Europei, care ar fi trebuit modificate în virtutea intereselor strategice de după căderea blocului comunist. Adică înţelegerea de la Malta . Pe scurt, se preconiza că: Scoţia devine independentă; o parte a Irlandei de Nord se uneşte cu Republica Irlanda; Bretania se desprinde de Franţa; Ţara Bascilor şi Catalunia se desprind de Spania; Italia se divide în zona de nord şi zona de sud; Belgia se divide în Flandra şi Wallonia; Cehoslovacia se rupe în două; Kaliningrad va fi o zonă autonomă în cadrul Rusiei; Kosovo se alipeşte Albaniei; Transilvania devine parte a Ungariei; actualele judeţe Dolj, Caraş-Severin şi Timiş se desprind de România şi devin o ţară a ţiganilor; partea vestică a Basarabiei revine României; partea estică a Basarabiei, inclusiv Transnistria, devin zona autonomă “Dniester” în cadrul Ucrainei.
Publicaţia franceză “L’evenement de Jeudi” arată harta mai sus menţionată, în octombrie 1992. Peste România de sud-vest scrie “Ţigani”. Un asemenea document primise Ceauşescu şi despre el vorbea şi generalul Chelaru.
Ce spune harta şi ce s-a întîmplat
Iată paralele dintre datele hărţii mai sus amintite şi evenimentele de pe bătrînul continent, din 1990 pînă astăzi:
- În 1993 Cehoslovacia a dispărut de pe harta lumii şi au apărut Cehia şi Slovacia. Paşnic.
- Divizarea Iugoslaviei, aşa cum vorbea documentul, a fost efectul unui şir de conflicte armate începînd cu 1990, cînd Germania recunoaşte prima independenţa Sloveniei şi Croaţiei. În 1991 începe războiul dintre sîrbi şi croaţi, iar în 1992 cel dintre sîrbi şi bosniaci.
- În 1996 mafia albaneză preia controlul traficului de droguri din Balcani.
- În 1999 au loc bombardamentele NATO din Serbia .
- În februarie 2008 Kosovo îşi declara independenţa faţă de Serbia , cu recunoaşterea UE şi SUA. Este foarte posibil să se unească cu Albania în următoarea perioadă.
- În noiembrie 2007, premierul regional scoţian Alex Salmond, şeful Partidului Naţional Scoţian (SNP), a vorbit pentru prima oară despre un calendar de separare de Marea Britanie şi a prezis că Scoţia va fi independentă peste 10 ani, respectiv în 2017. Salmond a promis organizarea unui referendum asupra independenţei Scoţiei înainte de alegerile regionale din 2011.
- În noiembrie 2007, flamanzii din Belgia au aprins scînteia scindării – deputaţii flamanzi au votat o lege care vizează reducerea drepturilor de vot ale francofonilor. Acest lucru s-a întîmplat pentru prima oară de la independenţa Belgiei, în 1830.
- În vara anului 2009, guvernul Berlusconi a fost zguduit de un scandal care a readus în actualitate ideea secesiunii dintre sudul şi nordul Italiei.
- “Eliberarea” bretonilor, consideraţi urmaşi ai celţilor veniţi din insulele britanice, de sub “opresiunea franceză”, este susţinută de Armata Revoluţionară Bretonă, care şi-a început activitatea încă de la începutul anilor 1970. Născută ca o copie fidelă a Armatei Republicane Irlandeze (IRA), organizaţia bretonă aparţine aripii extremiste a mişcării naţionaliste Emgann, mişcare al cărei obiectiv este independenţa Bretaniei faţă de Franţa.
- În anul 2009, locuitorii din mai multe zone ale Cataloniei au participat la un referendum “simbolic” privind independenţa acestei regiuni faţă de Guvernul de la Madrid.
- “Situaţia din Craiova a scăpat de sub control şi cred că nu mai poate fi stăpînită. Nu mai ai curaj să ieşi seara pe stradă”. Afirmaţia aparţinea preşedintelui Consiliului Judeţean Dolj, Ion Preoteasa, şi era legată de escaladarea luptelor de stradă între clanurile mafiote din Bănie în ultimele luni ale anului 2007. Au urmat anii 2008 şi 2009, cînd războaiele dintre clanurile de ţigani din Craiova s-au derulat chiar în centrul oraşului, lîngă Tribunalul Judeţean, în plină zi.
Chelaru: ” Oltenia urma să se desprindă de România în decembrie 2000″
Generalul Mircea Chelaru: “La vremea respectivă (octombrie 2000) aveam informaţii precise despre enclavizarea sudului Olteniei, şi nu numai, de comunităţi compacte de rromi, cu implicarea unor structuri de tip mafiot. Pe vreme de pace, rolul armatei e acela de a produce starea de descurajare a unor potenţiali agresori. Tocmai în acest sens am convocat acea Conferinţă de Presă, pentru a descuraja, pentru a atrage atenţia acelor structuri că se ştie despre ele şi că există modalităţi de anihilare a lor. Demisia mea a fost legată de acea declaraţie. Regret că am avut dreptate. Fenomenul enclavizării e real. Oltenia urma să se desprindă oficial de România în decembrie 2000, iar Strehaia urma să devină capitala enclavei. Din cîte ştiu, nu s-a renunţat încă la acest plan. În România s-au făcut şi se fac greşeli politice ce intră în categoria erorilor istorice, care, tare mă tem, nu se vor putea spăla decît cu sînge”.
