Vaca

Etichete

80 egal 160, camera deputatilor, frauda la legea pensiilor, parlamentul Romaniei, Presedinta Camerei deputatilor, Roberta Alma Anastase, roberta este hoata?, Sever Voinescu Cotoi

 

Gheorghe ieşi pe poartă dis-de-dimineaţă, nu înainte să-l drăcuie pe Emilică şi pe tot neamul lui aparţinător de la primul lup domesticit încoace. Emilică îşi coborî coada între picioarele dinapoi şi, plecându-şi gâtul cu supuşenie, se strecură în colibă. Era clar şi pentru un câine că stăpânul lui nu se află în apele lui. Gheorghe smuci de funia cu care era legată o vacă arătoasă şi impunătoare, cu ochi mari, migdalaţi, cu greabănul înalt şi pulpa generoasă, o privi cu ură şi o trase după el.

- Bună dimineaţa, bade Gheorghe! – îl întâmpină un vecin, schiţând gestul de a-şi ridica pălăria.

- Bună, pe dracu, mă Ioane. – îi răspunse Gheorghe, cătrănit.

- Ai scos-o la  plimbare pe Alma dumitale? – rânji acesta. Sau o duci la oraş poate-o măriţi… – se scărpină Ion pe sub pălărie.

-  S-o mărit o duc, da. – ignoră Gheorghe sarcasmul vecinului.

Îşi continuă drumul bombănind nu se ştie ce, până când ajunse la târg, mânia lui se epuizase. Intră în larma şi viermuiala colorată cu un soi de jubilaţie prostească pe care nu şi-o putea explica. În fond, se ducea s-o vândă pe Alma. De ce-ar fi putut fi bucuros? Când te desparţi de un animal de care te-ai slujit, care ţi-a fost supus, credincios şi util, chiar dacă l-ai înhămat la plug sau la căruţa plină cu bălegar, el n-a crâcnit şi nu s-a încăpăţânat, nu ţi-e totuna. Şi mai era şi … – îi veni lui Gheorghe un gând fugar, pricina secretă a mâniei lui însă alungă imediat gândul la locul lui întunecos, pentru că nu voia să-şi strice bucuria ce-l invadase fără o cauză clară.

Intră în oborul vitelor, o legă pe vaca cea docilă şi frumoasă de stanoagă şi începu să-şi laude marfa în gura mare:

- Va-a-a-a-că frumoasă şi cumi-i-i-in-te de vânzare!… Va-a-a-a-că tânără de lapte de vânzareee!… Care eşti gospodar hai să-i dau o vacă bu-u-u-nă-ă-ă!…

Interesaţi sau gură-cască, târgoveţii se apropiau, se uitau, vorbeau între ei, dădeau ocol vacii, îi apreciau proporţiile şi … se depărtau. Supărat că niciun muşteriu nu-l întreabă de vorbă, Gheorghe i se adresă, ţâfnos, unuia pipernicit care se oprise la câţiva paşi:

- Vrei s-o cumperi? E de vânzare! Ce te uiţi ca la parada modei? Uite ce copite fine are! Uite şi ce picioare zdravene! Uite şi crupa ce sănătoasă e! Uite şi ugerul, e lăptoasă, frumoasă şi devreme-acasă! Ce? Nu-ţi place? Cât dai? – năduşi el mai mult din pricina surescitării decât de căldură.

- Auzi, mie-mi trebe o vacă să dea lapte, nu vrea s-o fut! Ce tot mi-o lauzi atâta? – se răsti târgoveţul. De-aia se uită toată lumea şi pleacă. O vacă aşa tânără – că se vede -, dreaptă şi rotunjoară, cu ugerul mare trebe că are o hibă grozavă dacă ai adus-o la târg! – şi cu aceste cuvinte îl lăsă pe Gheorghe cu gura căscată. La una ca asta nu se gândise. Se întoarse spre văcuţa ce rumega placidă şi-o pironi cu o uitătură încărcată de ură. Vaca, precum orice rumegătoare, nu pricepea frământările omeneşti şi nu părea să înţeleagă sentimentul de ură, aşa că-l privi în continuare în ochi, rumegând, placidă şi insensibilă.

- Nu te mai uita aşa la mine! Nu te mai uita aşa, că nu ştiu ce-ţi fac! Nu te mai uita! – răcni Gheorghe cu glas grozav.

Nu se ştie din ce motiv – poate că vaca Alma înţelegea ce-i spune stăpânul ei – coborî ochii şi coarnele, adulmecând cu nările umede ţărâna, căutând parcă un smoc de iarbă.

