Zmeul meu sfărâmat

Etichete

Radu Sorin Savischi

Mi s-a părut că pot să îndrept cu o poveste un destin. Cuvintele s-au dovedit înşelătoare iar puterea lor a fost calpă. Sforicica maronie de cânepă a ţinut cât a rezistat ea artefactul în aer. Ce s-a întâmplat acolo, în Cer, ascuns vederii celor doi care s-au îndeletnicit să-l înalţe în tării, nu am putut vedea. Poate că Bunul, uitându-se o clipă la zmeul cel zdrenţuit, s-a gândit să-i curme teribila suferinţă. Aceea de a păşi pe pământ fără picioare. I-a pus în compensaţie, pentru picioarele cele înnegrite şi fără viaţă pe care le-au retezat doctorii, două aripi albastre de înger. Fratele meu s-a mutat în Cer. N-a mai putut să umble pe pământ printre noi şi a ales să zboare în înalturi. El, sau cel care i-a dăruit la naştere un suflet atât de blând şi de iubitor. Sorin a fost una dintre cele mai sensibile fiinţe din câte mi-a fost dat să cunosc. A copilărit la Rădăuţi, până la 14 ani, a jucat fotbal, a umblat prin lunci arătându-mi şi mie – vai, atât de mică! – cele mai frumoase locuri de sub soarele nostru. Mi-a făcut prăştii. M-a învăţat să fluier. M-a învăţat să fac arcuri şi săgeţi. I-a construit băiatului meu – în timpul scurt în care am vieţuit la un loc – un scrânciob, să se poată legăna. La 14 ani a plecat la Arad, la şcoala profesională de la Uzina de Vagoane (astăzi o mai fi?). După absolvirea profesionalei (lăcătuş mecanic) s-a angajat acolo. La 21 de ani se îmbolnăvea de osteomielită la un femur – o boală dintre acelea care nu te lasă să trăieşti, dar nici nu-ţi cauzează moartea. A târât după el această boală cu toate neajunsurile  ei, cu operaţie după operaţie şi cu durere după durere. Până în vara aceasta când … Când. I-au fost amputate, pe rând, picioarele. A rămas din el doar ochii cei precum pielea castanei şi mâinile. Mâinile, pentru împreunarea pe piept în eternitate. Sufletul s-a dus la binemeritata lui odihnă, după o viaţă de chin în care a fost şi Iov, şi Lazăr şi Fiu risipitor şi propria lui mântuire.

Nu-mi vine să cred că nu mai am frate. Nu-mi vine să cred că s-a dus şi n-o să-l mai văd niciodată şi că n-o să-i mai aud niciodată vocea lui gâtuită de emoţie. E atât de pustiu… E atât de trist.

Cer de septembrie

Etichete

Boala Basedow - Graves Parry

Există speranţă şi acolo unde nici cu gândul nu te-ai gândi.

Aşa şi eu. Agăţată de coada Zmeului (care s-a dovedit magic) îmi caut un precar echilibru.

S-ar putea să reuşesc. Aş vrea să reuşesc. Cu forma împrăştiată a minţii mele actuale – am sentimentul că am creierul câlţos – e greu de presupus că aş fi în stare să mai scriu vreo carte. Nu mi-am închipuit că un mic fluture inocent şi atât de discret poate avea o atât de uriaşă forţă. Şi că poate prelua controlul iar eu n-am nicio unealtă s-o contracarez.

Nu-mi rămâne decât să mă las în voia substanţelor din perfuzii.

Câteva cuvinte

Am ieşit hăt din atmosfera “Zmeului” şi am plonjat într-o realitate cu mult mai absurdă decât orice închipuire amuzată şi inspirată, sau cinică şi  sardonică,  pe care-aş fi putut-o scrie. Un greiere insistent şi autist, apărut într-o seară de desăvârşită disperare  în balconul meu,  a picurat încet, cu cântecul lui ţârâit, vag răguşit şi monoton, impresia uuei toamne lungi şi liniştite scoţându-mă din nişa mea cenuşie.