Generalul Mircea Chelaru, născut în 1949, este doctor în ştiinţe militare şi a absolvit – pe lîngă Şcoala Superioară de Ofiţeri şi Academia Militară din România – Colegiul de Studii Strategice şi Economice de Apărare din cadrul Centrului European pentru Studii de Securitate “George C. Marshall” din Germania, precum şi cursuri internaţionale de drept militar. În anul 1990 a fost director al Diviziunii III de contraspionaj la Serviciul Român de Informaţii. A fost şeful Marelui Stat Major al Amatei în anul 2000. Din anul 2008 este general cu 4 stele, în rezervă.
De ce a dispărut Dosarul Baloteşti?
Din informaţiile pe care le deţinem, spionul român care i-a adus lui Iulian Vlad şi, prin acesta, lui Ceuşescu, acele date de la Malta, în 1989, a decedat în catastrofa aeronautică de la Baloteşti. Cităm declaraţia unei persoane care cunoaşte detalii din interiorul sistemului: “Omul care a adus informaţiile de la Malta în 1989 se afla în Airbusul care s-a prăbuşit la Baloteşti în 1995. Nu a fost un accident aviatic, a fost un act terorist, o execuţie, era vizată chiar persoana care era implicată în acţiunea românească de spionaj de la Malta “. O aeronavă cu destinaţia Bruxelles s-a prăbuşit, la 31 martie 1995, în jurul orelor 9, în apropierea Aeroportului Internaţional Bucureşti – Otopeni, după aproximativ două minute de la decolare. În accident şi-au pierdut viaţa toţi membrii echipajului, cei 49 de pasageri, majoritatea belgieni, inclusiv consulul Ambasadei Belgiei la Bucureşti, dar şi funcţionari ai Comisiei Europene. Aeronava, fabricată în 1987, aparţinea Companiei TAROM şi efectua zboruri regulate pe ruta Bucureşti – Bruxelles.
Desigur, este greu de crezut că în România am putea asista la o asemenea desfăşurare complexă de forţe, ca în filmele de spionaj, dar… Ce scria presa în 20 mai 2008: “Dosarul celei mai mari catastrofe aviatice din România, accidentul de la Baloteşti, este de negăsit. Consiliul Superior al Magistraturii încearcă să afle cum au dispărut documentele, înainte ca procurorii să se pronunţe asupra cauzelor care au dus la catastrofa aviatică”. Timp de mai multe luni au fost luate la puricat arhivele Parchetelor Tribunalului şi Curţii de Apel Bucureşti, dar şi cele ale Parchetului Curţii Supreme. Verificările au dus la concluzia că dosarul accidentului aviatic nu a fost soluţionat de nici unul din aceste parchete. Cît despre dosarul în sine, acesta s-a evaporat din arhivele celor trei unităţi de Parchet, care au preluat, pe rînd, frîiele investigaţiei. Ulterior, Consiliul Superior al Magistraturii a decis ca procurorii să reconstituie documentele care lipsesc. Nu s-a specificat cum să le reconstituie…
România a scăpat, deocamdată, de liniile noii ordini europene trasate pe această hartă blestemată. Reamintim, însă, o idee aristotelică, conform căreia o comunitate în care dispare Justiţia este pe cale de disoluţie, în contextul în care România este în acest moment cel mai corupt stat din Uniunea Europeană, iar nivelul de trai este în prăbuşire.
De ce ne urăsc fiii celor care au bolşevizat România?
Imediat după evenimentele din decembrie 1989, în peisajul mediatic au apărut voci care au început să ne răstălmăcească istoria, minimalizînd şi denaturînd faptele de glorie ale înaintaşilor, să ne defăimeze personalităţile devenite simboluri şi valori ale spiritualităţii româneşti şi, în general, să-i prezinte pe români ca un popor necivilizat, fără cultură, fără demnitate. La început, mai timide, aceste atacuri au crescut, treptat, în agresivitate, ajungîndu-se ca, astăzi, ele să devină un fapt obişnuit, de care nu se mai simt deranjaţi nici măcar cei direct vizaţi, adică românii. Constrînşi să se îngrijească de propria existenţă, sub presiunea unui individualism impus aproape cu brutalitate de activiştii neoliberalismului postdecembrist, mulţi dintre ei nu şi-au mai dat seama că în România se instaura, cu ficare acţiune politică sau aşa-zisă reformă administrativă, economică, culturală etc., un regim de ocupaţie. N-au sesizat, deşi s-au străduit unii să le deschidă ochii, că atacurile din ce în ce mai virulente asupra valorilor noastre culturale au fost gîndite tocmai să înlesnească realizarea acestui obiectiv. În acest scop, trebuiau demolaţi stîlpii de rezistenţă ai unităţii şi coeziunii poporului, ai credinţei sale strămoşeşti, ai dorinţei sale de a trăi într-o ţară liberă şi independentă, în care să se simtă stăpîn pe munca şi bogăţiile sale, valori pentru care şi-au dat viaţa generaţii întregi de înaintaşi.
