Am ieşit hăt din atmosfera “Zmeului” şi am plonjat într-o realitate cu mult mai absurdă decât orice închipuire amuzată şi inspirată, sau cinică şi sardonică, pe care-aş fi putut-o scrie. Un greiere insistent şi autist, apărut într-o seară de desăvârşită disperare în balconul meu, a picurat încet, cu cântecul lui ţârâit, vag răguşit şi monoton, impresia uuei toamne lungi şi liniştite scoţându-mă din nişa mea cenuşie.
Am reconstituit, zilele trecute – voit sau prin hazard – prima mea descindere în Timişoara. La 16 ani veneam aici pentru prima dată, printr-o primă volută a sorţii. Olimpiada de limbă şi literatură română îşi avea etapa naţională în acest oraş. Am călătorit cu “trenul foamei”, de la Suceava la Timişoara (eram în 1986!), o noapte încheiată. Dimineaţa, am fost cazaţi la internatul unui liceu pe care n-am reuşit niciodată să-l identific, în anii pelerinajelor ulterioare. Am lăsat bagajele şi, sfidând toate regulile, am ieşit în oraş. Am căscat gura, ore în şir, păşind cu capul pe sus, la leii, grifonii, brâurile în arabesc, acant sau viţă de vie. Am urcat în tramvaie şi în troleibuze, coborând unde mă tăia capul. Am mâncat gogoşi (care, aici, se numeau “langoşi”) şi am băut Cico sau chiar Pepsi. M-am oprit, pe Corso, în dreptul unui grup care “grăia moldovineşte” şi tinerii aceia care vindeau plase cu Marlboro sau Kent şi blugi sau adidaşi, cumva amuzaţi sau intrigaţi, mi-au explicat planurile oraşului şi pe unde trebuia să o iau să mă întorc la internatul de unde plecasem. Am ajuns seara, obosită dar surescitată la căminul cenuşiu cu ferestre luminate gălăgios şi mi-am primit săpuneala binemeritată. A doua zi mergeam să ne scriem “genialele” noastre teze de olimpiadă. Am expediat cât am putut de succint subiectele ca să mă pot înoarce pe străzile cu clădiri fanate şi majestuoase, la oraşul pe care-l simţeam în fiecare celulă de parcă el ar fi fost eu. Nu ştiu dacă aţi remarcat, fiecare oraş are un miros al lui, o culoare definitorie, o anumită densitate a luminii. Timişoara este galben prăfos vrâstat pe alocuri de ştraifuri violet. Aşa mi-a părut mie atunci şi aceasta îmi vine în minte oridecâte ori mă întorc în oraşul sufletului meu. Au fost zile pline de auriu bezmetic – era aprilie – şi zile de galben, ocru şi toată gama de roz. La Operă, sub picurul cald al candelabrelor, am urcat fiecare pe scenă pentru a primi diplome şi strângeri de mâini încărcate de încredere de la Eugen Simion (astăzi academician) şi de la Zoe Dumitrescu Buşulenga (astăzi măicuţă la Mănăstirea Putna). O zi de triumf este mult mai pregnantă în memorie decât toate momentele de umilinţă dintr-o viaţă. În acea zi mi-am promis mie că atunci când voi termina liceul, voi veni să vieţuiesc în aces oraş ca un ou împistrit, ca un ou cu un soare în mijloc şi raze desenând strade şi uliţi, într-o reţea absolut geometrică. N-am reuşit să vin chiar când îmi promisesem. Jocul sorţii, ca un dans al ielelor care te stoarce de orice fărâmă de energie şi te subţiază până la cer m-a împins spre acest vis subliminal al meu câţiva ani mai târziu. Aici am trăit adevărata studenţie, cu prieteni adevăraţi, cu mişcări studenţeşti, cu agape la Clubul de Jazz şi cu profesori adevăraţi maeştri, cu primele articole scrise în ziare şi cu o camaraderie de generaţie pe care n-am mai trăit-o nicioadată de atunci.
Acest drum s-a copt şi s-a mărit fiind nevoit să se reverse în altul. Sunt toate drumurile şi toate locurile pe care le-am iubit. În centrul inimii mele a rămas imaginea acestui oraş care nu seamănă cu nimic altceva din ce am trăit. Îl pot iubi şi de la această distanţă – poate că e mai bine aşa.
