Anul Nou

Imagine de aici!

Privind în “lungul drumului”, acesta an care se sfârşeşte, fiind cel mai aproape, îmi pare a fi fost unul apocaliptic. Poate că am ajuns la maturitatea cea înţeleaptă – pe care-o detestam atât de mult în adolescenţă, la alţii - considerată “căldicică”. Nu te mai arunci pe fereastră de la etajul 100, cu ochii închişi, fiind sigur că o să se întâmple o minune. Nu te arunci în apă fără ca înainte să iei suficiente informaţii – cât de adâncă e, dacă sunt curenţi care te pot înşfăca – şi să rişti să-ţi zdrobeşti capul de vreo stâncă sau să te afunzi cu urechile-n nisip. Am descoperit că e o vârstă colosală. Poţi să spui tot ce vrei să spui. Nu trebuie să te mai cenzurezi de o mie de ori înainte de a rosti o frază. Nu te gândeşti, ca la 18 ani, că n-o să te ia nimeni în serios. Nu te gândeşti, ca la 26 de ani, că vrei să pari interesantă sau cochetă şi vrei să epatezi. Cuvintele capătă parcă greutatea şi gravitatea anilor care s-au aşezat precum cărămizile într-un zid de pe crenelurile căruia lumea se vede exact aşa cum este. Şi acum, că mi-am adus elogiul vârstei, parcă nici anul acesta – în care am trăit experienţa terifiantă a disoluţiei – nu mi se mai pare atât de înfricoşător. Poate epoca în care ne mişcăm e una anarhică şi cu totul haotică. După eşecul – răsunător şi evident – socialismului multilateral dezvoltat, trăim colapsul sistemului capitalist. Ce experiment mai urmează să parcurgem, e greu să schiţez acum, oricât de matură m-aş considera. Oricum, lumea, omenirea s-a pauperizat spiritual, s-a ponosit, s-a vulgarizat şi şi-a redus registrul trăirilor şi asta nu poate decât să mă întristeze. Şi cu un suflet uscat, răsucit şi schimonosit e de neimaginat că poţi construi o lume amabilă şi demnă de inventat. Am învăţat, în anul acesta, să nu iau deloc în seamă aparenţele. Am învăţat să sper chiar şi când nu mai e nimic de sperat. Am învăţat că dincolo de tot ce e sinistru în noi înşine, dincolo de zgură şi putrefacţie, dacă reuşeşeti să străbaţi drumul fără să mori sufocat de propria urâţenie, poţi găsi limanul împăcării cu sine. Şi, dincolo de asta, s-ar putea să mai fie ceva.

Vă doresc să încheiaţi acest an cu multă lumină. Şi, cu o altă fiinţă interioară, ieşită precum un fluture de aur din coconul acestui an chircit, să vă cuceriţi, în anul care vine, bucuria de viaţă, să vă depăşiţi limitele, să depăşiţi limitele şi să iubiţi. Din toate puterile, din toată inima, cu toată inima.

Crăciun în pace!

Vă mulţumesc tuturor pentru urări şi vă doresc să fiţi luminoşi. Chiar aşa, în acest întuneric. Poate cu atât mai mult.  Bucuraţi-vă de prieteni, de daruri, de sănătate.

România la majorat

Etichete

21 de ani de la Revolutie, De Craciun ne-am luat ratia de libertate

Acum 21 de ani, nişte tineri (poate “bolnavi psihic”, dacă ar fi să ne luăm după impresia autorităţilor actuale) ieşeau cu piepturile goale şi neînarmaţi în faţa forţelor de opresiune ceauşiste. Mii de oameni “se aruncau” de la balconul imaginar al unui regim pe care nu-l mai puteau suporta. Nu pentru că nu aveau pâine. N-a murit nimeni de foame. Nu pentru că nu se găsea carne în galantarele Alimentarelor. În fiecare gospodărie se tăia câte un porc de Crăciun iar cetăţenii care locuiau la blocuri aveau, cu toţii, ascendenţă rurală. Nu pentru că era frig în apartamente, majoritatea îşi făcuseră sobe şi pivniţele din demisolurile  blocurilor erau ticsite de lemne. Nu pentru că n-aveau curent, Radio Europa Liberă se putea asculta la fel de bine pe întuneric, la un radio cu baterii.