Mulţi au fost duşi în eroare de aceste atacuri perfide, ajungînd chiar să creadă că trecutul istoric al poporului român, în spiritul căruia au fost educate atîtea şi atîtea generaţii de români, ar fi fost glorificat, artificial, de propaganda comunistă. Campania furibundă de condamnare a fostului regim, ce a reprezentat, practic, suportul ideologic al acţiunilor de demolare a structurilor instituţionale ale statului, s-a dovedit a fi extrem de benefică şi pentru propaganda denigratoare îndreptată împotriva valorilor definitorii ale neamului românesc.
A trebuit, însă, să treacă 20 de ani, să vedem ţara prăbuşită, cu economia devastată, cu bogăţiile ei în mîna a tot felul de aventurieri străini, cu valorile noastre spirituale defăimate, cu învăţămîntul, cultura, sănătatea şi chiar vitalitatea poporului grav afectate, ca să ne dăm seama că tot ceea ce a început în acel decembrie nefericit pentru poporul român n-a fost nimic altceva decît o agresiune de mari proporţii, care continuă şi în prezent şi care nu are alt scop decît să ne piardă ca neam, pentru ca aceste teritorii şi cine or mai rămîne pe ele să ajungă pentru totdeauna sub stăpînire străină.
Dacă mai sînt unii care se îndoiesc de această perspectivă şi nu înţeleg că tot dezastrul ce s-a produs în ultimii 20 de ani este rezultatul unor acţiuni premeditate, le supun atenţiei, ca un argument suplimentar, o scurtă analiză asupra unora dintre cei mai aprigi detractori şi defăimători ai neamului românesc.
În primul rînd, cred că nu-i o simplă coincidenţă că, în marea lor majoritate, aceştia sînt fiii celor care, tot într-un moment greu pentru ţară, respectiv spre sfîrşitul celui de-al II-lea război mondial, au impus, de asemenea, României un regim de stăpînire străină, făcîndu-se cunoscuţi prin zelul lor nemăsurat faţă de ocupantul sovietic. Activişti ai bolşevizării ţării şi duşmani ai poporului român, aceştia ne-au rămas în amintire prin cunoscutele fapte criminale din anii ’50, ce au urmărit anihilarea fizică a intelectualităţii, considerată, pe bună dreptate, stîlpul rezistenţei naţionale. A se constata că analizele şi rechizitoriile asupra acestor grave evenimente i-au ocolit, cu premeditare, pe adevăraţii vinovaţi. Au fost supuşi, însă, oprobriului public tot românii, care, din ignoranţă, au devenit victime ale manipulării şi au fost folosiţi în asemenea acţiuni barbare.
Adevăraţii criminali de atunci şi-au dus traiul tihnit pînă la adînci bătrîneţe şi şi-au lăsat urmaşi de nădejde, care le continuă “opera” şi în vremurile noastre. Iată, doar, patru dintre aceste nume: Leonte Tismăneanu, născut Leonid Tismineţki, Walter Roman, născut Neuländer, Dionis Patapievici, născut Denys Patapiewicz, şi Mihai Oişteanu, născut Mihail Oigenstein. Ce au ei în comun? În primul rînd, faptul că toţi sînt evrei, proveniţi din teritoriile unde sovieticii şi-au pregătit acţiunile împotriva României, toţi, după 1964, şi-au românizat numele pentru a-şi ascunde originea, dar, mai ales, crimele săvîrşite în perioada de bolşevizare a României, toţi au ajuns, cu sprijinul Moscovei şi al NKVD-ului, pe trepte înalte ale ierarhiei de partid, toţi şi-au lăsat cel puţin cîte un urmaş cărora le-a transmis atitudinea lor ostilă faţă de români şi misiunea de a continua să-i duşmănească.
Anul 1964 a marcat începutul unei perioade de dezgheţ în politica statului comunist. Românii din nomenclatura de partid şi-au întărit poziţiile şi au început să imprime propagandei şi ideologiei de partid un caracter naţional din ce în ce mai pronunţat. S-au recunoscut şi au fost condamnate chiar şi o parte din greşelile şi crimele trecutului. România se distanţa tot mai mult de Moscova şi stabilea relaţii cu lumea occidentală. Concomitent, aparatul de partid şi instituţiile statului au fost curăţate de elemente alogene, barîndu-se, totodată, prin subtile pîrghii administrative, accesul etnicilor minoritari în funcţii importante. În aceste condiţii, indivizi ca aceia nominalizaţi mai sus şi-au pierdut poziţiile dominante în partid şi, o dată cu ele, privilegiile importante de care beneficiau. Desigur, n-au fost aruncaţi în stradă din locuinţele luxoase pe care le ocupau, aşa cum au făcut odraslele lor cu românii după 1990, dar nici nu li s-a mai permis desfrîul şi opulenţa cu care se obişnuiseră şi, mai ales, favoarea pe care le-o dădea puterea.
Cei care le-au făcut această “neplăcere” erau tocmai românii, pe care ei îi urau genetic şi lucru acesta n-aveau cum să-l uite. Unii au mai apucat momentul răzbunării din decembrie 1989, aşa cum a fost Silviu Brucan, alt evreu cu nume schimbat, alţii au lăsat pe seama urmaşilor duşmănia împotriva românilor şi, din cîte se constată, aceştia se dovedesc extrem de zeloşi în a-şi executa aceste obligaţii testamentare. Îi recunoaştem, prin ostilitatea ce o manifestă faţă de români, prin înverşunarea cu care încearcă să ne înstrăineze de valorile naţionale şi, în general, prin răul imens făcut ţării în aceşti 20 de ani, pe indivizi ca Vladimir Tismăneanu, Petre Roman, Horia Roman Patapievici sau Andrei Oişteanu. Sînt binecunoscute blasfemiile lor împotriva personalităţilor istorice, culturale, teologice etc. care ne-au marcat istoria şi ne-au ridicat spiritualitatea naţională ce ne dă identitate, legitimitate şi ne plasează în rîndul naţiunilor civilizate etc.
