Poem din Cartea de smarald

 

Foto: Inobras

Scris

N-am avut niciodată

Vreo specială putere, deşi uneori mi-am dorit;

Am întors Frumosul pe dos

Să aflu dacă şi el are viscere

Articulaţii şi osul lucios.

Când înlături aura evanescentă,

Conţinutul e pretutindeni hidos.

Am adormit într-un lan încă verde

Şi m-am trezit, peste timp,

Într-un câmp cu părinţi.

Nu ştiu de unde sunt. De atunci, de aici? …

- Ei s-au uitat la mine totdeauna uimiţi.

Am încetat să mai caut drumu’-napoi

Când am primit în dar o fâşie de mătase roşie.

O port cu mine ca pe-un talisman

Şi ca pe-o dovadă certă că exist.

Într-o noapte, l-am auzit pe Christ.

N-am crezut că el este

Dar mi-a spus despre fâşia de mătase roşie

Şi mi-a zugrăvit, cu un deget,

Un tablou mişcător de care doar eu ştiam.

Mi-a mai spus să mă ridic şi să umblu.

N-am mai dezghiocat niciodată mărgeanul

Deşi m-am gândit.

Fâşia mea de mătase roşie s-a rărit

Şi seamănă mai mult cu treizeci-de-foi.

N-am putut să opresc nicio moarte

A celor dragi când a fost trasă la sorţi

Şi să întorc vreun cuvânt rănitor,

Am oprit, însă, ploaia cu două fire de grâu

Şi, cât a durat copilăria,

Am ţinut, lângă casă, un râu

Şi un deal plin de flori, ca în rai.

Într-o zi m-am izbit de dragoste

Ca de-o stâncă de diamant.

Praf de aur am fost, cerc de foc,

Purpură alungită şi veche.

Toate firele s-au înnodat altfel

Culorile mele s-au rostogolit

Tăvălite-n lumină.

În univers, nu s-a mai auzit niciun vaier.

Ca în urmă cu mii de ani

Am fost zidită, în dragoste, de vie.

Cine scrie destinul

Nu ştie

Câtă putere află omul în sine, îndrăgostit.

Şi în vecie el nu poate fi desprins de pereche

Aşa cum hidrogenul devine otrăvitor

Fără combinaţia lui destinată – oxigenul, din aer.

Fiecare, singur, este tors dintr-un caier,

Sau dintr-o floare, sau dintr-un bob.

Fără pereche, omul este surd, mut şi orb

Şi poate rămâne pururi nefericit.

Menţiune

Casa m-a primit cu aerul uşor indiferent şi neîncrezător cu care eu am tratat-o luni în şir.

Cu aura deformată şi opacă, am căutat o cale de a mă întoarce la mine, de a mă reda, şi n-aş fi reuşit niciodată singură. Dar nici n-am avut încredere că va reuşi cineva să mă ajute. Iată că n-a fost aşa, măcar într-o măsură.

Poate n-ar fi greşit dacă specialiştii în endocrinologie ar demara o campanie publică de informare - văzând multitudinea de cazuri şi recurenţa acestor afecţiuni endocrinologice care nu mai ţin cont, la apariţia lor, de “normele” cunoscute până acum. Dacă aş fi ştiut că tremuratul degetelor şi starea de totală slăbiciune, irascibilitatea şi chiar mania persecuţiei (în faza gravă a afecţiunii nediagnosticate, încă) sunt semne ale unei afecţiuni endocrine, chiar aşa, fără niciun strop de încredere în orice fel de terapie, tot m-aş fi târât la un endocrinolog. Sigur, puteam să merg să mă tratez la Viena – am nişte economii din câteva vânzări anterioare – dar am preferat, dintr-un naţionalism încăpăţânat, să mă adresez specialiştilor români care fac apostolat şi nu medicină. Fără bani, fără medicamente, cu puţine resurse; doar cu vocaţie.

