Sentimentul negru al neputinţei de a împiedica dezastrele din jurul meu, dezastre operate de-o mână a fatalităţii care spulberă vieţi de parcă ar răvăşi un castel din cărţi de joc, mă întristează enorm. Parcă aş încerca să astup cu mâinile goale spărturile dintr-un dig, spărturi ce se înmulţesc pe măsură ce reuşesc să le acopăr pe primele.
Ludmila s-a născut sub o zodie a neastâmpărului, nefericirii şi încăpăţânării. Părinţii ei n-au avut vreun timp special pentru ea; aveau de muncit şi aveau jugul propriei nefericiri. Ziceam în postarea anterioară că acela care n-are noroc în răsărit, n-are nici în asfinţit. Iată că aşa este.
Pentru Ludmila, viaţa n-a fost uşoară. Încă de copil, viaţa n-a fost uşoară. Părinţii nu şi-au mai găsit tihna împreună şi s-au despărţit; astfel că ea a crescut cu o altă mamă. Trăind la periferia lumii noastre celei strălucitoare şi corecte, ea nu putea decât să aleagă perifericele medii. Astfel, când a ajuns la vremea zborniei şi neastâmpărului, s-a întâlnit tot cu un refuzat de societate. Au trăit împreună, aşa cum învăţaseră de mici – în violenţă şi înfruntare, cu bătăi crunte şi schingiuri inimaginabile pentru nişte pudibonzi ca noi – şi ea a dat naştere la patru copilaşi, unul mai drăgălaş ca altul. Copii crescuţi în aceiaşi violenţă îndulcită pe ici pe colo cu o dragoste maternă instinctivă, sălbatecă, de tigroaică întărâtată. Cei aflaţi la periferia societăţii noastre celei civilizate şi prefăcute – unde aparent nu se petrec întâmplări abominabile pentru că ele nu ajung la lumina zilei – nu-şi pot găsi aşa uşor o intrare sau un rost în zisa societate. Acum doi ani, în apropierea Crăciunului, Ludmila, în şlapi, şi-a luat cei patru copii şi s-a pus pe tren către Bucureşti. S-a dus direct la Cotroceni – după ce stătuse pe la toate uşile mai-marilor locali – s-a gândit că acolo e rezolvarea, dezlegarea destinului ei chinuit. A fost primită de nişte oameni de ispravă, miloşi, care i-au oferit pentru o noapte şi-o zi, iluzia că face şi ea parte din lumea aceasta a noastră. A primit de la preşedinte încredinţarea că i se va oferi o locuinţă. A primit promisiunea aceasta. Promisiune cu care s-a întors val-vârtej în orăşelul ei natal, visând la casa ei aşa cum visăm noi în copilărie la palatele luminate din basme. A locuit timp de aproape doi ani într-un Centru Maternal cu cei patru copilaşi ai ei. Războindu-se, de pe meterezele acestui gard efemer care-o ocrotea, cu tatăl copiilor, un om violent şi abrutizat şi cu întreg universul, dacă aceste aducea cumva atingere ideilor ei despre creşterea şi educarea copiilor. Nu există părinte perfect. Nu există. Părintele trebuie să fie suficient de bun. Lipsa de educaţie, violenţa şi nesiguranţa în care a crescut, lipsa de orizont imediat şi lipsurile materiale inerente o făceau fie să exagereze cu manifestările afectuoase, fie să fie indiferentă ca o piatră. Aşa cum am fost crescuţi, aşa ne vom creşte şi noi copiii, să nu vă faceţi iluzii că ne poate influenţa lectura şi educaţia. În matricea în care am fost turnaţi, în aceiaşi, vom turna şi noi mai departe. Există şi excepţii, acelea sunt însă rare şi irelevante.
La începutul acestei luni care tocmai se încheie, Ludmila a primit repartiţia şi contractul pentru casa ei. Casa ei (un apartament ANL) în care visa să fie fericită după 33 de ani de zbucium, durere şi suferinţă. Casa ei, în care urma să-şi bea, în fiecare dimineaţă, cafeaua ei teribil de tare. Casa ei, în care visa să-şi culce copiii şi să-i trezească dimineaţa ca să-i trimită la şcoală şi la grădiniţă. Casa ei în care urma să se uite la televizor, în tihnă. A cerut – cu o anumită doză de jenă – de la toate cunoştinţele sale, mobilă, obiecte casnice, tot ce fiecăruia s-ar fi putut să nu trebuiască. A reuşit să-şi mobileze şi să-şi utileze draga ei casă în care urma să fie fericită alături de copilaşii pe care-i apăra ca o fiară şi tot ca o fiară îi iubea.
Doar că, pentru traiul zilnic, în România, o femeie singură, cu patru copii, nu se poate descurca. Nici cu un copil nu se poate descurca, darămite cu patru. Iar societatea noastră – Doamne, atât de capitalistă! – nu este dipusă să-i pese şi s-o intereseze soarta femeilor care aleg sau sunt nevoite să-şi crească singure copiii. Aşa că a fost obligată să apeleze la fostul ei soţ şi tată al copiilor. Să-i monteze garnijele. Să-i încheie un dulap. Să facă aia, să-i aducă aia. Doar că pentru toate acestea – ştia şi ea – trebuia să plătească un preţ. Şi l-a plătit. Integral. Cu propria ei viaţă. Tulburat de băutură şi de frustrare (Ludmila reuşise să câştige, luptându-se cu societatea noastră cinică şi obtuză, indiferentă şi sinistră, un acoperiş pentru copiii lor, iar el rămăsese un terchea-berchea care urma să se roage pe la uşile ei) fostul ei soţ – de care era divorţată în fapt dar de care nu se putea mântui, pentru că între călău şi victimă se creează o legătură mai abitiră decât cea mai năprasnică iubire – a ucis-o în faţa copiilor. A lăsat pe drumuri (un fel de a zice, pentru că vor fi ocrotiţi de stat) patru copii (ai lui!) nemângâiaţi şi la voia destinului.
Astăzi, Angela Ludmila va porni către casa în care-şi va petrece veşnicia. O casă în care va fi cu adevărat liniştită. Unde nimic n-o va mai tulbura, poate doar ploaia, câteodată. Un destin ca o furtună a fost curmat, poate, înainte de a fi început cu adevărat.