Oamenii se strângeau şi se împrăştiau după o logică a mulţimilor numai de geniul matematicii ştiută. La prânz, când soarele de octombrie – blând, dealtfel – îşi înteţi aurul de parcă ar fi vrut să pună în ultima dogoare un rămas-bun fierbinte, cu ultimele puteri, până în prierul cel năvalnic şi descătuşat, târgoveţii se traseră la umbra copacilor sau a şandramalelor din târg sau, cei mai mulţi, către birturile improvizate. Gheorghe s-ar fi dus bucuros să-şi aline necazul la unul din birturi. Venise, însă, hotărât să vândă vaca asta blestemată şi să-şi ia de pe suflet această grijă, aşa că nu se îndura să se ducă să bea câteva pahare. Dacă nu cumva îi era teamă – o teamă inconştientă – că s-ar fi îmbătat îngrozitor şi cine ştie ce nenorocire s-ar mai fi putut întâmpla. Stătea pleoştit, murmurând din buze cuvinte inaudibile. Parcă adulmecându-i deznădejdea, se apropie încet, prin spate, un ins micuţel şi îndesat. Aprecie şi cântări crupa vacii legănând din cap, se uită la greabăn şi la coarne gândind că-i o vacă încă tânără şi veni către negustor.

- Bună vreme, gospodarule!

- Ziua bună la dumneavoastră! – îi întoarse politeţea cu o veselie trucată, Gheorghe.

- De vânzare-i vaca?

- De vânzare, da! – nu-şi putu stăpâni Gheorghe un inc de mare bucurie.

- Şi cât ce’i pe ea? 

- Apoi … cât să cer? … Ca la târg.  Mai întrebăm, mai negoţăm, mai lasă unul, mai pune altul… – trase Gheorghe de timp gândindu-se nici să nu sperie muşteriul, dar nici să nu-i dea vaca degeaba. Dumneata cât zici că dai dacă ţi-e să cumperi?

- Păi cât să-ţi dau? Dacă nu ceri nimic, nu pot să-ţi dau. Zi un preţ!

După o scurtă şi teribilă frământare a minţii în care puse în balanţă toate câte le putea gândi în acel moment, cu un şuierat de obidă, Gheorghe rosti cu un uriaş efort:

- 20 de milioane. Vechi.

- Cam mult, cam mult…

- Păi de ce mult? Vaca e bună, e mare, e tânără, uite ce crupă are, uite ce piele, ca mătasea! O mândreţe de vacă! Ţ’-o dau degeaba! E şi lăptoasă, uite la ţâţele ei!

- Bre, omule, n-am venit la târg să mă-nsor, râse mititelul. Vreau să cumpăr o vacă, nu-s în peţit. Îţi dau 15 milioane şi batem palma.

Cei doi negociară cât negociară, la o vreme, bătură palma şi se-ndreptară către unul dintre birturi. Traseră scaunele de plastic, se prefăcură că ciocnesc paharele de unică folosinţă şi, fără să miroasă, dădură lichidele pe gâtlej după care se strâmbară şi râseră.

- Auzi, acuma că băturăm palma şi băurăm şi adălmaşul … zi-mi şi mie ce hibă are vaca asta c-ai vândut-o, nene?

- Măi, domnule, cum să-ţi zic eu mata’? N-o să mă crezi! Vaca asta nu-i o vacă ca toate vacile! Surprinzând privirea îngrozită a cumpărătorului şi propria imagine în care  se-ntoarce acasă cu gloaba de funie, se grăbi să-l liniştească. Stai să-ţi spun! Nu e nimic în neregulă cu ea. E sănătoasă şi grasă, cum ai văzut-o.

- Da’ ce, mă rog, are?

- Are că e o vacă care ştie să socotească! Adică ştia! Ştia să socotească!

- Cum adică o vacă să ştie să socotească? Du-te bre de-aici! – râse rotofeiul şi mai ceru un rând. Şi cum adică că socoteşte? Vorbeşte?

- Nu, bre, domnule! Nu vorbeşte. Eu îi zic numerele şi ea le-adună şi zice totalul!