Mi-am propus să nu mai scriu nimic – în timpul care vine – despre vreo boală sau despre ceea ce ne înspăimântă în biologicul noastru atunci când devine de necontrolat. Sper să reuşesc.

Dincolo de neputinţele şi spaimele noastre veghează, nevăzut, ” Cel care ţine-n mână / Căderea asta/ Nesfârşit de blând”.

Este relativ tonic şi încurajator că vom putea să ne citim şi să ne scriem încă câtăva vreme; şi asta spun cu un răsuflet de uşurare – au fost şi zile în care toată lumea a fost sceptică şi îngrijorată.  E drept, în 2010 nu se mai moare de cancer în lumea noastră, dar se poate muri din pricina unor afecţiuni conexe… E bine că n-a fost cazul; am coborât oricum mult prea mult în abisurile imateriale ale inconştientului şi am călătorit până la ultima limită a incapacităţii de a controla propriul corp, despre care, în condiţii normale, nici nu ne întrebăm cum îl controlăm,  cum se petrece acest feed back pe care se bazează viaţa. Sau poate se bazează pe cu totul alte resorturi.

Vă doresc doar de bine şi aştept veşti optimiste şi de la voi .

Mobilizare

Etichete

Adrian Paunescu, Cana de fier - Daniel Ilie, cenaclu literar, Otelul Galati, poetul Daniel Ilie din Timisoara, Poli Timisoara, Viola

Foto: Alex Mazilu

Într-un oraş mic precum Timişoara, veştile curg repede într-o direcţie sau alta pe principiul telefonului fără fir. Mulţimile se îndreptau - cum braţele unor afluenţi către fluviu –  spre stadion. Un tip atletic, nu foarte înalt şi cu un cap împodobit cu nişte cârlionţi ce nu se potriveau defel cu muchiile aspre ale feţei, se apropie de şeful galeriei şi-i şopti la ureche:

- Vezi că e cenaclu în curte la spital. Dacă băieţii joacă naşpa, îşi pierd susţinerea. Eu nu pot să-i ţin, sunt avizi de cultură, doar ştii. Mi-au smuls şi Cana de fier din mână; nici autografe n-am apucat să le scriu. Aşa că … Zi-le să joace fotbal astă-seară dacă vor să audă “Viola!“.

- De unde ţi-au luat asta … îîî … cana de tablă? De la ciuşmeaua dîn faţa blocului? – vădi, preopinentul, exhaustive cunoştinţe literare şi rânji la propria-i glumă la care nu râse nimeni, probabil nepricepând-o.

Malacul – care era, pesemne, şeful galeriei violeţilor – transmise, apoi, binedispus, câteva ordine scurte însoţite de îndemnuri nereproductibile pe blog unor coloşi de aceiaşi factură aflaţi în proximitate  şi, legănându-se cu întreaga responsabilitate a universului pe umeri, intră în loja VIP-urilor, salutând corect. După o discuţie scurtă cu Marian Iancu, părăsi loja îndreptându-se spre galeria violeţilor. Aceştia stăteau rebegiţi cu mâinile în buzunare, cu fanioanele  împachetate şi pitite în interiorul gecilor şi cu şepcile trase pe ochi.

- Bă! Voi nu afişaţi bannerele? Eu aşa ţin minte că v-am transmis!

- Boss, să vedem cum acţionează băieţii pă iarbă. Dacă e la caterincă şi vrea să-i facă puncte la Oţel, noi ne-am căratără la Cenaclu, că e cu muzici, cu gagici care cântă la ghitări şi cu înghesuială mişto. Că aşa am auzit, că vine şi Păunescu! Ăla-i mare meseriaş la dîn astea.

- Bă fraiere care eşti fraier, tu n-ai auzit că Păunescu s-a tirat? Cum o să facă el Cenaclu? Voi sunteţi galeria Violei sau caracude de cenaclu?

- Păi suntem galerie la echipă. Dar, dacă echipă nu e … 

- … nimic nu e, întări malacul. Hai, mă, că mă duc la vestiar să văd care-i aerul.