Cetăţenii Republicii Socialiste România n-au mai putut suporta umilinţa, n-am mai suportaţi să fim trataţi ca nişte vite – exact cum suntem trataţi acum, dacă nu cumva e mult mai rău. N-au mai putut suporta nişte conducători dezumanizaţi. Nişte conducători autişti. Care nu înţelegeau nimic din realitatea României şi care îşi dispreţuiau cetăţenii. S-a scandat atunci, în 23 Decembrie 1989, cutremurătorul slogan: “Vom muri şi vom fi liberi!”

Cercul se închide astăzi. Sau poate nu e-un cerc. E o spirală. O spirală ascendentă pe care se situează, în puncte diferite, învăţătoarea din Caracal, Cristina Anghel  şi Adrian Sobaru care, nemaiputând suporta ignorarea drepturilor sale fundamentale, a ales această formă de protest extremă.

Este acesta un semn al maturităţii societăţii noastre? Ne situăm, după 21 de ani de exercitare a democraţiei, în afundul unei dictaturi? Paradoxal, pentru cei mai mulţi spectatori direcţi ai acestui gest disperat, omul acela e o enigmă, un extraterestru care le-a invadat “acvariul”. Ei, potentaţii zilei,  nu au nimic în comun cu omul acela ce le-a “stricat ziua”  în care ei se grăbeau să voteze, să-şi încheie socotelile la “slujbă” şi să plece fiecare cât mai repede în propriul confort. Aceşti oameni pe care votul nostru stupid i-a trimis în Parlament să ne reprezinte nu fac parte din lumea noastră şi nu interferează cu ea. Ei circulă prin nişte tuburi speciale,  izolate perfect de mediul pe care-l străbat. Doar semnalele presei ce le mai distorsionează, ca o muscă bâzâitoare, bunăstarea, tihna, confortul şi impresia că sunt nemuritori şi inexpugnabili. În rest, ei duc o viaţă cu totul diferită de a noastră – duc o viaţă de zei. Au ce trafica – forţa voturilor noastre care i-a făcut reprezentativi, pot migra în interiorul sistemului lor de la un pol la altul după cum le dictează interesul sau frica, îşi fac legi pentru ei, în favoarea lor, în avantajul alor lor iar noi nu existăm nicăieri în această ecuaţie. Suntem, eventual, un deşert din fire de nisip vii. Suntem nişte fiinţe ciudate, care trebuie băgate în ţarc, cărora trebuie să li se smulgă coardele vocale pentru a nu mai putea articula niciun sunet deranjant, nişte spinări care duc orice povară şi nişte numere anodine. Suntem nişte numere, un şir, într-o statistică. Numerele care sunt bune de muncă – vite de povară – au fost direcţionate să producă plusvaloare ţărilor dezvoltate ale Europei care, din pricina ghiftuielii, nu mai pot face anumite munci indemne. Alte numere alcătuiesc suita, curtea, gloata mai-marilor zilei. Arendaşii lor – arendaşii Iadului – cărora li se aruncă în scârbă câte-o ciosvârtă. Cei neputincioşi n-au ce căuta în această lume duală. Ei trebuie eliminaţi din această societate de tip  spartan în care avem stăpâni de sclavi şi sclavi, mercenari şi gladiatori.

De la “Vom muri şi vom fi liberi!”, am ajuns, în scurt timp, iată,  la: “Doar dacă vom muri vom fi liberi!”

Aceasta nu mai este ţara noastră. Iar cei care îşi spun ca să-şi facă un oarecare curaj: “Câinii latră, caravana trece”, văzându-şi de boccelele lor, se înşeală amarnic.

Post Scriptum: Ruşine, Televiziune Română! Acum 21 de ani transmiteai – cu ce preţ! – o Revoluţie în direct, premieră în lume. Astăzi, ai ajuns o sinecură a pupincuriştilor pedelachei. Jenant. Şi ai înlocuit şi Tricolorul din siglă cu un albastru care tinde spre mov. Poate nu toţi angajaţii de-acolo sunt curbaţi.