Am reconstituit, zilele trecute – voit sau prin hazard – prima mea descindere în Timişoara. La 16 ani veneam aici pentru prima dată, printr-o primă volută a sorţii. Olimpiada de limbă şi literatură română îşi avea etapa naţională în acest oraş. Am călătorit cu “trenul foamei”, de la Suceava la Timişoara (eram în 1986!), o noapte încheiată. Dimineaţa, am fost cazaţi la internatul unui liceu pe care n-am reuşit niciodată să-l identific, în anii pelerinajelor ulterioare. Am lăsat bagajele şi, sfidând toate regulile, am ieşit în oraş. Am căscat gura, ore în şir, păşind cu capul pe sus, la leii, grifonii, brâurile în arabesc, acant sau viţă de vie. Am urcat în tramvaie şi în troleibuze, coborând unde mă tăia capul. Am mâncat gogoşi (care, aici, se numeau “langoşi”) şi am băut Cico sau chiar Pepsi. M-am oprit, pe Corso, în dreptul unui grup care “grăia moldovineşte” şi tinerii aceia care vindeau plase cu Marlboro sau Kent şi blugi sau adidaşi, cumva amuzaţi sau intrigaţi, mi-au explicat planurile oraşului şi pe unde trebuia să o iau să mă întorc la internatul de unde plecasem. Am ajuns seara, obosită dar surescitată la căminul cenuşiu cu ferestre luminate gălăgios şi mi-am primit săpuneala binemeritată. A doua zi mergeam să ne scriem “genialele” noastre teze de olimpiadă. Am expediat cât am putut de succint subiectele ca să mă pot înoarce pe străzile cu clădiri fanate şi majestuoase, la oraşul pe care-l simţeam în fiecare celulă de parcă el ar fi fost eu. Nu ştiu dacă aţi remarcat, fiecare oraş are un miros al lui, o culoare definitorie, o anumită densitate a luminii. Timişoara este galben prăfos vrâstat pe alocuri de ştraifuri violet. Aşa mi-a părut mie atunci şi aceasta îmi vine în minte oridecâte ori mă întorc în oraşul sufletului meu. Au fost zile pline de auriu bezmetic – era aprilie – şi zile de galben, ocru şi toată gama de roz. La Operă, sub picurul cald al candelabrelor,  am urcat fiecare pe scenă pentru a primi diplome  şi strângeri de mâini încărcate de încredere de la Eugen Simion (astăzi academician) şi de la Zoe Dumitrescu Buşulenga (astăzi măicuţă la Mănăstirea Putna). O zi de triumf este mult mai pregnantă în memorie decât toate momentele de umilinţă dintr-o viaţă. În acea zi mi-am promis mie că atunci când voi termina liceul, voi veni să vieţuiesc în aces oraş ca un ou împistrit, ca un ou cu un soare în mijloc şi raze desenând strade şi uliţi, într-o reţea absolut geometrică. N-am reuşit să vin chiar când îmi promisesem. Jocul sorţii, ca un dans al ielelor care te stoarce de orice fărâmă de energie şi te subţiază până la cer m-a împins spre acest vis subliminal al meu câţiva ani mai târziu. Aici am trăit adevărata studenţie, cu prieteni adevăraţi, cu mişcări studenţeşti, cu agape la Clubul de Jazz şi cu profesori adevăraţi maeştri, cu primele articole scrise în ziare şi cu o camaraderie de generaţie pe care n-am mai trăit-o nicioadată de atunci.

Acest drum s-a copt şi s-a mărit fiind nevoit să se reverse în altul. Sunt toate drumurile şi toate locurile pe care le-am iubit. În centrul inimii mele a rămas imaginea acestui oraş care nu seamănă cu nimic altceva din ce am trăit. Îl pot iubi şi de la această distanţă – poate că e mai bine aşa.

Etapă

Etichete

Boala Basedow - Graves Parry

Am fost la endocrinolog.
Ca prime constatări, să-ţi îngrijeşti sănătatea, în România, este extrem de costisitor. Presupun că ştiaţi acest amănunt. Şi eu îl ştiusem, azi mi-am reamintit.
Apoi, din discuţiile, anamneza, tăcerea şi schimburile de păreri de astăzi, mi-am amintit de “Orbitor-ul” lui Cărtărescu. “Aripa dreaptă”, Aripa stângă”. Medicul pe care l-am cunoscut astăzi şi care se va ocupa de această “auto-otrăvire”, mi-a spus că tiroida seamănă cu un fluture. Mai purtăm un fluture – traheea şi plămânii (sigur, unul mai mare) în stern şi mai purtăm unul în cutia pelviană… Suntem făcuţi din fluturi. Unii, când se supără, devin otrăvitori. Dacă v-aş putea explica cât de confuză m-am simţit în aceste luni, cât de tristă, cât de depăşită de mine însămi, de aceşti fluturi ai mei care nu mă mai ascultă, ar fi tare bine. Nu pot să vă explic şi nu pot să mă prefac că această problemă nu există. Ea există, s-a cuibărit în apropierea fiecărei respiraţii şi pândeşte cuminte. Măcar am un diagnostic şi există câteva pastile care să oprească distrugerea. Pentru că asta face o tiroidă plecată de sub orice control. Otrăveşte şi distruge. Este autoimună. Bombardează toate organele, le dinamitează. Mă simt la fel de rău cum m-am simţit din iunie încoace dar măcar astă-noapte voi dormi liniştită. Pentru că mâine există o speranţă. Vă îmbrăţişez şi vă promit să scriu mai des pe blog. Le mulţumesc tuturor celor care m-au ajutat, cu bani, cu încurajări şi cu încredere.
Dacă vă spun cine m-a ajutat să ajung la acest medic – care este unul foarte bun – picaţi pe spate. Aşa că mai bine nu vă spun.