Ce discuţii s-or fi petrecut în vestiar nu putem şti – aceste conversaţii fiind prin cutumă şi lege inaccesibile profanilor. Cert este că echipa s-a mobilizat exemplar şi i-a administrat un 2 la 0 primei clasate din campionat, Oţelul Galaţi.
Aşa încât, după meci, înfierbântaţi, fericiţi, ba chiar extaziaţi, au pornit spre Cenaclu.

Avanpremieră

Foto: Alice Drogoreanu

Azi a fost o zi ciudată. De dimineaţă a fost straşnic de frig, cafeaua a devenit deja rece în timp ce mestecam în ea.

Am mâncat prea  multă pâine şi prea multe dulciuri. N-ar fi trebuit. Voi nu ronţăiţi când sunteţi nervoşi?

Cum în proximitate se pregăteşte meciul Poli Timişoara – Oţelul Galaţi, mă gândesc, în contrapondere, să organizez o acţiune culturală. Datorită glicemiei, evident.

Mă duc să organizez o acţiune culturală. Cronica o puteţi citi mâine, cred.

Deşi e criză, spitalele din România nu s-au schimbat prea mult. Întâlneşti la tot pasul bolnavi, personal medical, aflători în treabă, popi şi, mai nou, Tiger Security.

Sâmbătă. La geam

Etichete

Alex Mazilu, Clinica de Endocrinologie, Ioana Zosin, Spitalul judetean de urgente Timisoara, Timişoara, tiroida

Foto: Alex Mazilu

Marţi, am plecat spre Timişoara în zori, înainte de răsăritul soarelui. N-a întârziat să apară şi să se lipească de oglinda retrovizoare, precum o bulină evanescentă din acelea de care primesc copiii la grădiniţă dacă sunt cuminţi şi cooperanţi, sau din acelea care se împrăştie pe pardoseală în reclama la Skittles. L-am admirat cu coada ochiului cu o anume sfială, ştiu însă că la răsărit şi la apus, soarele poate fi privit fără riscuri majore. A venit cu noi până când am intrat în oraş, acolo l-am pierdut printre foarte multele maşini şi probabil că se ridicase în carul lui de foc, să nu ardă vârfurile arborilor şi acoperişurile blocurilor.

Acest drum – exact cum l-am făcut acum – era un drum ratat astă-vară când modul meu de a prelucra informaţiile şi de a lua decizii era grav afectat; şi dacă trebuia să răspund la un apel telefonic, efortul de concentrare îmi cerea resurse uriaşe. De multe ori ne enervăm îngrozitor pentru că lucrurile pe care noi le programăm nu “ies” exact ca în proiecţia noastră. În fond, ele se înscriu acelei armonii a lumii pe care noi n-o putem percepe cu simţurile noastre puţine, directe şi limitate. Deci n-ar trebui să spun că acest drum a fost unul de astă-vară ci să-l consider drumul potrivit.

Între timp, am aflat cu certitudine ce anume nu funcţionează chimic şi metabolic în limite normale în organismul meu atât de sensibil încât mi-e şi frică de el, am găsit profesionalism, înţelegere şi empatie la medicii care s-au arătat interesaţi să mă ajute să intru înapoi în lumea echilibrului şi, cu ajutorul unor mici tablete galbene, m-am întors înapoi în corpul minţii mele cât de cât raţionale, tăind (nu întrutotul) firele unui păienjeniş ce mă atrăgea în grotele nebuniei. Poate vă pare exagerat, dar a fost foarte puţin până la a nu mai relaţiona şi reacţiona ca un om normal. Şi toate acestea, datorită unei disfuncţii a tiroidei.