Ce ne facem, oameni buni?:

 Ovidiu Eftimie, Dumitru Agachi, Carmen Negoiţă, Caius, Cristian Lisandru, Theodora Marinescu, Elisa, Tanya, Andi Bob, Haicăsepoate, Răzvanrc, Teo Negură, Cristian Dima, Achilianu, Ada Pavel, Adina Olivia Huţanu, Adrian Popa, Adrian Voicu, Al2lea, Sophie, Alexandra Chiorean, Alexandru, Alexandru Marin, Alex Mazilu, Alice Diana Boboc, Alice Drogoreanu, Alina Sighete, Ama, Amalgammax, Ana Maria Bobeică, Ana Pauper, Ana Veronica, Anavero, Anamaria Deleanu, Ancuţa Ion, Andra Agachi, Andrei, Anknews, Augustin Rădescu, În colţ de lume, Belle de Jour, Bianca Dan, Black Angel, Blog de prost, Athe, Blogolumea, Blonda deşteaptă, Bogdan Onin, Boghi, Burghi, Camelcutza, Carmen, Cati Lupaşcu, Cârtiţoiu, Cella, Cinabru, Corina, Corina Creţu, Cornelius Roşca, Cosmin Ştefănescu, Creatza, Crina Dunca, Cugetări stocate, Cărţi dragi, Dan Brad, Dan Novac, Dan Pătraşcu, Dan Văideanu, Daniela Alexandrescu, Daurel, Decebal, Dialoguri somnoroase, Diana Alzner, Dielda Dinu, Dispecer Blogosferă, Doina Popescu, Dramoleta, Elena Agachi, Ellea, Evergreen, Flavius Obeadă, Fleurdulys, Florin Crăciun, Florin Moroşan, Gabi123, Gabi Rus, Gabitzu, Gabriela Elena, Gabriela Ilieş, Gând licitat, Geocer, George Valah, George Şerban, Georgiana, Gia, Gloria Cioloca, Grişka,Ioan Usca,  Ilana, Irizaţii, Iulia Diana Mihai, Ivona Boitan, Jamilla, Joaca de-a mine, Joy, Karina, Klara Incze, Lady A, Lady Allia, Laura Iancu, Leo, Licuriciul orb, Lilick, Link-Ping, Lisabeth, Lucius Fascius, Madi, Madi Buşoi, Magykhurin, Maminineta, Mana Ciutacu, Manole, Marcel Răduţ Selişte, Maria Barbu, Mario Ovidiu Oprea, Marius Ola, Matilda, Melami, Mercu, Michaela, Mihaela Anghel, Mihaela di Toscana, Mihaela Man, Mihnea Chirilă, Mircea Rusnac, Mircea Suman, Mirela Pete, Mirolara, Mugur Bădărău, My Epona, My Life in Few Words, Nameless, Narcis, Nea Costache, Neînţeles, Nepoate, Never Give Up, Nicu, Adele Onete, Noaptea Iguanei, Nuclearrr, Oana Clara, Oana Stoica-Mujea, Octavia Sandu, Oplisme, Orry, Otilia Enache, Otto Pop, Pan, Paul G. Sandu, Paul Sorin Tiţa, Petra, Pitikul Jenikă, Policier, Popa Ţeapă, Poşeta cu idei, Primadona, Pro Atitudine, Pucca, Ragnar, Ralu, Chat Noir, Richie, Rodica, Roxxxybel, Roxy, Rusu Gigi, Răzvan Codrescu, Răzvan Popa, Răzvan Şerbu, Sebra, Silvia, Simion Cristian, Simon, Simona Ionescu, Societate, Sofilios, Son of the Earth, Sorina Ivaşcu, Sssfinxxx, Stropi de suflet, Supravieţuitor, Să ne citim, Sătmăreanu, Paul, Tasha, Teo Rusu, Deea, Theodora, Tiberiu Orăşanu, Trandafirescu, Transildania, Uanadela, Umma, Umograf, Urban, Uşa din spate, Vaca Verde, Vanilla Moon, Pinka, Victor Ionescu, Viorica, Vladimir Ionaş, Vlady, Onu, X, Zâna, Zoe Petre, Ana Usca, Chiţi, Ciocolata cu piper, Consiliul Naţional al Blogosferei, Dionis, Dispeceriţa, Mârlanul, Vania şi Scurtul.