Update:  Speranţele se micşorează precum lumina unui opaiţ când te îndepărtezi, în noapte. La vederea acestor rezultate, chiar şi unuia întrutotul sănătos i se poate face rău. Şi mai sunt şi altele.

Pentru avizaţi, aceasta este poza mişcată a dezastrului:

rezultate popescu

Zmeul (II)

Etichete

Cum sa vorbesti cu stelele, Dealul Osoiului, povestea zmeului, Radauti, Zmeu de hartie albastra

 

Foto: Inobras

(continuare)

Unele nopţi sunt ca o respirare alertă. Nici n-ai apucat să aluneci în apele somnului şi o mână nevăzută – de cele mai multe ori fermă şi vag agresivă – te ridică la suprafaţă imediat ce te-ai cufundat. Te trezeşti cu oasele sleite şi sufletul pustiit şi năuc. Cauţi cu ochii înroşiţi să vezi ce nuanţe are lumina: de înserare sau de răsărit? Întins pe un morman de pleduri şi perne pe care nu se mai osteniseră să le desfacă decuseară, cu mâinile împreunate sub cap, adolescentul cu ochii albaştri îşi mută privirea spre alcătuirea ascuţită ce zvâcnise spre marginea patului.

- Crezi că o să fie vânt astăzi? – întrebă cu un soi de indiferenţă bine jucată, urmărind cu interes colţurile unei stele ce se alungeau şi se strângeau; stea ce-l privea ţintă prin acoperişul desfundat.

- Astăzi e ieri sau e azi? … Tu n-ai somn? – se răsti adultul, supărat că nu ştie în care anume zi se află. Vii aici nu ştiu de unde şi mă scoţi pe mine din … şi nici nu mă laşi să dorm – continuă pe un ton mai îmblânzit, zărind colţurile gurii băiatului strângându-se şi coborând. Hai, scoală acuma, dacă te-ai trezit cu noaptea-n cap!

- Aşteptam să te trezeşti. Şi am vorbit cu steaua, despre una-alta – îşi ridică băiatul capul de pe pernă, privindu-l în ochi pe adult şi citind acolo o totală neîncredere.

- Şi ce ţi-a zis? O să fie vânt astăzi? – îl zeflemisi celălalt ridicându-se ezitant şi întinzându-şi oasele.

- N-am vorbit despre vânt. Ea are, oricum, câteva miliarde de ani şi nu cred că ştie despre vântul nostru… Am vorbit despre civilizaţii, dacă există viaţă pe alte planete.

- Da’ de ce te interesează, vrei să pleci pe altă planetă? – îşi continuă zeflemeaua adultul, căscând cu gândul cine ştie unde.

- Nu cred că aş putea să călătoresc. În spaţiu e foarte frig şi nu am cum să fiu cosmonaut pentru că sunt încă un copil. Aş îngheţa imediat ce m-aş ridica desupra munţilor. Ce, nu ştii? – continuă copilul foarte serios urmărind cu ochii steaua ce se estompa din ce în ce. Voiam să ştiu dacă putem comunica, dacă am putea să ne înţelegem cu celelalte civilizaţii din univers.

- Şi ce ţi-a spus steaua? Să cauţi un profesor de extraterestră?

- Profesor de extraterestră, pe naiba! Mi-a spus că suntem inevoluaţi şi nu auzim nimic. Auzim doar ce vrem să auzim. Vedem ce vrem să vedem. Ca un radiou fixat pe o lungime de undă. Acolo recepţionezi doar un singur semnal.

- Adică de ce suntem inevoluaţi? Ce înseamnă inevoluaţi? Şi cine te-a învăţat pe tine să vorbeşti cu stelele? Se cuvine să vorbim cu obiectele? Să-i spun şi eu focului să se aprindă să facem ceva de mâncare, ce zici? – îi făcu cu ochiul adultul.

- Spune-i. Eşti semn de apă, s-ar putea să te asculte… Dacă-l sperii – zâmbi copilul şi se ridică şi el cu un salt. Aş putea să încerc eu să-l rog dar şi eu sunt semn de apă…

- Ia du-te tu, semnule de apă, şi adu o găleată de apă! Îi porunceşti şi se umple găleata cât ai zice “peşte”!