Am întâlnit şi aici – acum, pentru că ferestrele mele sunt deschise şi transparente, iar nu opace şi astupate cu draperii psihedelice – oameni grijulii, personaje, tipologii şi aceiaşi tristeţe îngrijorată din întreaga Românie. Cu toată sărăcia pe care a înstăpânit-o acest regim barbar, medicii îşi fac datoria, cu toată sărăcia şi tristeţea, spitalul acesta (şi cred că şi altele) este curat şi păstrează, chiar şi în austeritatea mai mult decât evidentă, acel aer care-ţi impune respect al nobilului scăpătat care, chiar foarte sărac fiind, este la fel de binecrescut şi de generos ca în vremurile lui bune şi lipsurile materiale nu l-au transformat într-un monstru frustrat, neghiob şi agresiv (cum credem noi că ar fi firesc).

Am făcut analize şi investigaţii. Am povestit, ieri, unui grup de studenţi în ochii cărora m-am văzut pe mine acum 20 de ani, studenţi în anul V la Medicină care fac practică aici în spitalul judeţean, istoria acestei boli şi mai ales istoria eşecurilor mele în a mă întâlni cu medicul şi tratamentul potrivit. Nu vă reiau, pentru că nimănui nu-i place estetica răsturnată a disperării, poate numai acelora pasionaţi de penumbre şi locuri neumblate. Mi-au fost dragi nu pentru că mi-au ascultat spovedania anamnezică, ci pentru că i-am simţit că se gândesc în perspectiva viitoarei lor profesii vor fi atenţi la orice detaliu şi că nu există boli ci pacienţi care fac, individual, variante ale vreunei boli.

O să mulţumesc, când ajung acasă, binemeritat, colectivului de medici şi personalului medical din secţia de Endocrinologie a Spitalului Judeţean de Urgenţă Timişoara (care cred că ar fi putut foarte bine să fie spital regional), doamnei doctor Ioana Zosin – un personaj fabulos care ţi se întipăreşte în minte pentru mult timp când l-ai cunoscut pentru că are o pregnanţă şi o forţă interioară cu totul specială – şi colectivului pe care şi l-a ales, foarte tânăr (!!!) format din medici care au decis să lucreze aici, preocupaţi de zbaterile unui fluture aparent inofensiv, pe bani puţini şi cu multă ştiinţă. Ceea ce e cu adevărat remarcabil.

Eu îmi continui câteva zile rolul de pacient indisciplinat şi cu totul nonconformist, mulţumindu-vă vouă şi celor din proximitate că acceptaţi tacit acest mod al meu de a nu lua foarte în serios nicio slăbiciune şi nicio regulă. În fond, slăbiciunile sunt ale oamenilor şi regulile sunt făcute tot de oameni…

Weekend liniştit tuturor şi să aveţi grijă de voi.

Post Scriptum:

Nu funcţionează link-ul, aşa că e inutil să înşirui aici o listă de nume. Acuma chiar nu ştiu ce s-a mai defectat în panoul de scriere.

Update: Am găsit o modalitate de a linkui, în html.

Aşa că îmi salut prietenii virtuali: Teo Negură,

Gabriela Elena, Orfiv Cristian Dima, Madi şi Onu, Andreihappyday, Dispecerul, Link-Ping, Daniela Alexandrescu,
Caius
Cati Lupaşcu, Rebusache, Noaptebunacopii, G1b2i3, Amour de Jour,

Întâmplare în roşu

Foto: Alice Drogoreanu

Avea o ţară mică de sentimente-n galben,

Verde, ocru şu oranj,

poate şi de albastru diluat.

Toamna, le ordona meticulos şi tandru;

Nu ştia dacă e liber sau

încastrat în constrângeri

şi libertatea nici nu prea contează

Când te simţi împăcat.

Odată, le-a răsfirat fericit peste oraş

Cum îşi amintea precis că făcuse mama, demult,

Cu inul adus de la baltă.

Locuitorii au dat fenomenului tot felul de explicaţii şi nume.

Fiecare înţelege cât poate fragmenta.

Cum îşi privea, liniştit şi senin,

sentimentele perfecte şi colorate decent,

A zărit-o, pentru o clipă, pe ea.