- Hă, hă, hă!… Hai că asta-i bună! Cum zice totalul, dacă ai zis că nu vorbeşte? Acuma … vaca pare în regulă, da’ parcă dumneata, gospodarule, nu pari să fii în toate minţile, nu te supăra!…

- Stai să-ţi spun, stai să-ţi spun! Acum doi ani am luat-o, junincă, de la o expoziţie. Mi-a părut … nu ştiu cum. Na, am luat-o. Am adus-o acasă. Am hrănit-o, a trecut anul, a fătat, am dat viţelul, am apucat la muls. Totul bine şi frumos, până acum un an. Acum un an, băiatul meu care are mania socotelilor, în timp ce-o mulgea, vorbea şi el. Patru şi cu şase… Nouă şi cu doi… şi tot aşa. Şi observă el că vaca bătea din coadă totalul. Mă strigă şi-mi zice. Eu zic aşa ca dumneata, şi nu-ţi spun că stăm toată după-amiaza şi toată noaptea cu vaca şi noi îi puneam întrebări, ea dădea cu coada. Până dimineaţa, n-a greşit o dată. Şi din astea grele, o sută douăş’şapte cu nouăşopt şi patru sute optişpe cu cinci sute treijcinci… Înţelegi? Şi azi aşa, mâine aşa, a ajuns vaca mea celebră. Mergeam la târguri, la espoziţii, şi aici şi în străinătate, am umblat lumea roată şi pe la toate televiziunile. Şi-odată… şi-odată s-a terminat tot – se înnegură Gheorghe.

- Păi? – voi să cunoască neguţătorul dezlegarea acestei poveşti despre care nu ştia ce să creadă.

- Acum vreo două luni am pripăşit o jăgăritură de cotoi în curte. A apărut dracu ştie de unde şi miau! şi miau!, copiilor le-a fost milă. L-au luat, l-au spălat, i-au dat să mănânce…

- Şi cotoiul era fermecat? – izbucni într-un râs grozav ascultătorul.

- Nu, adică nu ştiu, dar de la el mi s-a tras! Stai să vezi! Noi ne mai jucam cu Alma – aşa o cheamă pe vacă – o mai întrebam când ieşea la păscut, când o mulgeam, cât fac aia şi cu aia, aia şi cu ailaltă, ei! când apărea cotoiul în grajd sau era prin preajma ei, nu mai zicea răspunsurile bune. Asta ne-am dat seama când s-a-ntâmplat nenorocirea. Acum o lună, trebuia să intrăm în direct la CNN şi-mi dădeau ăia o căruţă de bani … o căruţă de ieuro, ei întrebau în engleză şi Alma trebuia să zică suma. Totul pregătit, Alma curăţică, cu fundiţe portocalii în coarne, eu la costum şi la cravată. Povesteşte crainicul ăla ce povesteşte despre mine şi despre vacă cum că vaca mea calculează şi, unul din public pune o întrebare: Cât face 2+7+16+19+14+12+6+4? Eu mă uit la Alma încrezător şi ea face cu coada şi face şi face şi face … 160! Ăia de la CNN râd de se prăpădesc. Zi şi dumneata! Nu mi-a purtat cotoiul ghinion? Optzeci îi o sută şaizeci? Să n-o vând pe asta şi întâmple-se ce s-o întâmpla?

- Păi se întâmplă că eu îs măcelar, domnule.

Cârlanii

Cu toate că frigul muşcător se insinua prin blăniţele colorate – sau tocmai din acest motiv -, turmele păşteau aproape inconştient smocurile pălite de brumă.  Câte un cap curios se ridica ici şi colo, spărgând monotonia valurilor închipuite  din spinări arcuite, să urmărească mişcarea şi direcţia berbecilor. În cercuri imaginare atent trasate, o haită răzleţită dar îndîrjită, cam fără curaj şi în acelaşi timp animată de pur tupeu îşi căuta locurile cele mai potrivite pentru atac. Mai retras şi părând a fi singuratic, un lup cenuşiu cu blana emaciată, pleşuv şi bubos dar cu uitătură criminală – rânjea din timp în timp spre haită, cu precădere către unul fălcos cu aspect mai mult de buldog decît de lup. Acesta se prefăcea că nu vede uitătura pizmaşă a lupului cenuşiu şi adulmeca aerul făcând-o pe niznaiul.