Şi ei, ca şi bolşevicii din care, biologic, se trag, tot de pe funcţii de autoritate îi duşmănesc pe români. Puterea ce le-o conferă aceste funcţii le permit să acţioneze cu mai multă eficienţă şi, totodată, să beneficieze de privilegii şi să ducă un trai opulent pe seama poporului pe care-l batjocoresc prin cele mai infame expresii. Dacă părinţii lor i-au duşmănit pe români în numele comunismului, iată că ei o fac de pe poziţie de anticomunişti. Numai vectorul s-a schimbat, scopul a rămas însă acelaşi, adică să-i menţină pe români într-o stare de înapoiere culturală pentru a-i putea domina.
Pentru români se pun, însă, nişte întrebări: de ce tocmai Patapievici, cel care s-a afirmat deschis ca denigrator al neamului românesc, a fost numit şi reinvestit în funcţia de preşedinte al Institutului Cultural Român, organism care ar trebui să ne promoveze cultura şi valorile în lume şi de care el, de fapt, se foloseşte pentru a ne batjocori şi a ne expune în ipostaze umilitoare? De ce o altă odraslă de bolşevic, în speţă Tismăneanu, a ajuns “inchizitorul” comunismului, folosindu-se de această ocazie, autoritate şi, bineînţeles, fonduri substanţiale, pentru a-i ataca, de fapt, tot pe români? De ce şi celelalte odrasle de bolşevici se situează bine în zona privilegiaţilor postdecembrişti, nimeni nu-i deranjează cu nimic, ocupă funcţii importante, duc un trai opulent pe seama românilor pe care continuă să-i umilească cu abjecţiile lor anticomuniste? Sînt întrebări la care ar trebui să răspundă cel care le-a încredinţat aceste funcţii şi continuă să-i încurajeze în acţiunile lor, deşi acestea oripilează tot mai multă lume. Sînt, desigur, întrebări retorice pentru că şi individul numit Băsescu Traian, prin tot ceea ce face, se poziţionează împotriva intereselor poporului român. În aceste condiţii ar trebui să-i întrebăm pe cei care l-au votat pe acest individ dacă nu cumva prestaţia lui începe să-i dezamăgească, dacă nu cumva încearcă un sentiment de culpabilitate faţă de răul ce s-a abătut asupra ţării.
ALEXANDRU AMITITELOAIE
11 joi Mar 2010
Posted in atitudine, Government, politica, Romania, viata asa cum e
Etichete
Emil Boc, guvernul Boc IV, Ilie Chelariu, Redesteptarea, someri
Autor: Ilie Chelariu
A devenit un obicei (achiziţionat pe bani americăneşti de la consilierii de imagine) ca de fiecare dată când toarnă un ţucal plin cu rahat bugetar în capul poporului electoral, Emil Boc, acest adevărat Speedy Şomazes al guvernării portocalio-independente, să bage şi o kicsit fumigenă: ba că desecretizează dosarele apeviste desecretizate ale revoluţiei, ba că dă curent (probabil în visele lui) la 100.000 de case… Chiar dacă pare o scenă dintr-un film cu proşti, oricum, e un pas înainte faţă de Petea Roman, care, când a simţit că urmează tai-tai, guiţa că a apărut un guvern în exil la Budapesta…
Răsfoind ziare de epocă din vremuri tulburi ante-comuniste, am remarcat fotografii în care domni îmbrăcaţi decent defilau cu pancarte pe care scria „Jos guvernul!” şi „Nu vrem curbe de sacrificiu!”. Habar n-aveam ce-o fi chestia asta, dar pe urmă m-au lămurit nişte moşi social-democraţi (din ăia cu origine sănătoasă, nu roşii de-acum). Cică bocii de-atunci tăiau din greu la salarii din motive de criză sau război, în timp ce nevestele auşniţilor şi ale malaxoilor îşi luau, în continuare, de la Paris poşete ca ale blondei turistice care ne dezvoltă regional, iar sindicatele (care erau iunioane, nu ajunseseră încă sindicăcate vopsite politic) aşa făceau scandal.
Noile pachete de legi nu prea au legătură cu reforma ci, mai degrabă, cu o curbă de sacrificiu mascată. Şmenurile ministerelor în care s-au băgat neportocalii (hă-hă-hă!), mă refer la Finanţe şi Muncă, avansate la apelul de seară, de Emil Boc, la grad de OUG, umblă prin salariile oamenilor ca deştele specialiştilor prin poşetele cucoanelor în tramvaiele bucureştene.
Vin Paştile şi şomielul român va fi belit, tranşat şi pus la vânzare cu tot cu regiile prin care mai ia bani de papa, întreţinere şi haine de la ţiganii de romi. Asta nu e tot, trupa care a pus mâna pe putere are megaplanuri specifice, de parcă s-ar fi întors Nicolae Văcăroiu şi Radu Vasile la butoane.