Ţara lui de culori ordonate

S-a făcut ghem şi s-a curbat înspre roşu-carmin.

De-atunci, n-a mai fost nimic de ajuns.

Niciun vin, adus din ţinuturile eternului soare,

N-a mai fost niciun gust îndestul

Însuşi aerul de respirat se otrăvise verzui.

Nu voia decât să o vadă.

Să o privească. Să o asculte pe ea.

Nimeni, orice i-ar fi spus

Nu putea să-l înduplece

Şi să-l întoarcă-napoi.

S-a ascuns ca o pasăre de foc în cenuşă.

După un timp, a ieşit slăbănog şi hieratic,

Altcineva.

A pornit peste câmpuri şi ţarini

Fără popas, bâiguind cuvinte străine.

În urmă, oraşul a rămas răvăşit,

şters, magnifică fotografie mişcată, în sepia.

Numai umbrele alungindu-se şi coborând păreau a fi vii.

S-a oprit la fântână, a plâns, a scuturat de frânghii,

A urlat ca o fiară.

Înduioşate, sentimentele lui de odinioară,

cele în galben, verde, ocru şi oranj

s-au amestecat şi, cu o ultimă sforţare

au închipuit o făptură care să semene cu cineva.

S-a trezit către seară

Cu rugină prăfoasă  în toate celulele.

O femeie incertă, necunoscută, îl privea cum era.

Şi-a privit mâinile, erau roşii ca sângele;

S-a repezit la oglinda fântânii

- de-acolo i-a rânjit un monstru stacojiu.

Femeia s-a uitat prin el cu răceala eternei străine

şi s-a depărtat.

El s-a prelins lângă ghizd

Nici mort dar nici viu.

De atunci, din fântână, ciutura scoate adesea

o apă amară şi roşie.

Răsturnată-n ţărână,

Apa răsună-a pustiu.

Cheia

Podele de lemn lustruit, cu ochi

Şi peninsule-n galben prăfos,

Pieziş, din dreptunghiul ferestrei,

O linie dreaptă, de aur, vibrând;

În ea, pulberi fine dansând somnoroase,

În centrul odăii un prunc liniştit.

La capătul razei, o uşă albastră.

“Să nu treci de aceea!”

“Nu te duce dincolo!”

“Nu care cumva s-o deschizi!”

Azi este singur acasă.

Universul miroase a coajă de pâine

şi-a lemn ostenit.

Se-nfiripă un vânt iscat din nimic

Copilul se face pe dată,

Ca printr-o vrajă, adult.

A deschis milioane de uşi

Să găsească răspunsuri

Sau să îşi biruie o neputinţă uitată.

Toate din viaţă s-au dovedit a nu fi îndestule.

L-am întâlnit bătrân, gârbovit şi uscat ca un lemn

Sub o coastă de deal.

Adunase – nu se ştie de unde -

Scânduri groase, le curăţase atent,

Erau lustruite ca date cu ceară.

Doar un cer lipit de pământ într-un punct.

Dreaptă, în pofida oricărei legi cunoscute,

Uşa albastră era acolo

Ca un contur de reproş.

L-am luat pe bătrân de o mână şi l-am dus împrejur

Să vadă că nu e nimică.

Clătina, din tot trupul, împotrivit,

S-a prăbuşit, într-un hohot înăbuşit peste uşă.

A trosnit

Şi încet s-a deschis.

Răstignit peste prag

M-a privit într-un fel

Ce nu poate fi spus – poate durere şi drag -

Şi a dispărut.

Am umblat prin iarba ţepoasă

Căutând nu ştiu ce până seara.

O stea şi-a întins bunăvoia şi mi-a arătat,

pe pământ, un obiect lucitor.

M-am repezit. Era doar o cheie ruginită şi roasă.

Am strecurat-o într-un buzunar

Şi-am pornit către casă.

Am încercat, de atunci, mii de uşi.

În zadar,

Niciuna nu s-a deschis.