Ostatici în propria ţară

Nici nu mai ştim ce suntem. Nici nu mai ştim ce să facem. Nu avem alternative. Avem alternativa dar încă nu e coaptă starea de nemulţumire generală, de disperare. Dar se coace încet-încet.

Amatorismul cu care suntem guvernaţi – intenţionat sau nu – creează o stare generală de perplexitate pentru că deciziile guvernului frizează nebunia, sunt scelerate, împotriva bunului-simţ şi duse mult dincolo de orice logică. Tot căutând să înţelegem ce nu e de înţeles, amânăm reacţia firească a oricărui corp sănătos împotriva virusului ce-l atacă.

N-am avut până acum, nici în anii comunismului, nici în cei 20 de ani de democraţie, n-am avut niciodată un guvern criminal. Un guvern care să ne urască pe toţi deopotrivă (el şi micile şi stupidele lui instrumente), să ne spună explicit că vrea să ne extermine şi să şi facă demersurile legislative necesare pentru a omorî, la propriu,  poporul acesta. De la ameninţarea copiilor încă nenăscuţi până la linşajul financiar al pensionarilor, de la hăituirea şi sărăcirea personalului didactic şi a lipsirii lui de eficienţă şi determinare la distrugerea sistemului public de sănătate (- astfel, cine nu are bani să se trateze n-are decât să moară), de la atacarea oricărei organizări şi asocieri sociale (vezi disoluţia sindicatelor) până la numirea în funcţii de decizie a unor creaturi cu IQ de urangutan care să le implementeze întocmai aberaţiile, toate deciziile luate de guvernanţi din 2004 încoace nu fac decât să sape sistematic la temelia acestui popor, să-l atace, să-l hărţuiască, să-l terorizeze, să-l ucidă.

Se estimează ca în 2015 România să ajungă la o populaţie de 15 milioane de cetăţeni. Pentru a ajunge la acest obiectiv, guvernul criminal al PD-L nu “precupeţeşte nici un efort” cum au învăţat corifeii şi slugile lui la lecţiile de propagandă unde se înghesuiau docili şi plini de râvnă în anii comunismului.

Regimurile de opresiune – cum este şi regimul Băsescu-Boc – se bazează pe delatori, pe oameni slab pregătiţi profesional, pe acei indivizi care,  într-o lume normală cu valorile aşezate, n-ar avea nicio şansă să urce pe scara ierarhiei sociale. Ori, deficienţele intelectuale, carenţele în cultura generală şi, mai ales, lipsa oricărei morale, absenţa oricărui principiu, ahtierea de a se vinde celui care promite un oscior, un birouaş, o funcţioară sunt terenul fertil pe care această lume răsturnată se construieşte.

Ar fi cu totul nefiresc ca acest construct nebunesc să reuşească. Siguri de victorie, îmbătaţi de placiditatea populaţiei care consimte perplexă la operaţia de extirpare a organelor vitale fără anestezie şi înşelaţi de această placiditate, stăpânii noştri vremelnici au început să se considere nemuritori, inexpugnabili, cu puteri magice, ba chiar au început să creadă despre ei înşişi că ar fi geniali.

După 1200 de ani de rezistenţă la năvăliri de tot felul şi din toate părţile, după ocupaţia otomană, habsburgică, germană, s-ar putea ca poporul român să fie răpus de aceşti viermi intestinali autohtoni. Ce n-au reuşit să facă romanii, hunii, pecenegii, cumanii, costobocii,  nemţii, turcii şi toţi aceia care au umblat prin aceste locuri, vor reuşi, se pare, emilbocii şi traianbăseştii.

Sau nu.

Părintele Arsenie Boca ne avertiza într-una din predicile sale că vin vremurile martirajului. Are poporul român vocaţie de martir?

P.S. Deşi i-am dezamăgit pe unii din micul meu cerc social care-mi aşteptau pieirea cu sufletul la gură (li se citeşte asta pe chip şi mă amuză grozav aerul lor încurcat şi înciudat) sunt convinsă că sunt destui aceia care aşteaptă să citească micile mele gânduri. Le veţi găsi aici, în măsura în care voi avea ceva de spus.