Ca să citez din clasici, vă anunţam mai anţărţ că ultimele bătălii electorale n-au avut nici o treabă cu politica, ci cu caşcavalul, care, tura asta, are valoare de catraliarde. Nici n-a ajuns bine, din cabina de vot, poporul electoral acasă, că băieţii nou întronizaţi au şi înhăţat abacele şi au început să calculeze şpăgile şi comisioanele. Pot să vă anunţ că pe burtierele unor emisiuni teve umblă o veste de miliarde: toţi electronii din centralele electrice, fire şi călcătoarele noastre vor fi vânduţi. Vor fi vândute şi toate moleculele de gaz din ţevi şi aragaze. Ba, mai interesant, pentru că finanţele mondiale au făcut de cacao programul anticriză al guvernului, se pune de unul nou, de neuitat, cică public-privat de investiţii, în care se vor băga nişte miliarde de la FMI. Noi am mai avut un program din ăsta, s-a numit FNI (publicul era CEC-ul, iar privatul era Vântu), aşa că aşteptăm plini de încredere noile cartiere de vile din nordul Bucureştilor…
Dar vine primăvara, să fim optimişti! În afară de faptul că vor apărea urzicile şi ştevia, vă putem anunţa că prin aprilie-mai patria noastră avea un nou milionar, Emil Boc, dar nu în dolari, ci în şomeri!
10 miercuri Mar 2010
Posted in literatura, Poetry, Poezie, viata asa cum e
Tablou: Mirela Pete
Poem din Cartea de sidef, Gabriela Savitsky, Editura Brumar, 2007 – pe care am observat că nu-l citiți din pricina lungimii. Aș fi vrut să-l public de 8 Martie și să-l dedic Teodorei, dar am avut altceva de făcut. 
E un poem scris cam la o lună înaintea infarctului – așa că țin foarte mult la el.
&&&&&&&&&
Am închis, încet, ochii.
Am văzut o mare de femei.
Toate veneau, ca o armie hotărâtă şi necruţătoare
să se iubească cu tine în sângele meu.
Le-am văzut chipurile clare şi strălucitoare ca o medalie,
Ochii galeşi, buzele întredeschise, roşii, umede,
sânii, tăind aerul în semicercuri perfecte şi ameţitoare,
braţele pornite în întâmpinare ca nişte droturi de marmură catifelată,
coapsele ferme şi tălpile iuţi.
Toate se ridicaseră în picioare în fiecare celulă ce mă compune,
cum stau străjerii în nişele cetăţii şi larvele albinelor viitoare în hexagon,
şi toate te doreau.
Spaima neputinţei a fulgerat ca un blitz într-o peşteră,
şi toate frumoasele, miliardele de frumoase ce s-au purtat
una pe alta în pântec până la mine, cum ne purtăm şi noi homunculul
atârnat de chinga superioară a sternului,
s-au prefăcut într-un imens osuar.
Cranii, cranii mici, lucioase, cu plăcile încheiate zimţat, cum se îmbină
fâşiile iei de purtat în sărbătoare,
păr cânepiu, opac, găvane întunecate, în care clipocesc nopţile nedormite
de veghe la căpătâiul pruncilor sau bântuite de Zburător,
bărbaţi incongruenţi cu ei înşişi, spaime, griji, osteneală, lacrimi,
droburi de sare, iarba de primăvară îndrăzneaţă şi veselă,
soarele de august ca o tingire încinsă, bucuria vetrei rotunde,
aducătoare de tihnă, oasele caline ale pieptului care au învelit o inimă
mereu îngrijorată
ca un pui de vrabie în mâna unui copil -
aşa e inima femeii în mâna bărbatului.
Din cufărul pelvian rânjeşte pământul,
ca un sex hulpav şi nemântuit care înghite seminţe şi în secetă nu dă nimic;
pământul în care se scurg toate urdorile noastre şi el ne face, în continuare,
pâine, flori miraculoase, piatră, aer bun de trăit şi apă neîncepută.
Femei îngropate ghemuit, în grote de piatră, în tumuli, ca vrejul curajos
prefigurat în bobul de fasole, dimpreună cu iubitul sau legiuitul sau stăpânul
după datină, deodată cu misterul nedezlegat niciodată al ungherelor trupului lor;
oasele drepte, lungi, ferme, fosforescente, în care se pot citi
anii de foame, anii de bucurie, anii de suferinţă, poverile şi lesnea;
regine înfăşate ca nişte pupe din care fluturele sufletului
a ieşit buimac şi îngheţat şi n-a mai aflat drumul spre soare;
femei cernite pe care războaiele bărbaţilor le-au lăsat nemângâiate,
cu dorinţa pusă la stos, văduvele lumii ca un ţipăt amestecând
aleanul bărbaţilor altor femei într-un creuzet al supravieţuirii neruşinate, dar triumfătoare;
femei care, toate, au fost dăruite să nască,
să dea văzduhului şi izvoarelor şi miezului incandescent al mamei supreme,
strigăt de izbândă şi de legitimitate deplină a condiţiei lor de pângărite,
de obiecte râvnite sau înhăţate,
de suflete neizbăvite de o dorinţă fără sfârşit şi fără de nume,
ele, femeile acestea, ca un lanţ spiralat,
trag lumea spre cer cu dârzenie şi duioşie,
pentru că doar în cer, doar acolo,
li se sfârşeşte cazna trupului despicat, despicat,
pentru că doar în cer, inima n-o să mai fluture ca lumina-n opaiţ
când se vălureşte perdeaua,
pentru că doar în cer se pot odihni şi pot confecţiona obiecte mici, frumoase, inutile,
dar,
până la cer,
astăzi, s-au oprit o clipă, nehotărâte,
în braţele tale,
prin mine, neştiutoarea.