De câtăva vreme, o oiţă bălană (sau vopsită, naiba mai ştie) se îndepărtase de stână şi, plină de cochetării, răsfirându-şi nurii, se dusese glonţ la bârlogul lupului cenuşiu. Ce chimism nedesluşit se înfiripase acolo, ce discuţii şi ce fapte s-or fi înfăptuit, a rămas la latitudinea povestitorilor să încropească. Cert este că oiţa năzdrăvană umbla în haită cu lupii iar aceştia, prin acel transfer ciudat de aură care doar în lumea ticăloşită a oamenilor se petrece, o respectau – mai mult formal – şi o complimentau greţos – mai mult prefăcându-se – ca fiind o prelungire a autorităţii lupului cenuşiu. Lupul cenuşiu nu era propriu-zis şeful haitei sau, mai bine-zis, nu mai era. Dar, pentru flerul pe care-l avea în găsirea şi răpunerea prăzii, pentru modul crud în care sfârteca şi ucidea – nu doar pentru nevoi – sate întregi, cătune şi turme aflate în cale, haita se alipise de el ca o umbră şi îi purta un respect linguşit şi greţos. Însă şi cu haitele se întâmplă ca şi-n lumea de oameni. După ce se plictisiseră să ucidă, să adune munţi de leşuri, să fugărească din întregul spaţiu pe care-l puteau cuprinde în goană tot ce era vietate vie, începuse să li se pară un drept de fapt şi un merit al lor, nesocotind sau minimalizând  strategia, iuţeala, viclenia şi cruzimea lupului de stepă ce-i transformase dintr-o haită pricăjită ce abia îşi procura de-ale gurii să nu moară de foame – mâncând chiar şi rădăcini şi coji de copac în unele ierni -, într-o haită de temut. Acum stăteau pregătiţi pe după smicele şi boscheţi, întărâtaţi de mirosul sângelui cald, oarecum plictisiţi şi rutinaţi. Oiţa alfa se prefăcea că nu vede şi nu simte nasurile orientate înspre dosul ei şi-şi lingea cu un aer absent, cu ochii mijiţi pe jumătate a răzbunare – răzbunare nu se putea şti cu certitudine împotriva cui anume, dar răzbunare  -, lăbuţele inelate. Haita părea mai degrabă preocupată să se adulmece şi să-şi cântărească puterile decât să fie pregătită de un atac, siguri că vor transforma pajiştea într-o reprezentare suprarealistă a unui carnagiu. Poate, pentru un privitor foarte atent şi priceput, lupul fălcos trăda o nervozitate inexplicabilă care nu-i scăpă pleşuvului cenuşiu şi inveterat în rele.

La marginea turmei ce păştea placidă, se petrecu o oarecare vânzoleală. Sunetul înfundat al copitelor ce boncăluiau era secondat de sunetele seci ale unor coarne izbite. Sunetul nu era unul convingător; coarnele erau încă mititele şi, de fapt, se izbeau ţestele acoperite frivol de două feluri de bretonaşe. Pe dâmb, lupii începuseră să pună pariuri şi să se bată pe burtă de râs, fără măcar să se mai ascundă. În acest timp, confruntarea peltică a celor doi cârlani continua cu înverşunare sub privirile apatice ale turmelor ce se vălureau spre a face loc combatanţilor. La fiecare izbitură în plin reuşită de unul dintre cârlani, lupii de pe dâmb – împărţiţi acum în două cete – izbucneau în urale.

În toiul luptei acoperite de încurajările vehemente ale “tribunelor”, din pădurea verde ce străjuia teatrul acestui război ad-hoc, se urniră ca la un semn entităţi uluitoare ieşite din încremenirea lor milenară. Cu uriaşele lor tălpi de stâncă striviră ca pe fulgii de zăpadă ţestele lupilor ce-o apucaseră la goană schelălăind. De pe un dâmb, lupul fălcos privea nevenindu-i să creadă această armie nimicitoare ivită nu se ştie de unde. Tăind dealul de parcă ar fi fost o vâlcea, mâncând pământul şi istovindu-şi plămânii, lupul cenuşiu apucase şi el să scape; fie şi pentru că pe tot timpul desfăşurării spectacolului, fusese cu un ochi – acela şpanchiu – ţintă pe gesturile şi reacţiile lupului fălcos şi, văzându-l pe acesta că se răzleţise de grup, o luase şi el pitiş printre tufele de mărăcini. Când credea că a scăpat, pe neştiute îi apăru în faţă un şaman-lup ce-l înhăţă într-o labă iar cu cealaltă îi sfârtecă pântecul răsfirându-l – salbă rubinie –  în crengile unui sânger. Îi smulse ţeasta şi, arcuind trunchiul unui arin, o înfipse în vârf dându-i apoi drumul ca unui cocoloş de cocă într-un lăstar de alun mânuit de-un copil, deodată cu un răcnet înfricoşător ce încremeni şi frunzele în zbor.

