Despre nimic

Mă gândesc că aş fi vrut să fiu, în 30 aprilie, la Sala Palatului la concertul lui Enrico Macias. N-am cum să fiu; şi nu sunt în stare să fac o călătorie atât de lungă. Şi nici să rezist într-o mulţime (presupun, elevată) câteva ore.

În timp, toate călătoriile noastre de cunoaştere, toate pelerinajele, se mută din spaţiul extern, din distanţă şi durată într-un lăcaş interior.Acolo au loc marile dezbateri dintre spirit şi trup, marile revelaţii care aşează lumea în mai multe dimensiuni şi-i dau o direcţie de neconceput pe cale logică; acolo, în chilia mică mirosind a zimţi de stea şi a linişte se mută întreg universul.

Nu ştiu ce-aţi vrea să citiţi astăzi. Aş putea să continui povestea lui Eliodor. Aş putea să scriu un capitol din Filomela… Nu, nu pot. Aş putea să repostez o scriere mai veche, dar nici asta nu vreau să fac.

Azi o să ascult şansonetele lui Enrico Macias. S’il vous plaît.

Ce să vă spun?

Foto: Inobras

Sunt atât de obosită de Lumină şi dacă închid ochii şi dacă îi deschid. Câteodată, întunericul are rolul lui, măcar pentru contrast. Dacă Soarele nu s-ar roti, dacă Pământul nu s-ar roti, dacă planetele ar fi fixe precum pionezele, ce-am face? Cum ne-am împărţi răgazul şi acţiunea?

Vă mulţumesc pentru urări. Mărturisesc că am aşteptat toată ziua de 19, de la răsărit până-n apus, un telefon sau un mesaj care n-au mai venit. Atunci, au contat celelalte urări, unele neaşteptate chiar. Fericirea se măsoară în cât poţi dărui; n-are nicio importanţă să primeşti. Aşteptarea s-a numit Ion Iliescu, unul dintre puţinii oameni de pe planetă cu care sunt contemporană. Şi el m-a uitat. E omeneşte să uiţi.

Sentimentul de înstrăinare e din ce în ce mai pregnant. Am venit într-o lume în care n-aş fi vrut să vin. M-am născut să fiu înger, nu om. Încet – încet, am învăţat această cumplită caznă. De a fi om. Mi se pare că am învăţat; în fond, din timp în timp, constat că nu ştiu nimic despre oameni – ei mă suprind mereu cu micile lor interese şi obsesii, cu dorinţa lor perfidă de a avea, de a acapara, de a înşfăca, de a urî, de a se domina unii pe alţii, de a-şi escalada unii altora sufletele. Eu nu ştiu să urăsc. Asta n-am reuşit să învăţ, deşi am încercat. Cum e să urăşti? Cum e să ţii în piept perfidul şi umedul verde şi să-i dai drumul în jerbe pe nări şi prin ochi? Cum să urăşti, când eşti făcut pentru iubire şi împăcare? Cum să dospeşti de venin când eşti făcută din carne caldă şi sânge rubiniu? La ce foloseşte ura? N-am înţeles. Mi-e din ce în ce mai greu şi efortul este din ce în ce mai evident că e în van. Nu poţi să salvezi oamenii de ei înşişi. Eu vreau o lume perfectă, cu îngeri zâmbitori şi gesturi domoale în care nimeni nu are nevoie de nimic de la celălalt. M-am străduit şi m-am muncit atâta timp să devin om încât am ajuns la capătul puterilor. Mi-am consumat toate energiile, mi-am ucis toate visele, mi-am tranşat şi disecat toată aura ca să vă semăn. Şi acum, când nu mi-a mai rămas decât amintirea existenţei de înger, simt dinspre voi aerul rece al înstrăinării. Adică nu sunt ca voi. Pământul din mine nu e însetat de mai multă apă decât are nevoie. Sângele meu nu se iuţeşte de mânie, mâinile mele nu au reflexul apucatului. Ochii mei nu scânteie de ură. Gura mea nu se preface în lamă de sabie otrăvită. Am eşuat. Acum ce să fac? N-ar fi, oare, mai nimerit, să mă întorc la aripile mele prăfuite? N-ar fi mai nimerite sandalele mele cu nojiţe de nor? N-ar fi mai înţelept să vă las în pace şi să mă întorc în sfera mea? Nu ştiu ce să fac şi nu reuşesc să vă învăţ nimic. Şi nici nu pot lua, pe de-a-ntregul, forma spaimelor voastre. Am crezut că toate îmi sunt cu putinţă. Şi, recunosc, încă mai cred. Deşi inima mea a fost jupuită de vie de cei pe care i-am iubit cel mai mult, eu tot nu pot să renunţ.