Poate cheia nu este a mea,

Sau e dintr-un vis.

Desenul

Etichete

Afintii Arhangheli Mihail şi Gavriil, poem

Ioana Malamen

Facem un cerc,

Totdeauna turtit, inegal.

Cercuri perfecte ştiu doar picurii-n apă să facă.

Apoi, două linii mărunte

Care pot foarte bine să fie şi una-ntreruptă.

Două puncte, alături,

Şi-un arc zâmbitor, dedesubt.

Pentru ochi, unul alege spirale în loc

Altul, cărbuni; altul, safire.

Nimeni nu lasă – vedeţi? -

Ochii din alb nevăzut.

Când ai trecut de prima iubire,

Deja eşti născut.

O mână rămasă în spate

aruncă la sorţi.

Aşa ţi se pare, dar poate-i o mână a ta

de care nu ai ştiut.

Vei trece prin apa cea bună

Şi prin cea mudară,

Vei urca şi vei coborî

Ţinând, cu grijă, departe, deasupra, ferit,

Desenul acela încă nesăvârşit.

La sfârşit, după ce ai fugit

atâta de tine,

Să nu te auzi

După ce ai îngrămădit,

în întreaga ta viaţă, răspunsuri

de care nu ai nevoie,

Te aşezi în iarba înaltă

şi stai.

Foaia ta desenată

e ferfeniţă, pătată şi aproape

nu se mai cunoaşte niciun contur.

Ce e mai bine să faci?

Să mă ridic şi să merg

mai departe fără de hartă

Fără inima mea de cărbune subţire,

Sau să aştept?

Niciun semn.

Doar în lemn

Un cerc se închide, tăcut,

aproape perfect.

Am căutat o fotografie unde caut de obicei. Am găsit, în altă parte.

Dedicăm acest poem de astăzi, 8 Noiembrie, sărbătoriţilor: Gabi, Gabriela Rus, Gabitzu, Gabilutza, Gabriela Elena, Gabriela Ilieş, Michaela, Mihaela Anghel, Mihaela Man, Mihai, Mihnea Chirilă, Mikael Eon

dar şi celor care îi cinstesc:  Cristian Lisandru, Elisa, Carmen Negoiţă, Andi Bob, Grişka, Ana Usca şi Vania.

Am crezut că pot

Etichete

Adrian Paunescu

Am crezut că pot să scriu câteva cuvinte.

Le-am mestecat astăzi. M-am indignat. Am plâns. M-am întristat. M-am întunecat. Am fost furioasă. Am înjurat. Am vociferat. Am bâiguit.

Nu pot să scriu cuvintele acelea. Nu pentru că nu le ştiu. Le ştiu, dar nu le mai pot pune în ordine.

Despre Adrian Păunescu se pot spune toate cuvintele din univers. Pentru că el era moşierul universului cu o moşie inexprimabilă în cifre. Iar pe această moşie a lui, era fermecat. Puţini dintre oamenii lumii acesteia ştiu să mânuiască o limbă cu atâta măiestrie. Puţini dintre oamenii trăitori pe pământ au avut carisma lui Adrian Păunescu. Să recunoaştem. Trei sau patru generaţii au crescut sub cupola limbii române vorbite şi cântate la Cenaclul Flacăra. Adrian Păunescu şi-a pus amprenta pe destinele a milioane de români. El ştia să ne iluzioneze destul, astfel că în închisoarea în care trăiam înainte de 1989 ni se părea, sub bagheta lui, că dansăm liberi prin univers. El avea puterea iluziei. Ilustra putere a iluziei de a ne reda identitatea când noi eram nişte numere şi de a ne face să fim liberi când noi eram profund sclavizaţi. A avut măiestria de a prelua din ideologia partidului – ideologie seacă şi aridă – oasele şi tendoanele şi le-a îmbrăcat în într-o haină stranie şi simplă – cea a naţionalismului, cea a mândriei de a fi român, iar acea haină a trecut de la unul la altul, pentru că fiecare tânăr – în blugi şi adidaşi – era mândru să fie român. Azi, câţi dintre noi sunt mândri că sunt români? Aud? Care tânăr e mândru că e român şi ar cânta, cu bucurie, “Trăiască România! Trăiască Tricolorul!”, astăzi?

