Foto: Inobras
Scris
N-am avut niciodată
Vreo specială putere, deşi uneori mi-am dorit;
Am întors Frumosul pe dos
Să aflu dacă şi el are viscere
Articulaţii şi osul lucios.
Când înlături aura evanescentă,
Conţinutul e pretutindeni hidos.
Am adormit într-un lan încă verde
Şi m-am trezit, peste timp,
Într-un câmp cu părinţi.
Nu ştiu de unde sunt. De atunci, de aici? …
- Ei s-au uitat la mine totdeauna uimiţi.
Am încetat să mai caut drumu’-napoi
Când am primit în dar o fâşie de mătase roşie.
O port cu mine ca pe-un talisman
Şi ca pe-o dovadă certă că exist.
Într-o noapte, l-am auzit pe Christ.
N-am crezut că el este
Dar mi-a spus despre fâşia de mătase roşie
Şi mi-a zugrăvit, cu un deget,
Un tablou mişcător de care doar eu ştiam.
Mi-a mai spus să mă ridic şi să umblu.
N-am mai dezghiocat niciodată mărgeanul
Deşi m-am gândit.
Fâşia mea de mătase roşie s-a rărit
Şi seamănă mai mult cu treizeci-de-foi.
N-am putut să opresc nicio moarte
A celor dragi când a fost trasă la sorţi
Şi să întorc vreun cuvânt rănitor,
Am oprit, însă, ploaia cu două fire de grâu
Şi, cât a durat copilăria,
Am ţinut, lângă casă, un râu
Şi un deal plin de flori, ca în rai.
Într-o zi m-am izbit de dragoste
Ca de-o stâncă de diamant.
Praf de aur am fost, cerc de foc,
Purpură alungită şi veche.
Toate firele s-au înnodat altfel
Culorile mele s-au rostogolit
Tăvălite-n lumină.
În univers, nu s-a mai auzit niciun vaier.
Ca în urmă cu mii de ani
Am fost zidită, în dragoste, de vie.
Cine scrie destinul
Nu ştie
Câtă putere află omul în sine, îndrăgostit.
Şi în vecie el nu poate fi desprins de pereche
Aşa cum hidrogenul devine otrăvitor
Fără combinaţia lui destinată – oxigenul, din aer.
Fiecare, singur, este tors dintr-un caier,
Sau dintr-o floare, sau dintr-un bob.
Fără pereche, omul este surd, mut şi orb
Şi poate rămâne pururi nefericit.