Invocăm spiritul şamanului alături de cercul bloggerilor speciali:

 Achilianu, Ada Pavel, Adina Huţanu, Adrian Popa, Adrian Voicu, Al2lea, Sophia, Alexandru Marin, Alianţa Dreptei, Amalgammax, Ana Pauper, Ana Veronica, Anamaria Deleanu, Andi Bob, Ana Usca, Ardeiul Zilei, Augustin Rădescu, Mişcarea Violet, Gabi123, Cristian Lisandru, Supravieţuitor, Simon, Adele Onete, Chat Noir, Mirela Pete, Simion Cristian, Tanya, Teo Negură, Theodora Marinescu, Onu, Cristian Dima, Vania, În colţ de lume, Black Angel, Blog de Prost, Athe, Boghi, Carmen Negoiţă, Caius, Cati Lupaşcu, Alexandra Cel Mare, Cella, Corina Creţu, Crina Dunca, Călin Hera, Dan Brad, Dan Chichernea, Dan Pătraşcu, Dan Văideanu, Daurel, Depresie, Diana Alzner, Dielda Dinu, Dispecer Blogosferă, Dramoleta,  Dumitru Agachi, Eftimie, Elena Agachi, Ela Roseni, Elisa, Evergreen, Flavius Obeadă, Florin Crăciun, Gabi Rus, Gabriela Elena, Gabitzu, Gabriela Ilieş, Gând licitat, Geeo, Geocer, George Valah, George Şerban, Gloria Cioloca, Ioana Dudulean, Ioan Usca, Ionuţu, Iulia Diana Mihai, Joy, Klara Incze, Lady Allia,  Lilick, Madi, Maminineta, Marcel Răduţ Selişte, Maria Barbu, Mario Ovidiu Oprea, Matilda, Mârlanul, Melami, Mika, Mircea Suman, Nepoate, Nicu, Nuclearrr, Oana Clara, Oana Stoica-Mujea, Primadona, Pro Atitudine, Recurs, Sebra, Societate, Sofilios, Stropi de suflet, Tiberiu Orăşanu, Transildania, Umograf, Victor Ionescu, Vladimir Ionaş, Zoe Petre, Alex Mazilu, Caius, Consiliul Naţional al Blogosferei, Chiriac Cosmin, Dispeceriţa, Sfinx, Nataşa, Orfiv, Ghilotina.

Stop Boc!

Etichete

Stop boc!

Sursa: Lilick

Update: Dacă mai aveaţi îndoieli în privinţa actualilor prostoboci ce siluesc România şi-o pradă, uitaţi-vă-n seara aceasta, la orele 21, la Realitatea Tv.

Un congres aproape inutil

Etichete

basescu, boc, congresul PSD, greva de la finante, guvernarea PSD in 100 de masuri, motiunea de cenzura, PD-L, revolta la Finante

Foto: Alice Drogoreanu

Deşi sunt un om cu afinităţi de stânga, adunarea de ieri de la Sala Palatului m-a dezamăgit şi m-a întristat. O desfăşurare de forţe – unele îmbuibate, cu burţi revărsate şi cefe cu colăcei, iar altele vlăguite, cu ochii pierduţi în gol  -  care n-a prea slujit la nimic şi care n-a reuşit să se constituie într-un eveniment. Sigur, congresul era anunţat şi pregătit de multă vreme. Mobilizarea celor 5 000 de membri PSD şi militanţi, în condiţiile în care România este portocalie – chiar dacă popularitatea guvernării pedelisto-udemeristo-independente, în sondajele de opinie, nu trece de 10% – a fost împovărătoare pentru fiecare individ (mai puţin pentru cei cuprinşi, pentru care politica e un mijloc şi nu un scop) şi obositoare pentru restul resemnaţilor care, din 2004 nu fac decât s-o încaseze. Pentru pesedistul simplu, fără averi dobândite miraculos, care nu face parte din consilii de administraţie, starea lui politică a devenit o povară şi o piatră atârnată de gât. Asta când ecusonul (imaginar) cu trei trandafiri nu-l transformă de-a dreptul în ţintă. Întreaga administraţie (cu câteva mici decupaje în câteva zone) este portocalie. Ei taie, spânzură, determină, fac, desfac, dreg, împart şi adună bani. Pesediştii sunt un fel de paria nevolnici, buni să încaseze şuturi din toate părţile, să fie umiliţi şi trataţi ca nişte fiinţe anormale (adică cum, când tot omul normal la cap este pedelist măcar de formă, tu să te încăpăţânezi s-o ţii langa cu pesedeul?). Pentru că politizarea administraţiei româneşti actuale a luat forme groteşti – ca să-l citez pe domnul Iliescu. Dacă acest congres ar avea o minimă justificare, aceasta s-ar traduce prin discursul preşedintelui de onoare al acestui partid, Ion Iliescu. Fără discursul dumnealui, congresul putea foarte bine să lipsească sau, în fine, n-ar fi avut niciun rost. Ştim, evident – deşi speranţele s-au micşorat ca lumina-n opaiţ – că PSD-ul se pregăteşte să guverneze într-un viitor imaginar. Ştim că se pregăteşte şi să propulseze un candidat la preşedinţie, la momentul potrivit. Modificarea statutului şi aprobarea programului de guvernare în 100 de puncte sunt paralele cu realitatea imediată a României şi ne dezvăluie un PSD aflat cu capul în nouri şi cu picioarele-n Germania sau în Suedia. Pentru că România reală e în pragul disoluţiei şi cetăţenii ei în pragul extincţiei prin pauperizare, înfometare şi deznădejde. În acest context sumbru, discursul inspirat, plin de elocinţă şi estetism al domnului Ion Iliescu aduce cu vorbirea în pustie a patriarhului Moise.