Un somon gras şi vag roşiatic izbi cu coada blidele de pe măsuţa veche, zvârcolindu-se şi fixându-i cu ochii rotunzi şi cenuşii. În vatră se auzi un pufnet înfundat şi din jăratecul adormit izbucniră flăcările vesele trosnind şi împrăştiind o jerbă de scântei. O scânteie efemeră îl ciupi de braţ pe adult, acesta sări ca ars într-o parte cu ochii măriţi de spaimă. Copilul, nu mai puţin mirat, zâmbi, clătină capul şi înhăţă găleata cu smalţ verde, ciobit pe alocuri, zbughind-o pe uşă.

Cum râşneşte ziua secundele, aşa şi gesturile noastre reflexe se scurg într-o clepsidră fără fund adăugându-ne într-un loc de nimeni ştiut viaţa noastră. Ca şi cum toate aşa ar fi trebuit să fie, cei doi, unul subţiratic şi îndoit ca un arac de corn şi celălalt bine alcătuit şi cu gesturi repezi, mai scund şi mai mlădios, mâncau şi sporovăiau la masa lipită de geam. Cu un gest scurt, adultul smulsese din geam peticeala de ziare şi coperţi de revistă glossy şi lăsase să pătrundă în odaia jerpelită o lumină prăfoasă care-i învelea în două aure diafane şi mişcătoare. Una albăstrie, rarefiată pe alocuri ca o cămaşă rărită de-atâta purtat, mai lungă, vrâstată cu vinişoare galbene şi portocalii. Cealaltă, mai compactă şi mai strălucitoare, dintr-un violet lucios şi vălurit, traversată de fire aurii legate pe alocuri cu fire de argint, pulsa ca o mantie de calmar. Din când în când, cele două învelişuri vii şi mişcătoare se atingeau scintilând vesele şi parcă chicotind. Limpezită de-o lumină nouă, hardughia dărăpănată din bârne găurite de cari, prăjită de soare şi linsă de ploi sfichiuitoare şi aspre părea un palat din poveşti vibrând şi sclipind în lumina de răsărit.

Cozile groase ca nişte otgoane, vineţii, se încolăceau şi se buluceau, gata s-o ia la vale precum torenţii, pe coama dealului. Un bătrân gârbov, într-o cămaşă de in peticită şi strălucitoare îşi scutura pletele şi trosnea cu un toiag noduros o căpăţână nevăzută, mormăind:

- ‘Tu-vă ceara voastră! V-am zis?! … Staţi colea că vă căptuşeşte moşul! Unde vă despletiţi voi şi vă duceţi? Aicea să-mi staţi până v-oi spune eu! … Tu nu vezi, mă, pocitanie trândavă, că nu şi-au chitit treburile? Na! ‘Tu-ţi îndemânare mâne-ti de vântoasă! Să-mi supăraţi voi numa’ copchilu’, că vă belesc de chele  şi vă bag în burduf de nu mai ieşiţi iară o mie de ani de-acolo! Şi dezleagă vântul uşure, nu porni tu ca năboiul să-mi spulberi tot, tu-ţi închinarea şi suflarea de dihanie proastă! – şi mai izbi de câteva ori cu toiagul, plin de năduf, într-un soi de animal vineţiu ce schelălăia şi se gudura rotindu-şi ochii cu uitătură piezişă şi strângându-şi tentaculele albicioase şi şuierătoare.

Soarele se uita cu toate razele sale mirate în curte la cele două siluete mişcătoare ce se vânturau când încolo şi când încoace, măsurând, tăind, gesticulând şi discutând. Dintr-o foaie de draniţă desprinseră patru şipci uşurele. Le potriviră, două lungi şi două scurte. Copilul le aşeză pe pământul bătătorit, în formă de dreptunghi.

- Şi transversalele? – întrebă adultul ridicând bărbia atoateştiutor.

- Care tranversale? De ce ne trebuie tranversale?

- De unde legăm frânghia? De turul pantalonilor tăi? Trebuie să aibă schelet şi echilibru. Transversale, nu tranversale. Nu ţi-a zis steaua  cum se spune? – râse, îmbunat de îmbufnarea încurcată a copilului. Transversalele vin în diagonală. Ne trebuie două şipci mai lungi. Şi vezi că înăuntru, sub pat, e un sul de hârtie albastră… Îl ţineam să învelească vreun şcolar caietele şi cărţile… Îl am de mult. L-am ţinut acolo, poate trebuie la ceva… Du-te şi adu-l.

- Şi coada? Coada din ce-o facem?

- O facem dintr-un scutec de-al tău, de când erai mic şi te căcai pe tine! – Cred că am unul pe-aici – izbucni în hohote adultul cel uscăţiv ca un mesteacăn-copil. Hai, du-te şi adu hârtia! Vedem noi din ce-i facem coadă lu’ domnul  zmeu…

De pe coama dealului, ferit vederii de lumina ce-i venea din spate, bătrânul cel cu toiag zâmbea mulţumit. Din când în când, izbea cu blândeţe coama vântului celui neliniştit.

