Etichete
Conjunctural, în România, cultura (cu tot ce subsumează şi însumează) a devenit o nobilă inutilitate practicată doar ca hobby de persoane care nu se pot vindeca de această meteahnă. În acest registru s-a dus în toţi aceşti ani o campanie susţinută şi ingenios articulată de demolare a reperelor. Locul acestor valori peste care a trecut temeinic tăvălugul mişto-ului ironic şi ridiculizant a fost luat de personajele kitsch din revistele de cancan, de imoralitatea exhibată, de sexul mai mult sau mai puţin explicit de regula nicio regulă şi nici o fărâmă de morală şi de noua doină a omului incult şi hărţuit de tranziţie: maneaua.
Ce mai reprezintă, în aceste condiţii neprielnice seriozităţii, opera lui Mihai Eminescu? Operă întru care geniul poetic a ars, s-a zbătut, s-a zvârcolit, a căutat, şi-a anihilat viaţa personală pentru a da o nouă formă limbii naţionale care, la vremea lui, era şi ea plină de “cool!” şi de “super!”, de “implementări” şi de “prioritizări” specifice cosmopolitismului de secol 19, limba unei lumi politice identice cu aceea de care avem parte astăzi de parcă ar fi clonate peste timp.
Ce mai reprezintă astăzi romantismul şi cui foloseşte, când omul obişnuit este hărţuit şi bombardat în fiecare zi de ameninţări sau posibile ameninţări ale vieţii şi integrităţii sale? Ce mai reprezintă iubirea – iubirea de aproape – astăzi, când în numele ei suntem în stare să ne sfîşiem, să ne vindem, să ne vânăm, să ne spunem cuvinte ireparabile unii altora şi unii pe alţii?
Am fost într-un loc în care mă aşteptam să-mi regăsesc confraţii, comilitonii, pe aceia care cred şi slujesc aceiaşi himeră. N-am văzut nimic. Doar pustiu, urâţenie, răutate, orgoliu nemăsurat şi fără bază. Poate, ici-colo, vreun suflet rătăcit. Unul singur era. Unul sigur era. Cel neprihănit. Cel abia ieşit din găoace pe care căutau toţi să-l pervertească cu limbile lor veninoase şi îmbătrânite în spunerea de minciuni şi ticăloşii. Şi mai era unul. Acesta a sfârşit prin a-i scoate din sărite pe toţi, pentru că se trezea vorbind exact când auditor şi vorbitor ajunseseră la acordul perfect al prefăcătoriei, la maximum de convenţie a minciunii. Toată lumea mima perfect şi se găsea Simeon Stâlpnicul să le tulbure prefăcătoria cu toiagul mustrător al vorbelor lui. Nu cred că era scriitor, nu cred că era poet. Era un bătrân înţelept care nu mai avea nimic de pierdut. Sau care avea totul şi nu-i păsa de nimic. Sau nu mai avea nimic în ordine lumească şi atunci n-avea nicio minciună de apărat. Nu preţuieşte oare în ochii lui Dumnezeu un asemenea om iubitor de Adevăr şi mărturisitor al Adevărului mult mai mult decât orice corcitură semiagramată care se crede buricul universului, Spinoza, Leibnitz, Kant şi Shakespeare la un loc?
Erau acolo nişte bieţi copilaşi nestricaţi care au asistat la această mascaradă a sărbătoririi lui Eminescu… Cum li s-o fi părut lipsa de eleganţă şi mojicia cu care s-au izbit unii în scaune fără să ţină cont că existau femei acolo (unele chiar nişte doamne, dar numai unele considerate, conjunctural, doamne)? Li s-o fi părut firesc… Li s-o fi părut macho… Poate sunt obişnuiţi deja cu această mitocănie generală în care nimic în afară de propriul stârv şi de nevoile lui nu e demn de luat în seamă. Şi au râs şi ei de bietul bătrân – cot la cot cu toată pletora cea neruşinată -, de vorbele lui care se potriveau atât de bine: …”- Eminescu să ne judece.”
Un alt venerabil bătrân a venit îmbrăcat în port naţional tocmai de la 140 de kilometri pentru a participa la sărbătorire.
Doi oameni încărcaţi de ani şi de suferinţă au salvat ziua de naştere a Poetului naţional de la o bifare caducă şi penibilă. Zi care s-a înecat în sorbăielile şi liorbăielile pofticioase ale unui priveghi de mahala unde se-adună toţi scăpătaţii şi neterminaţii, loazele şi marginalizaţii, bucuroşi că ei sunt vii şi pot îndesa în ghiorţan, ca semn de triumf al nimicniciei lor nevrednice. Fiecare fiind în stare să ucidă pentru locul lui pe laiţă şi pentru linguroiul cu care-şi va îngurgita nemeritata zupă.
“Eminescu să ne judece”.