Administraţia românescă s-a mafiotizat eminamente în anii din urmă şi a ajuns la ticăloşia maximă sub acest guvern care este etalonul incompetenţei şi cretinismului ca forme de guvernare. Deşi ne-am îndatorat ca niciodată în istoria noastră organismelor internaţionale, banii împrumutaţi au dispărut fără urmă. Nimeni nu întreabă, nimeni nu ştie unde sunt cele 13 miliarde de euro. Sau ştie cineva? Nicio investiţie notabilă, nicio măsură de relansare economică, investitorii străini hăituiţi şi vânaţi prin măsurifiscale  arbitrare şi prin instabilitate fiscală, un stat tot mai slăbit şi tot mai prădat, cu funcţionari famelici împinşi spre disperare, cu o şcoală românească dispreţuită chiar de conducerea ei, cu spitale semănând mai mult cu lazareturile – fără medicamente şi fără personalul adecvat – de parcă România s-ar afla în faţa unor hoarde năvălitoare puse pe jaf şi împilare, şi nu în faţa unui guvern român.

Cancerul din administraţia românească – cancer ce s-a dezvoltat pe tăcute şi pe neştiute şi pe nevăzute  - a irumpt săptămâna trecută la Ministerul Finanţelor. Am putut vedea şi înţelege, în toată “splendoarea lui”, puroiul unui sistem clientelar, sistem adus la desăvârşirea lui neagră de coropişniţele portocalii care au statuat şi promovat relaţiile mafiote în chiar sistemul circulator al statului. Do ud des (Dă şi ţi se va da) este norma juridică după care se acordă suplimentele financiare într-un sistem în care funcţionarii sunt ţinuţi în sclavie şi la latitudinea şefilor politici printr-un mecanism de salarizare care e o batjocură. Astfel, pentru a primi acei bănuţi care să le întregească veniturile, cei mai mulţi dintre angajaţi restituie şefului o sumă de bani, sumă ce se colectează în fiecare instituţie şi este vărsată, lunar, în vistieria partidului conducător. Răscoala de la Finanţe este un accident în peisajul revendicativ românesc. Sindicatele au dispărut, s-au fărâmiţat, iar lideraşii lor locali sunt subordonaţi şi obedienţi conducătorilor de instituţii. Nicio mişcare grevistă nu se poate articula, pentru că, la declanşarea ei, în instituţii se alcătuiesc liste de prezenţă şi zilele de grevă sunt tăiate sau considerate absenţe nemotivate, iar cei mai vocali dintre contestatari sunt ameninţaţi că vor fi puşi pe liber. Nu mai insist asupra aerului irespirabil şi a totalei ticăloşii şi incompetenţe din instituţiile publice din România actuală; acest sistem va face implozie curând.

Trăim într-o ţară-n derivă. Conduşi şi administraţi de nişte cretini cu creiere de gumă care ne împing încet-încet în prăpastia disoluţiei ca stat şi fărâmiţării teritoriale şi de-un om care nu-i întrutotul sănătos. În alt registru, Partidul Social Democrat  – prin conducerea lui – este la fel de rupt de realitate şi la fel de surd şi orb la nevoile reale ale poporului şi la necesitatea de a opri şi înlătura acest sistem nebunesc şi criminal, de parcă ar trăi şi ar teoretiza într-un acvariu izolat adiabatic de societatea românească.

Nu avem decât să aşteptăm ca biologia să rezolve ceea ce nimeni nu e în stare să rezolve.