Îmi salut prietenii: Cristian Dima, Teo Negură, Ioan Usca, Cati Lupaşcu, Rebusache (minunat!), Papillon, Mirela Pete, Elisa – grădina mea de vis, Madi şi Onu, Gabriela Elena, Caius, Răzvan-Rider, Andi Bob, Paul G. Sandu, Gabitzu, Noaptebunăcopii, Michaela, M’, GabriellaJoy, -X-, G1b2i3, Dumitru Agachi, Dan Văideanu, George Valah, Link-Ping, Diana Alzner.

România. Oglinda veneţiană

Motive nationale

Nu ştiu ce-ar mai fi de spus. M-am născut aici. Nu pentru că aşa aş fi vrut eu sau cineva anume ci pentru că aşa s-a întâmplat. Primele cuvinte pe care le-am auzit au fost într-o limbă melodioasă şi caldă, poate asprită pe alocuri cu “r”-uri şi “z”-uri. Tot în acea limbă mi-au pătruns în auz şi în minte primele cântece. În limba aceea melodioasă am căutat mai târziu să-mi spun vrerile. Pe “h” şi pe “ş” n-am reuşit niciodată să le spun întrutotul corect, nici până astăzi. Dar pe “r” l-am spus corect relativ repede – aveam doi “învăţători” care mă stimulau teribil râzând de neputinţele mele: fratele meu şi sora mea, amândoi mai mari.

În aceiaşi limbă superbă cu spaţii ca leagănul între consoane şi cu podele solide pe care puteai să-ţi urmăreşti labirintul gândului până la ieşirea în soarele logicii, am învăţat să citesc. Iar cititul mi-a deschis uşi ferecate, mi-a adus comori pe care le-a ascuns sub patul de lemn masiv de unde doar eu ştiam cum să le scot la lumină, mi-a adus sub ochi toate hărţile şi toate ţinuturile, toate frumuseţile şi toată gama trăirilor omeneşti. Mai târziu am descoperit că există şi ale limbi ale pământului – unele poate mai melodioase, altele mai repezi, altele mai simplificate. Niciuna, însă, nu semăna cu limba în care eu descoperisem şi dezlegasem înţelesul lumii.

Poate nu e destul. Se găsesc destui barzi ai supravieţuirii gata să-şi vândă mintea pentru un cent sau o rublă care să spună că poporul acesta nu-i chiar un popor. Sunt destui filozofi ofticoşi supăraţi pe condiţia lor de români – deşi n-au excelat în nimic într-o altă limbă şi nici n-au dovedit a fi în stare să renunţe la această cultură (aşa cum o fi ea) şi să îmbogăţească o alta. Poate că n-avem un popor eroic şi inflamabil. Poate că răbdarea cu care a cărat în spinare o istorie de jaf şi cotropire nu pare să fie eroism. Vă asigur că este. Este eroism să-ţi duci destinul – chiar dacă acesta e unul predestinat al jertfei şi împilării – până la capăt, orice ar fi. Poate că nu suntem o naţie de răzvrătiţi. Poate că nu suntem un popor cuceritor şi îngâmfat. Poate nu suntem un popor de furnici fără imaginaţie care roboteşte fără să ştie de ce, doar din instinctul de a lucra. Dar categoric suntem un popor minunat, curajos, imaginativ şi creativ – şi în ticăloşie şi în construcţii pozitive. Poate nu am avut cei mai vrednici conducători şi poate nu ştim să ne preţuim valorile. Nici măcar nu ştim totdeauna să le identificăm. Dar n-a fost uşor într-o istorie atât de zbuciumată în care am fost arşi de vii, traşi pe roată, sfâşiaţi de cai, afumaţi cu ardei iute, munciţi ca robii şi minţiţi ca nişte copii, n-a fost uşor să ne păstrăm limba, cântecele, portul obiceiurile. N-a fost uşor până de curând când valul iscat din nimic al globalismului ne-a întors cu susul în jos ca pe o barcă, şi aşa plutim în derivă fără să mai vedem soarele şi fără să ne vedem unii pe alţii. Nu spun că satul global ar fi o nefericire. Spun doar că nu tuturora li se potriveşte aceiaşi tichie.