- Da’ stai boalei molcom! Îţi zic io când să te-nfoi, vătămatule!

(va urma)

Poate vor să participe şi, în acelaşi timp, le semnalez reîntoarcerea mea pe blog (evident, ping-urile le-am furat de la dumnealui ):

Elisa, Cristian Lisandru, Grişka, Link-Ping, Melami, Theodora Marinescu, Vania, Ana Usca, Nataşa, Orfiv, Ada Pavel, Aby, Neliniştitu’, Al2lea, Alex Mazilu, Amalgammax, Ana Pauper, Ana Veronica, Anamaria Deleanu, Anavero, Andi Bob, Andrei, Augustin Rădescu, Belle de Jour, Black Angel, Athe, Boghi, Carmen, Carmen Negoiţă, Cati Lupaşcu, Cella, Corina, Cosmin Ştefănescu, Creaţa, Cristian Dima, Călin Hera, Daurel, Depresie, Diana Alzner, Dispecer Blogosferă, Doina Popescu, Dumitru Agachi, Elena Agachi, Flavius Obeadă, Gabi123, Gabi Rus, Gabitzu, Gabriela Elena, Geanina Lisandru, Gloria Cioloca, Irizaţii, Iulia Diana Mihai, Ivona Boitan, Joy, Lady A, Leo, Madi, Magykhurin, Maminineta, Mana Ciutacu, Manole, Marcel Răduţ Selişte, Matilda, Michaela, Mirela Pete, Nea Costache, Nicu, Adele Onete, Noaptea Iguanei, Oana Clara, Oceania, Paul G. Sandu, Policier, Primadona, Pro Atitudine, Pucca, Chat Noir, Rodica, Răzvan Codrescu, Răzvan Şerbu, Răzvanrc, Sebra, Silvia, Simion Cristian, Simona Ionescu, Societate, Sofilios, Stropi de suflet, Supravieţuitor, Paul, Teo Negură, Deea, Theodora, Tiberiu Orăşanu, Transildania, Vaca Verde, Vlady, Onu.

Zmeul (I)

Sursa imagine

Vrâste violete încercănau apusul de parcă o mână uriaşă ar fi descâlcit o barbă înmuiată în cerneală făcută din mina unui creion chimic şi ar fi aruncat-o aiurea în calea soarelui roşu. Aşa obişnuia să-şi prepare cerneala,  încă din 10 septembrie. Cresta carnea de lemn a creionului şi scotea mina, apoi o fărâmiţa şi, peste pulberea din călimara hexagonală, punea apă şi un pic de oţet. Nu se ştie cine inventase reţeta aceasta, poate chiar el, dar era prea dedemult să-şi poată aminti cu exactitate. “Mâine vin vântoasele” – îi trecu prin minte.

Uşa de scânduri negeluite, atârnată doar într-o balama ruginită şi păzită de doi păianjeni cu cruce ce-şi făceau veacul deasupra ei, scârţâi discret ca un mieunat moale de pisică lihnită. Cine-ar fi putut să fie? Aici nu mai venea nimeni de ani întregi, toate obiectele ciobite şi strâmbe erau acoperite de-o pulbere fină, cenuşie, ca o blană de şoricel. Ici-colo, amprenta unor vârfuri de degete, prăfuite şi acelea. Nici un semn al vreunei vietăţi. Uşa se izbi din nou de canatul surpat şi paşii se apropiară uşori. Păreau să fie paşi de femeie. Erau feriţi şi mici. Ce femeie ar fi putut veni? Nu mai ştia niciuna. Căută în hăţişul memoriei… Felicia ar fi putut să fie. Dar nu, Felicia n-ar fi păşit aşa. Ar fi păşit mai apăsat cu un picior… Chipul ei rotund cu ochii de măsline mari şi verzi i se ivi în faţă. Îi putea adulmeca respiraţia caldă amirosind a dulceaţă de cireşe amare. Nu era Felicia. Un trup subţiratic ieşi din umbră şi se arătă în dreptul cadrului ferestrei. Murdară şi burduşită cu ziare vechi şi pagini din reviste, fereastra tot reuşea să lase câteva raze.

- Tu cine eşti? Parcă te-aş cunoaşte… Semeni cu cineva cunoscut.

- Semăn cu sora ta. Doar că am ochii Haritinei  -, mai ţii minte? -, albaştri. De ce stai aici?

- Pregătesc cerneala. Ştii reţeta?

- Mi-a povestit  mama, dar n-am făcut niciodată cerneală chimică. Îmi spui şi mie cum se face? Tu îmi spui şi eu o fac. Ai o călimară pe-aici?

- Este. Vezi în raftul din stânga, lângă ceas.