Cea în care şi-au adunat, cu îngrijire,
din milenii
toată speranţa.
&&&&&&&&&&&&&&&&&&
Și, pentru că de 8 Martie am chiulit de la post, dedic acest poem (cam feminist, între timp mi-am mai răsfirat inadecvarea) domnișoarelor și doamnelor invitându-le să ia aminte: Ada, Adelina, Adi, Adia, Adina, Adina, Alexandra, Alice, Alle, Almanahe, Amnesiacgirl, Ana, Ana, Ana, Ana-Maria, Ana Veronica, Ana-Maria, Anca, Andi, Andra, Corina, Antoaneta, Piperusha, Asaseya, Belle du Jour, Bianca, Caramea, Bucharestich, Carmen, Cârtițoiu, Alexandra, Cella, Chiarnucontează, Ciocolatacupiper, Constandina, Corina, Crina, Cristal, Cristina, Daciana, Dama de te pică, Delliana, Dielda, Zoe, Vaca Verde, Umma, Teroare, Theodora, Teodora, Sibilla, Teo, Elena, Dramoleta, Ela, Elisa, Maminineta, Laura, Ioana, Evergreen, Fleurdulys, Gabi, Gabi, Gabi, Joujou, Geanina, Gloria, Ilana, Sebra, Incasha, Isabelle, Iguana, Iulia, Khaliana, Klara, Lilick, Lady A şi speranţa mea secretă, Octavia.
10 miercuri Mar 2010
Posted in Blog, fantezii literare, literatura, viata asa cum e
Tablou: Mirela Pete
Cum în scrumieră nu mai era loc să stingi niciun chiștoc pentru că Vania fumase cu ochii pierduți undeva în tavan una de la alta neîntrerupt, o stinse căznit pe a opta și se pregăti să iasă. Trase ușile șifonierului dar cum hainele erau împachetate impecabil de parcă cineva le-ar fi așezat măsurând cu șublerul, le închise la loc năpădit de-un sentiment de culpă.
„Mai bine le iau tot pe alea de săptămâna trecută… Ce are, că n-am ieșit nicăieri, nu-s murdare!” – se dezvinovăți el în fața unui auditoriu imaginar. Lepădă cum fac copiii pijamalele cu avionașe verzi și norișori mov și se îndreptă spre baie.
„Oare să mă spăl? De bărbierit, n-are sens… Dau cu un pic de apă de colonie … Dacă mă apuc cu spălatul, o să termin diseară… Și am multe de făcut azi.” Dădu cu peria prin păr, se holbă în oglindă cam cu neîncredere și hotărî că e bine așa: „Doar nu sunt securist să mă barbieresc trei milimetri sub piele și să miros a spălătorie chimică! Miros a rus, la urma-urmei!” – se încurajă Vania adulmecându-și subțiorile de la o distanță rezonabilă. Mulțumit de cele statornicite, își trase hainele atârnate în cuierul de pe ușă. Mai dădu o dată cu degetele prin păr și prin barbă, ieși din baie și se duse la comp.
- Natașa, pe cine zici că pot să mă bazez?
- Depinde pentru ce anume. Că nu mi-ai spus ce vrei să faci… Dar, dacă te-ai îmbrăcat de oraș, logic că o să ieși iar la Dinar. Dacă te duci la Dinar și iei toți banii cu tine, nu mai vii o săptămână. Și s-a dus pe copcă consola mea de jocuri și camera web și Kittcat-ul… începu Natașa să se tânguie.
- La Dinar mă duc, într-adevăr. Dar nu mă duc să flitui banii. O dată, trebuie să avertizez cât mai mulți bloggeri că sunt (sau vor fi) supravegheați. A doua, trebuie să aflăm care e lista anterioară pentru care ăsta a fost plătit și au ajuns banii la mine …
- Deci ăștia nu-s banii pe lucrările alea trei pe care le-ai făcut?
- Ei, pe alea iau cel mult 2000 de lei… Cum să fie trei lucrări un milion de euro? Ce eu îs Marco Bella? Și trebuie să găsim pe cineva care-l poate aborda pe Ross ăsta. Să scoată lista de la el…
- Chinezu ar fi potrivit pentru asta…
- Deci îl chem pe Chinezu. Apoi, îmi trebuie cineva care se pricepe la electronice. Trebuie să-i interceptez tipului toate mijloacele de comunicare: telefoane, internet, televizor, radio…
- Pentru asta cred că ar fi bun Dispecerul.
- Apoi, îmi trebuie o trupă pentru diversiuni. Unul să-l urmărească pe Ross când umblă brambura. Unul să-l urmărească la serviciu. Și cineva la telecomunicații…
- Pe ăștia îi știi tu… Să nu uiți de consolă…Dacă te-ajută cu ceva, ia din listele mele de lecturi. Și să nu uiți de O mie și una de nopți – volumul III, că nu l-ai luat și mă dor ochii de la citit pe display!