Brandy-ul de ţară

Etichete

arestarea lui Sorin Ovidiu Vîntu, Blaga, boc, Brand-ul Romaniei, clisee comuniste, Cotroceni, proteste, Videanu

Trăim într-o ţară a dihotomiilor – a opuşilor ireconciliabili. Dascăli versus ministrul Educaţiei (un Mengele în formare), bugetari versus bugetari, politicieni versus politicieni (“pe ei, pe mama lor!” – scrâşnesc şi unii şi alţii). Discursul a coborât mu-u-ult sub minima politeţe, cu toţii sunt aroganţi, certăreţi, deţinători ai adevărului absolut şi ai soluţiei miraculoase, fiecare în parte. Nu ştii dacă să te cruceşti, să închizi televizorul, să vomiţi sau să prepari un Molotov sau să asamblezi Kalashnikov-ul  şi să iei calea răzbunării crâncene. De ce am ajuns aici? Am explicat în mai multe rînduri. Specialiştii sociologi ai locatarului de la Cotroceni lucrează minuţios şi cu aplicare. Ambiţia (sau porunca şi condiţia celui de-al doilea mandat?) de a discredita (la început), de a submina (asmuţind categorii unele împotriva altora şi indivizi unul împotriva altuia) şi în final de a distruge Statul, reducându-l la un flexibil şi suav 500 000 (acum are 1.200 000) de angajaţi. Este înfricoşător ce şi-a pus omul ăsta (sau a primit ordine clare) în capul lui să facă. Niciodată, în ultimii ani, n-am avut un guvern pornit cu înverşunare împotriva cetăţenilor pe care îi guvernează (aşa-zicând). Şi nici nu mi-am imaginat vreodată că vom fi loviţi în cap cu clişeele comuniste de genul: “toţi trebuie să fim egali”, “trebuie să existe egalitate în sistemul bugetar” emis din gurile prefăcute ale omnibocilor care par să aibă un cip implantat (mă întreb dacă nu cumva au) şi sunt comandaţi prin unde electromagnetice de telecomanda marelui vizionar distrugător al poporului român. Pentru a-şi vedea îndeplinite obiectivele, acest domn pricăjit şi suferind nu va menaja pe nimeni şi nimic. Văcuţa Alma, după ce va fi fost folosită în determinarea unei noi majorităţi în CD şi, după ce va fi numărat ca Pristanda în miez de noapte, simultan cu arestarea ultramediatică a lui Sorin Ovidiu Vântu, fără să ştie, însă, să-şi ascundă furăciunea de camerele de filmat,  va fi aruncată cât colo ca o zdreanţă inutilă. Nu-mi fac iluzii că Boc va avea o soartă mai bună. Mă mir doar că în simulacrul ăla de partid prezidenţial alcătuit din yesmani şi (şi …) nu are nimeni curajul să se ridice în picioare, măcar din reflexul de a-şi feri gura de jetul prezidenţial. Parcă-parcă se pregăteşte, neîncrezător, tovarăşul Blaga.  Dar nu e convins. Am aşteptat cu interes momentul când Boc îl va trăda pe băsescu. Nici măcar de-atât nu e în stare bietul nefericit. Şi-atunci, ne vom alege cu coana Cocoşoane premieră. Este următoarea mutare şi, pentru realizarea ei, se aşează acum piesele într-o oarecare devălmăşie. Dar, până când duducuţa va fi în poziţie să-şi lipească dosul de scaunul de prim-ministru (şi se va întâmpla şi asta dacă stăm, în continuare, cu degetul în gură) partidul prezidenţial îşi va lepăda pieile precum şarpele (a şi început, şi a lepădat deja pielea Videanu, pielea Blaga, pielea Berceanu) şi va ivi o altă făptură inocentă şi nou-nouţă – o făptură partinică, desigur, cu oameni noi, din noua garnitură. Până când preşedintele îşi reinventează partidul, s-ar putea să se trezească preşedinte peste o ţară fără supuşi (în fine, cu 15 milioane, cum sună “directiva” pe care-a primit-o). La ce-i va folosi, nu se ştie.

Update: Sper că n-aţi uitat de interviul anului!

La aniversare

Etichete

Vladimir

Dincolo de muntele pe care-l am în faţă (după care s-ar putea să fie un alt munte) ştiu că se află Răsăritul.

Din Răsărit vin veştile pe care-aş fi vrut să le aud într-un alt context şi cărora să le răspund dintr-o altă stare.

Cu jubilaţia celui care deşi nu se află în cea mai bună dintre lumile posibile, are parte de-o aureolare prin alăturare, îţi spun La Mulţi Ani.  Să ai numai lumină şi, într-o zi, să-ţi vezi visul împlinit.