- Şi creionul chimic?

- E în buzunarul salopetei. Adu-mi-le.

- O prepar eu. Tu doar trebuie să-mi spui cum. Cred că eşti singurul care mai ştie să facă cerneală violet. Mama aşa zicea, că doar tu ştii să faci cerneală violet, praştie din crăcană de alun şi arc cu săgeţi din draniţă. Mă înveţi şi pe mine? – se întoarse, rugător, adolescentul.

- Poate că te învăţ… Nu ştiu. Dacă am timp. Mâine o să fie vânt… – spuse şi întoarse capul către perete.

Era un obicei al lui de când era mic. Când îl podideau lacrimile, îşi întorcea faţa către perete şi căuta în semnele de pe păretar o modalitate de a se răzbuna. Îşi închipuia că e gura de balaur de pe carpetă, o gură cu dinţi zimţaţi, şi că apucă acoperişul casei ca pe-o căciulă. Apoi că îşi înfige ochiii roşii şi mânioşi în privirile disperate ale celor din casă… În timp ce-şi imagina tot felul de suplicii, adormea negreşit de fiecare dată. Acum îi venea să plângă însă ochii erau seci şi îl usturau. Nu ştia de ce vrea să plângă – de ani întregi nu mai avusese un simţământ omenesc, altul decât mâhnirea ce plutea în jurul lui ca o pâclă vineţie.

- Am pisat mina. Unde e apa? Nu ai apă pe-aici? Dacă nu e apă nu e nici … Ştii, ne-a spus doamna de geogra’ că fără apă nu există viaţă… Viaţă de apă. Poate să existe şi viaţă de azot şi viaţă de cobalt şi viaţă de siliciu sau de sulf…  Ai văzut, în adâncul oceanelor, la 10 mii de metri adâncime, există şi acolo viaţă, la presiunea aia…  – îşi urma firul preocupării copilul cel ce semăna cu sora lui dar avea ochii albaştri.

“Copiii ăştia…” – mormăi el, necăjit pe nodul din gât şi pe cel care-i tulbura nemişcarea şi care-l trăgea cu sporovăiala lui veselă afară din zidirea în care sta.

- Nu o umple! Stai, trebuie să pui o măsură de apă şi una de oţet, la fiert. Dar aici nu mai este foc. Nu s-a mai făcut foc de … demult – ezită, pentru că nu avea o măsură a timpului care să corespundă cu eventualele cunoştinţe ale băiatului acestuia.

- Unde sunt lemne? Mă duc să aduc, dacă-mi spui. Ştiu să le despic şi ştiu şi să aprind focul.

- Multe mai ştii tu … Nu sunt lemne aici. Din acelea să le poţi despica tu.

Se adună în capul oaselor strâmbându-se şi se ridică. Să căutăm ceva să facem focul… Copilul îl urmă săltând bucuros.

- Putem să tăiem castanul ăla – ridică din umeri. E întuneric deja, n-o să mai vedem… Hai să tăiem asta – ridică, cu o hotărâre nouă, o cutie de lemn înnegrită şi putrezită ce semăna cu un capac de sicriu.

Sparseră cutia şi sporovăiră până când întunericul îi alungă în coliba dărăpănată ce se zărea de departe, acum,  înveselită de flăcările jucăuşe ce-şi strecurau lumina prin crăpături şi prin geamul murdar. În toată întinderea aceea imobilă şi înfricoşătoare se auzea doar glasul vesel al copilului şi mormăielile îmbufnate ale adultului acompaniate de percuţia focului celui dezmorţit.

- Mâine ar trebui să-mi faci un zmeu – îşi urmă firul intereselor lui. Ai spus că o să fie vânt mare. N-am înălţat niciodată zmeul până acum, ştii? – continuă copilul mestecând bucuros şi cu obrajii înroşiţi de la văpaie, un cartof copt în jăratec.

- O să-l facem dimineaţă – îi răspunse, după un timp, adultul şi se întoarse din nou la balaurii lui de pe păretar. Sau la cine ştie ce, pentru că păretarul era o poartă spre mii de universuri şi spre minus infinit şi spre plus.

(va urma)

***  PĂRET’AR ~e n. reg. Tesătură specială, în formă de covor, care se atârnă de-a lungul peretelui (în dreptul laviţei sau patului) în casele ţărănesti. /părete + suf. ~ar (DEX)

Invit la înălţat zmeul pe cei carnu şi-au uitat sufletul de copil:

Eexergy -O melodie mai altfel ,

Litere Libere – Steve McCurry,

Ada Kiss – Nopţi şi şcoală,

Caius – Basm scurt  ,

Călin Hera – Pata de miere se răspândeşte,

Camelcutza – Despre reciclare dusă la extrem,

Vis şi realitate -Lumea şi tu,

Cati Lupaşcu – Revoltă ,

Cell61 – Independent de blog,

Cella – NeAcceptare,

Cosmin Ştefănescu – Poezie cu subînţeles,

Cristian Lisandru – Destine în mişcare,

Dan Pătraşcu – Băsescu face un nou pas către instalarea dictaturii personale,

Diana Alzner – Ziua în care a dispărut Mircea,

Dispeceriţa – Bună dimineaţa, te iubesc!