- Asta-i, că nu prea-i știu! Dar, aflăm la Dinar… Invit mai mulți și văd eu în cine pot avea încredere…
Ceva mai relaxat, Vania se așeză la computer și închipui un text:
„Dacă tot am sărbătorit Ziua Femeii și Ziua Bărbatului, ar fi cazul să ne dregem. Ne întâlnim la 12 a.m. la Dinar!” Trimise mesajul, în ordinea alfabetică în care-i avea înscriși în mess la:
1. Aby
2. Achilianu
3. Al 2lea
4. Adrian Voicu
5. Atitudini
6. Black Angel
7. Blackjack
9. Blog pierdut
10. Blogolumea
11. Boghi
12. Băiatul ciudat
Când ajunse aici, Vania se gândi că-l va prinde ora patru punând linkuri și îi veni o idee. Tot și-a pus Cabral telefon la blog. Și el e și vedetă, dacă le face convocarea se mobilizează imediat. Așa că îi scrise acestuia pe un ton politicos: ”Cabral, noi ne adunăm la 12 la Dinar să-i sărbătorim cei 2500 de votanți care au ales numărul de telefon al blogului tău. Invită și tu pe cine crezi că merită să te cunoască. Să nu-i uiți pe Caius, am văzut că ți-e simpatic că pe el l-ai pus în blogroll, pe Cinabru să mai coloreze petrecerea, pe Cosmin care o să ne pună la curent cu mersul liberalismului, pe Cristian, poate ne face o hologramă a Courvoisierului și nu mai trebuie să plătim, pe Cristian Lisandru să ne declame poeme-n limba spargă, și pe Chinezu. Chinezului poți să-i recomanzi să vină la costum și să repete bancul cu ciorapii pe care doar el știe să-l spună fain.”
Lăsându-i mai departe lui Cabral libertatea de a invita pe cine dorește, îl sună pe Dan și-l incită să construiască niște capcane, pe Dragoș căruia-i zise să aducă și-un tonomat, pe George care îi povesti că fusese în weekend în România și, înafară de asta, putea să dea o notă respectabilă adunării, pe Mikael – pe care voia să-l consulte pentru o mai bună traducere din engleză a scrisorii se gândi că-s destui ca să-și poarte singuri de grijă și să fie o atmosferă animată în care el își va putea desluși căile de abordare a problemei, o salută pe Natașa și, după ce-și îndesă un teanc de bancnote în buzunar, ieși și coborî fluierând scările.
”Să nu uit să-l sun pe Teo să-l invit. Are muzică faină…”
09 marți Mar 2010
Posted in Art, deviantart, fantezii literare, literatura, nimic deosebit, viata asa cum e
Etichete
Foto: Alice Drogoreanu
Scărpinându-se-n barbă cu un aer absent cu degetele mâinii drepte, în timp ce stânga arunca ritmic un yoyo pe care-l alerga Natașa, bloggerul Vania avu un puseu de generozitate repede reprimat. Gândul lui ascuns era cum ar face să ajungă primul în Zelist.
Dar, cum nu există cinste și recunoștință fără cheltuială iar el fiind cam strâmtorat din acest punct de vedere, iscodi cum ar face să-i determine să-l pinguiască fără prea mare deranj și cheltuială. Căutând în minte o temă generoasă cu multe personaje rătăci cu privirea prin bibliotecă, să se agațe de vreun titlu sau de vreun pretext literar – cum făcuse mai deunăzi cu Zece negri mititei… Nimic. Nicio idee. „Crima letală … asta-i a mea. Aș putea să fac și eu ca Oana, s-o plagiez cu nerușinare și să parodiez romanul, omorându-i… Pe cine-aș putea să-l fac personaj? Mă tem că unii n-au umor și s-ar supăra. Alții s-ar supăra că nu i-am băgat și pe ei în carte. Cei mai mulți nici nu pricep sensul acestei opere… Nici chiar cei mai intelectuali dintre ei nu pricep ironia pleonasmului din titlu… Păcat! …”. În timp ce monologul interior se desfășura aproximativ în acest sens, cu beep-urile și blurările de rigoare, se auzi soneria.
Vania se adună și se deșiră cât era de lung din scaunul în care-și făcea veacul la computer scriind sau jucându-se, studiind bloguri și vorbind pe messeger, schiță o grimasă de durere și înjură:
- Care ( beep!) mea mă deranjezi la ora asta? Nici nu am apucat să-mi beau cafeaua. – mormăi și se îndreptă spre ușă. După ce studie prin vizor apariția nedorită, deschise cele trei yale și, cu lanțul pus, întredeschise ușa ca la un lat de palmă. Cu privire și atitudine vădit ostile, împinse barba înainte:
- Poftiți?
- Bună dimineața! Aveți o scrisoare recomandată, trebuie să semnați de primire – spuse insul roșcovan și pistruiat ce stătea timorat și intrigat în fața ușii – întinzând către Vania care-l măsura scotocitor un plic și suportul pe care se afla o hârtie și un pix.
- De unde-i recomandata? – insistă Vania, nelămurit și cu un aer ceva mai cooperant. ”Doar nu mi-o trimite Serghei banii în plic… Sau, cine știe, s-or fi tâmpit și ăștia…”
- Aici scrie că de la Pitești – îl lămuri roșcovanul.