Adrian Păunescu nu a fost – şi rămâne – doar un poet genial. A fost un fenomen. Avea o memorie înfricoşătoare şi valenţe ale intelectului care-l situau net peste orice individ obişnuit. Este, cred, şi motivul pentru care Ceauşescu l-a lăsat să-şi construiască (în interiorul şi cu aprobarea partidului, la început) o structură proprie care a ajuns la un moment dat, în mod deliberat, să devină axul de forţă umplut cu viaţă al unei ideologii care se golise de sens.

Odată cu Adrian Păunescu a murit o epocă şi un mod de a fi. O epocă destinată marilor entuziasme, geniului lui a face, a construi, o epocă dedicată omului. Acum trăim în epoca egoismului când fiecare calcă orice în picioare pentru sine, pentru supravieţuire. A apus cu el - ca fiinţă trăitoare – şi um mod de a fi netemător. Adrian Păunescu era mândru că este român, iubea România cu pasiune şi responsabilitate şi căuta să o slujească în modul în care el considera că poate să o facă. Prin poezia lui. Prin suferinţa lui. Prin lupta lui de fiecare zi.

Poate că multora le este greu acum să trăiască în România sau aiurea. Descoperim în fiecare zi cât e de greu. Cât e de greu fără o scară a valorilor, în acest rapt general şi-n această goană sinistră a lui “eu”.  Vă spun că dacă vă e greu, imaginaţi-vă că greutatea voastră de fiecare zi este înmulţită de o mie de ori. Fiecare lacrimă – o mie de lacrimi. Fiecare nod în gât – o mie de noduri în gât. Fiecare frustrare – o mie de frustrări. Fiecare plâns gâtuit – o mie de plânsete. Fiecare strigăt înmiit. Fiecare ”de ce?” – o mie de “de ce-uri?” Nichita Stănescu face o piruetă savantă şi zice: Poetul, ca şi soldatul/ Nu are viaţă personală”. Sigur, Nichita Stănescu îşi făcea curaj. Poetul are o viaţă personală de o mie, de zece mii, de 9 milioane de ori mai acută decât o viaţă personală obişnuită. Dacă înmulţim durerile noastre obişnuite şi adunăm toate vieţile noastre vom avea suma nefericirii acestui poet care n-a mai găsit forţa să trăiască. Părăsit. Abandonat. Interzis ca pe vremea lui Ceauşescu. Nevalorizat. Şi, – ce l-a ucis de fapt – fără mijloace de exprimare publice.

La începutul lui septembrie, Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova l-a primit în mijlocul ei şi i-a recunoscut valoarea. Tot cu acest prilej, a primit Ordinul Republicii Moldova - cea mai înaltă distincţie.

Oare ţara aceasta, a noastră, pentru care a scris, pentru care a suferit, în numele căreia a trăit, îi va fi în vreun fel recunoscătoare, după ce l-a ucis?

Am crezut că pot.

Cred că pot găsi cuvintele potrivite (unii chiar au reuşit) sau nu: Dale de cultură, Theodora0303, Gabriela Elena, Noaptebunacopii, Cristian Dima, Orfiv, Caius, Rebusache, Haicasepoate, G1b2i3, Natasha, Alex Mazilu, Teo Negură, Gabitzu, Mirela Pete, Ioan Sorin Usca , Ciprian Draghici, Ioan Usca, Andi Bob, Ada Kiss, Razvanrc, Dispecerul, Dispeceriţa, Transildania, Gabriellajoy, Stropi de suflet, World of Solitaire, Simion Cristian, Călin Hera, Geeo, Elisa – care s-a mutat în casă nouă! , Supravieţuitor.