Dumitru Agachi – Doi sculptori,

Elena Agachi – Vară, la final,

Elisa – Australia 2,

Gabriela Rus – Miezul ,

Cărţi dragi – Castelul din Ronquerolles

Gabriela Elena – Poate e mai mult decât poţi înţelege

Gabitzu – Baobabul,

G1b2i3 – Andrea Mantegna

Geanina Lisandru – Nopţi virgine,

Georgiana – De la Pasul Prislop,

În colţ de lume – Ultimul cuvânt,

Inelul lui Gyges – Absenţa crează neputinţă,

Irizaţii – Nocturn,

Mihai Likar – Cele mai tari din parcare ,

Mircea Suman – Unde este conspiraţia?

Mirela Pete – Santal şi parfum,

Ioan Usca – 2012,

Iarna tu esti marea mea – Jurnal de vacanţă,

Sebra – Analiza emoticurilor,

 Teo Negură – Apă şi foc,

Theodora0303 – Suntem proşti?

Un nou sens – Prima zi de şcoală ,

Adela Onete – Să mocnească focul.

……………………………………

 

Cuprins

Etichete

Don Quijote de la Mancha, Maica Tereza din Calcutta, mila, milostenie, sistemul ticalosit

Imagine de aici

“Deşertăciunea deşertăciunilor, totul eşte deşertăciune”…

Am un sentiment de zgură coclită. Ori eu n-am nimerit în lumea cea bună, ori n-am reuşit să mă maturizez şi să înţeleg lumea în care trăiesc şi cred că asta este pentru că nu încetez să rămân perplexă în fiecare zi.

E mult prea târziu să devin cinică. E mult prea devreme să mă resemnez. Chiar dacă războaiele mele sunt identice cu ale lui Don Quijote de la Mancha, le voi purta în continuare cu câtă energie mai am, în numele omeniei. Nu-mi fac iluzii că ticăloşii pot deveni oameni cumsecade; nu mă mai mint că în fiecare om există o lumină, o părticică mică de dumnezeire, n-o să mă mai mint. O să folosesc tot ce m-a scârbit şi m-a şocat la oameni de când am început să-i cunosc. Interesul. Frica. Lăcomia.

Ştiu că nu are sens şi ştiu că războiul meu e sortit de dinainte de a începe eşecului dar nu pot fi altfel, nu mă pot alinia ticăloşiei şi complicităţii generale în rău – fie prin tăcere, fie prin neimplicare, fie prin răutate şi frică.

Nu-mi este frică de nimic şi de nimic nu mă tem pentru că valorile în care cred – milă, empatie, solidaritate, compasiune, iubire – nu sunt din lumea aceasta şi nu pot fi trase în noroiul în care această lume se complace.

E mai dezirabil – în ordine divină – să pari nebun decât să fii ticălos. Ticăloşia neînsemnând neapărat să faci rău deliberat ci să taci şi să fii de acord cu răul sub toate formele lui de manifestare, de la indolenţă şi nepăsare la ură şi crimă.

Continuare

Etichete

Caon, consilierii municipali resiteni, Consiliul Local Resita, Crima la blocul ANL din Resita, Crima la Resita, DGASPC Caras Severin, Marangoci (Broasca) Angela, orfani, Presedintia Romaniei, Primaria Resita, stat inert si inept, stiri din Caras-Severin

Fotografia ideală 

 

Soarta celor patru orfani va fi hotărâtă de instanţă.

Tot ce pot spera eu – care i-am avut pe toţi cinci în imediata apropiere 8 ore în fiecare zi timp de un an şi şapte luni;  şi nu numai eu ci şi toţi aceia de bună-credinţă şi cărora le-a mai rămas raţiune şi suflet în această societate cinică, apatică şi sadică în care trăim, conduşi şi dirijaţi de o clică politică de-a dreptul criminală -, este ca această decizie a judecătorului să atenueze tragedia acestor copii şi să le deschidă o cale spre o viaţă fluentă fără alte suferinţi.

Angela a primit repartiţia acestei locuinţe ANL pentru că avea patru copii şi în numele acestora, ca drept constituţional al lor.  Şi pentru că s-a dus în audienţă la preşedintele Băsescu cu aceşti patru copii după ea, altfel, în vecii vecilor n-ar fi primit o casă a ei, mai degrabă  ar fi fost deposedată de dreptul de a-i creşte şi îngriji,  în numele “interesului superior al copilului“.