Vania desfăcu lanțul, ieși în fața ușii pe care-o trase după el, semnă și luă plicul ce părea destul de voluminos și dădu să intre, în timp ce roșcovanul nu se dădea plecat.
- Da? întrebă Vania nedumerit. Ce mai doriți?
- Poate-mi dați și mie un bacșiș că vi l-am adus repede… Așa… dacă nu vă găseam acasă trebuia să mergeți la Poștă.
- Păi poți considera că nu m-ai găsit acasă. Ai să-mi dai rest de la cinci sute de euro?… – improviză la întâmplare intuind răspunsul. N-am nimic mărunt – ridică Vania din umeri, dezvinovățindu-se.
- Nu. N-am. … – replică roșcovanul vădit descumpănit.
- La revedere! – mai zise Vania intrând în casă după care se auziră zdroncănind încuietorile.
„Ce tip ciudat!” – mormăi roșcovanul și coborî scările.
Lipit cu spatele de ușă, Vania studie ștampilele apoi rupse sigiliul chiar dacă observase că la destinatar nu era trecut numele lui ci al unui cetățean care stătea la scara V, însă cum adresa fusese trecută cu o caligrafie neglijentă, „V-ul” părea foarte bine ”A”.
În plic, între două coperți de carton plasticat se aflau rânduite și legate cu bandă de hârtie două teancuri de bancnote și un alt plic în care era o scrisoare. Mirat și descumpănit, Vania oscilă între a alerga pe scări după aducătorul scrisorii și a păstra pentru sine banii – tot se afla într-o situație financiară precară. Concluzionă că nu se face să alerge în pijama pe stradă. Cu plicul în mână, se îndreptă spre biroul său unde se așeză – acolo simțea el că logica sa e mai limpede.
- Natașa!… Ce facem? Desfacem plicul și citim scrisoarea? Sau i-o înmânăm destinatarului de drept? Tu ce zici?
Natașa își arcui coada frecând-o de pulpa piciorului, toarse și strănută împrăștiind un norișor de firicele pufoase prin aer.
- Tati-i-i-i!… Ai promis că-mi cumperi și mie o consolă Nintendo… Și o trăsurică nouă… Și … – mai sforăi ea – webcam să mă văd cu Piți Star… să nu mai punem la socoteală Kittcat-ul de somon… Că trebuie să mă-ntremez și eu, vine primăvara și o să fac astenie… – se pisici Natașa privind cu jind la bancnotele despre care știa că-i luminează chipul stăpânului ei.
- Mda… Vedem. Să citim scrisoarea, mai întâi.
Spunând acestea, Vania deschise cu degete pricepute plicul, scoase foaia tipărită și nu mică îi fu mirarea citind următorul text – scris în engleză – pe care-l traduse aproximativ:
Dear Mister John Ross,
Cum am discutat și la anteriorul contact, următoarele avataruri subminează autoritatea demersurilor noastre. Ai aici lista lor, nickname-urile și parolele de la bloguri. Știi bine ce ai de făcut. Ai în plic contravaloarea serviciilor prestate până acum. În funcție de mersul întâmplărilor, îți vom trimite și lista cu aceia care …” – și aici Vania făcu ochii mari și aruncă scrisoarea pe masă, refuzând parcă să recepteze ce scria acolo, deși înțelesese cât se poate de bine. Într-un sfârșit, luă hârtia de pe birou și citi cu luare aminte următoarea listă:
1. Achilianu
2. Al Doilea
3. Adrian Voicu
5. Călin Hera
6. Dan Pătrașcu
7. Geotax
10. Flavius Obeadă
11. George Șerban
12. Marcus
14. Nea Costache
15. Octav Pelin
16. Sătmăreanul
17. Paul G. Sandu
18. Paul Gabor
19. Piticul Jenika
20. Ioan Usca
„Ioan Usca? … Adică eu? Adică eu sunt pe lista ăstuia?!!! Ei, mai vede el pula bani de la mine!” – exclamă indignat Vania. „Și-încă pe locul 20!… Auzi! Eu, care-s pe 39 în Zelist! … Futu-vă muma-n cur de vrăjmași ai omenirii!..” După ce se calmă nițel privind cu vădită plăcere către teancurile de bancnote, citi mai departe.
21. Rebusache
22. Expert Gigi
23. Răzvan Șerbu
24. Român Frustrat
25. Simion Cristian
26. Sssfinxxx
27. Satu-Mare
28. Taclale cu Paul
29. Teo Negură
30. Zamfir Pop
31. Gazeta de perete
32. Nu fi ca mine
33. Sărmanul Dionis
35. Răzvan
„Pe ăsta nici n-ar trebui să-l avertizez că nu m-a pus în Blogroll!!!” – pufni Vania.
36. Pamflezistul
„Nici pe ăsta, că nu-mi dă niciun Ping!” – își continuă el silogismul.
37. Băsescul
38. Brad Dan
39. Nedumeritul
40. Plano 10
„De ce-or fi doar patruzeci? … – se miră Vania. Scrise la search „patruzeci de bloggeri” și nu mică îi fu mirarea să afle că azi creștinii sărbătoresc 40 de Mucenici. „O fi vreo legătură” – își zise și se apucă să numere banii.
(Va urma)