 

Fleur

Ziua se prefigura a fi una mohorâtă şi vărgată de-un vânt subţire şi tăios,  încă de dimineaţă. Se ridică anevoie în capul oaselor şi întinse mâna după şnurul draperiei, pe dibuite. Cenuşiul se buluci printre faldurile perdelelor fumurii, învăluind odaia somnoroasă în vălătuci trişti. “Nici n-ar trebui să cobor din pat astăzi…” – îşi zise Fleur căscând ferit, fără să-şi trosnească fălcile deşi în întreaga casă nu se auzea să fie vreo altă fiinţă. Se trânti la loc în pat strecurând braţele sub perne, acolo unde se păstra răcoarea. Aşa făcea de când era mică. În plăcea răcoarea aceea neatinsă care nu aştepta decât căldura membrelor ei, s-o atenueze. Adăstând aşa, într-o leneşă lentoare a simţurilor, îşi găsi gândurile hălăduind hăt -departe.

Se afla în pragul unui han. Ea, sau dublul ei; nu putea distinge bine din pricina semiobscurităţii şi a fumului. Cei trei meseni aflaţi în salon întoarseră ca la un semn ochii păienjeniţi de intensitatea alcoolurilor şi nopţii către ea şi scoaseră în acelaşi timp din adâncul piepturilor un muget ca de luptă. O fi fost strigătul stirpei bărbăteşti zăcute şi neostoite, topite  într-o viaţă de pierzanie? Ori revelaţia că universul lor pustiu, hirsut şi asprit de neiubire este limitat iar dincolo de el se cască iezerele unei altfel de bucurii de cari ei îşi aminteau ca-n vis?

Fleur luă strigătul lor drept o încurajare şi, cu zâmbet mic şi uşor ruşinat, păşi pe scândurile ce purtau, strat după strat, însemnele încălţărilor atâtor drumeţi care poposiseră aici. Privind podelele brune şi respingătoare, îşi zări tivul îmbrăcăminţii, realizând că este într-o străvezie cămaşă de noapte semitransparentă, sidefie. Acum îşi explică mai bine şi răcnetul masculilor chercheliţi şi brusc i se făcu frig. Înaintă spre bar pentru că nu mai avea curajul să treacă încă o dată prin faţa acelora, cu speranţa că după tejgheaua înaltă din lemn geluit şi lustruit de atâtea coate, ar putea afla o fiinţă miloasă. Ciocăni cu arătătorul îndoit în lemnul lucios. De după poliţă îi răsări în faţă ca un deplin coşmar o faţă coşuroasă, ţepoasă şi grasă în mijlocul căreia trona un nas noduros între doi ochi mici porcini şi deasupra unor buze groase ca nişte râme umede care lăsau să se vadă câţiva dinţi risipiţi ici-colo în gura băloasă. Creatura o ţintui şi-şi plimbă ochii asupra ei, scotocitori. Apoi întinse o mână noduroasă cu degete ca nişte cârnaţi unsuroşi înspre ea. Fleur închise ochii cutremurându-se de scârbă şi simţi că leşină.  Alunecă pe-o apă verzuie şi unduitoare mirosind a camfor de parcă ar fi fost o buburuză-ntr-o coajă de nucă. Din când în când, câte un val se sălta peste suportul plutitor care n-o lăsa să se afunde şi îi uda veşmintele. Ar fi vrut să aibă curajul să mijească ochii, dar nu-l avea de groază că s-ar putea trezi în faţa ochilor cu pocitania de la han. Îi strânse şi mai tare, cu atât cu cât simţea presiunea albă a luminii ce-i apăsa pleoapele. O izbitură care opri alunecarea o obligă să deschidă ochii. Călătorise până aici pe firul unui şuvoi verde ca mătasea-broaştei, întinsă pe tejgheaua de lemn. Şuvoiul o adusese până-n faţa unei oghinzi de jad în care lichidul pe care plutise se transforma, intrând, în falduri împietrite. “Şi acum?” – se întrebă Fleur (sau dublul ei care se zărea oglindit în luciul verzui) uitându-se în jur. Coborî de pe scândura tejghelei zâmbind la gândul că acela pe care-l crezuse a fi un căpcăun care vrea să o sfâşie,  de fapt o eliberase, şi căută cu tălpile şi cu braţele o cale de a înainta. Atinse cu palma peretele verde şi acesta decupă un contur de abur lăsând-o să treacă şi închizându-se imediat în urma trupului ei. În faţa ochilor ei se afla o privelişte cum puţinor oameni le-a fost dat vreodată să vadă, în trecut sau în viitor.

(Voi continua, în măsura în care mă voi simţi în stare. Vă mulţumesc  tuturor pentru cuvintele voastre bune.)