Firesc ar fi, pentru că ea s-a luptat 8 ani ca să obţină această locuinţă, să fie păstrată pentru copii, să le revină de jure. Evident, pe acest apartament de două camere s-au şi lipit ochii pofticioşi şi dorinţele celor care n-au primit încă repartiţii, sau ai altora. Pentru că trăim într-o societate a lui “care pe care”, nu mai avem niciun strop de solidaritate umană în noi. Nu cred c-ar fi imposibil să se găsească bunăvoinţă şi o formulă juridică pentru dreptul de preepţiune a acestor copii asupra contractului de închiriere . S-ar respecta, astfel, dorinţa mamei care a murit atât de tragic.

A doua arzătoare dorinţă a ei a fost ca aceşti copii să nu fie despărţiţi. Sigur, în această societate fără repere, mi-e greu să îmi imaginez că ar putea cineva să respecte o dorinţă evidentă dar nerostită a unei mame răpuse. Pentru că nu suntem în stare să respectăm dorinţele şi drepturile celor vii; ce importanţă ar mai avea dorinţa unei defuncte care oricum nu mai contează, care e doar un certificat de deces?

Am discutat, la ceremonia funerară, cu prietene de-ale ei din tinereţe şi de acum, femei simple, care trăiesc greu dar care nu au avut un destin atât de încercat. Fiecare dintre ele a repetat aceleaşi cuvinte. Cum că Angela, de câte ori o ciomăgea sau o zdrobea soţul în bătaie, fugea cu toţi copiii pe care-i avea; la început cu unul, apoi cu amândoi şi se adăpostea pe la aceste prietene. Şi că mereu a luptat ca să nu-i despartă.

Dacă aceşti copii ar fi rămas orfani în orice altă ţară decât România actuală, comunitatea locală s-ar fi aglutinat în jurul lor ca un ghem protector. La noi, fiecare zonă a sistemului pare să nu aibă altă preocupare decât cum să scoată maximum de profit din această moarte care a lăsat fără stâlpul de susţinere o construcţie dramatică. Unu să ia o bârnă, altul să se-aleagă cu nişte cabluri, unul să câştige nişte bani, altul să-şi chivernisească oborul.

Nu am cui să scriu şi nu am cui să spun cât de sinistră pare lumea românească, în aceste zile, prin ochii acestor orfani. Unul de 8 ani care profită acum din plin de empatia şi mila tuturor, pentru că a mai trecut prin situaţii extreme şi ştie că mila şi empatia se vor estompa în timp şi, curând nu va mai conta pentru nimeni decât ca un orfan fără căpătâi. Al doilea, de 7 ani, un copil foarte talentat la gimnastică, cel care a asistat la scena uciderii mamei sale şi este complet blocat este introvertit şi nu vrea să exteriorizeze nimic. Stă în propria tristeţe şi resemnare ştiind că nu se poate aştepta la nimic bun de la această lume de la care mama lor a smuls până acum protecţie şi mijloace de trai. Acum ştie el bine că nimeni nu va mai lupta pentru viaţa, lucrurile trebuitoare, pentru securitatea lor. Cei doi mai mici – de 3, respectiv 2 ani –  încă nu realizează prea bine ce s-a întâmplat. Realizează doar că în jurul lor este un mare loc gol şi rece. De parcă s-ar mişca în nişte baloane umplute cu aer refrigerat.

Şi ar fi atât de simplu… Dacă minţile luminate ale acestei regiuni dăruite de Dumnezeu cu cele mai neasemuite frumuseţi naturale şi uitate definitiv apoi, s-ar aduna “în interesul superior al copilului”, în numele acestui interes şi ar hotărî astfel: Consiliul Local ar dona locuinţa acestor micuţi neajutoraţi instituind o tutelă a acestui consiliu, al serviciului de asistenţă socială printr-un reprezentant. Iar Direcţia de Asistenţă Socială sau un ONG ar putea repartiza trei sau patru părinţi sociali care să îngrijească şi să educe aceşti năpăstuiţi, cum se practică în sistemul instituţionalizat. Astfel, cei doi mari ar putea merge la şcoală de la casa lor, cei mici la grădiniţă şi la creşă şi întreaga familie – aşa ciuntită cum e ea -  s-ar reuni după-amiaza.

S-ar împlini astfel visul mamei lor care-şi doarme acum somnul de veci: acela ca micuţii ei să aibă un acoperiş al lor şi să fie cu toţii împreună.

Mă tem însă că societatea noastră schizoidă nu va reuşi să vadă dincolo de litera legii – creată tot de om – şi mai departe de nişte interese meschine dublate de-o indiferenţă sinistră.