Ieri am fost la Timişoara – oraşul fast şi drag al inimii mele. Umblând în locurile mele de pelerinaj (Catedrală, Piaţa Operei, Piaţa Unirii), am intrat într-un magazin de Antichităţi. Dacă v-aţi imaginat-o pe Alice în Ţara Minunilor sau chiar aţi văzut-o, dacă v-aţi gândit la Fetiţa cu chibrituri privind prin geamul acelei case lângă care a şi adormit, ei, aşa m-am bucurat şi eu. De fiecare colţişor, de fiecare lucru, de fiecare curbă lină a lemnului Recamier, de fiecare dantelă de Flandra, de fiecare Gallé, de fiecare Sèvres, de fiecare lucire mată a argintului, de fiecare străfulgerare a pietrelor preţioase ce clipeau cuminţi în culcuşul lor de catifea. Într-o miime de secundă, m-am zărit în apele cvadri-dimensionale ale unei oglinzi. Nu eram eu, era o altă făptură, din alt veac, palidă ca mine, cu ochi mult mai dramatici, cu trăsăturile estompate de lungimea veacurilor de după care mă privea. M-am scuturat ca de o nălucire şi m-am îndepărtat, fără să am o explicaţie a acelei vedenii. Am refăcut, în detaliu, fiecare cută a luminii, fiecare detaliu al chipului pe care l-am zărit în tunelul oglinzii. Am înţeles că nu era decât un joc al iluziei şi imaginaţiei pus în scenă de maestrul vrăjitor al oglinzilor. Am lăsat făptura din oglindă să-şi trăiască bovarismul sau plenitudinea ei şi m-am întors la viaţa mea dragă, comună, banală, populată de griji prozaice, mobilată cu tristeţi mărunte şi exaltări uriaşe şi însufleţită de o mare pasiune pentru viaţă. Pasiune care mă face să trăiesc şi să supravieţuiesc în pofida a orice.

Şi m-am gândit cât de bine este că sunt. Cât de minunat este că pot să-mi exprim trăirile şi cei care aud, înţeleg ce spun eu. Cât de perfect aşezată în timp e viaţa mea – care, dacă s-ar fi desfăşurat toată înainte de 1989, ar fi fost înăbuşită de vie. Cât de fericit m-am nimerit construindu-mă ca om într-o lume şi bucurându-mă de ceea ce am construit într-o alta. Cine nu realizează ce şansă avem (lăsând la o parte uriaşele neajunsuri ale capitalismului de cumetrie conjunctural, nefericirile unei epoci încă revolute şi neaşezate, distrugerile tranziţiei la un alt sistem, tranziţie ce trece şi ea cu şenile nevăzute peste vieţi) noi, cei crescuţi în comunism care pot acum să-şi lanseze aripile, este fie bolnav de inadecvare, fie veşnic nemulţumit. Nu putem trăi suspendaţi în timp şi nu putem bucura pe nimeni dacă nu suntem prezenţi. Aşa că … să ne împlinim rolurile. Nu cred că poate să fie greu. Chiar în această prea-multă-libertate care frizează anarhia sunt multe de făcut, multe de spus, multe de înfăptuit. Să cautăm să ne desprindem mintea de oglinda veneţiană care, chipurile, ne-ar fi oferit o viaţă perfectă. Aceea e o viaţă despre care putem face doar presupuneri. Iar aceasta e o viaţă vie, irigată de pasiune, chinuită de temeri şi cu atât mai preţioasă cu cât e singura de care suntem conştienţi.

Îi salut şi le doresc sănătate, destin împlinit şi putere de a creea tuturor acelora care nu fac din condiţia de român o povară, o vină, un neajuns ci o şansă de a lăsa un semn al trecerii lor prin oglinda lumii: Mirela Pete, Alex Mazilu, Gabriela Elena, G1b2i3, Dumitru Agachi, Elisa – grădina mea de vis, Teo Negură, Ioan Usca, Cristian Dima, Rebusache, Link-Ping, Simon spune, Flavius Obeadă, Madi şi Onu.