Dacă mă uit în adâncul meu, dacă scotocesc în debaraua sufletului, undeva, într-un colţişor, şade ghemuit gândul meu cel secret. Gândul că m-am înşelat încercând să-mi deturnez natura. Gândul că am greşit anulându-mi esenţa şi mimând o altă formă. Aşa că mă întorc, cu toate câte le-am învăţat, înapoi în viaţa mea de înger şi o să încerc să vă învăţ să plutiţi peste griji, să respiraţi iubire, să vă împărţiţi toate ale voastre. Să găsiţi fericire şi încredere chiar şi în cea mai neagră deziluzie şi să întoarceţi lumina pe dos când sunteţi osteniţi.

###

Aştept o aripă de ajutor de la: Teo Negură, Mirela Pete, Zinaida, Luna Pătrată, Raza mea de soare, Gabi Rotaru, Răzvan Rinder, Inelul lui Gyges, George Gross, Oana Clara, Cati Lupaşcu, Cammely, Dumitru Agachi, Gabi123, Motanul Filozof, Domnul Nimeni, Umograf, Adrian Voicu, Clipe de Cluj, Ioan Usca, Gabriela Elena, Marinela Şerban, Theodora Marinescu, Madi şi Onu, Atitudini, Sfinx777, Nea Costache, Michaela, Stropi de suflet, Cosmin Ştefănescu, Dragoş Sorin Nicula, Rokssana, Cella, VeroVers, Ilarie.

Perspectivă

Foto: Inobras

###

De m-aş fi născut cal!…

Cum aş fi măcinat în copite troscotul moale

Şi aş fi tropotit de-a dreptul prin soare

Scântei de cremene albă în urma mea!…

Aş fi rupt iarbă din vânt

Şi-aş fi ştiut de la-nceput unde eşti

Zeul vieţilor mele!

Dar n-a fost să fie;

Am primit două tălpi boltite şi neputincioase

Până le-am învăţat să se potrivească-n ţărână

Te-am şi pierdut.

Am mers pe pământ cu fervoare şi patimă

Dar pământul n-a vrut să devină călcâie;

El nu vrea să fie decât pământ.

Am zburat toate zborurile:

Am zburat şi zborul de nor

prin cerul cel rece ca o cămaşă de in apretată cu cocă de grâu;

Am zburat şi zborul ciocârliei înalt şi nebun;

Şi pe-al gândului zbor până-n neant.

Cerul nu s-a făcut aripă, nici pădure, nici râu.

A rămas nepătruns

Şi nu te-am zărit.

Am plâns toate lacrimile:

Şi cele ca ploaia de vară – plâns de copil care uită pe loc;

Şi lacrima destinului anulat;

Şi durerile toate din lume le-am plâns.

Ochii nu s-au făcut izvoare sărate

Şi nici apa n-a înecat durerile lumii.

Am ars, când m-am uscat,

Un foc înalt de lumină, poate mă vezi.

Focul nu s-a-ntrupat, nu a râs, n-a vorbit.

Doar eu m-am prefăcut într-un altfel de stei, mai sonor şi mai neted.

Ce-aş putea să mai fac?

Stau pe ghizdul făcutului şi bălăbănesc din picioare ca un copil.

M-a învins viaţa, m-a cumpărat, m-a vândut, m-a tras şi la sorţi.

În spatele meu, milioane de morţi

Toţi şi-au pus, insistent, visul în mine.

Nu înţeleg ce vor.

Nu vorbesc limba visului lor

Dar îi pot auzi.

Un cal se aude venind prin iarba înaltă…

Pare să fie al tău.

Până sus, în streaşina cerului a sărit inima mea bucuroasă.

Doamne, cât de mult timp

Şi câtă viaţă am măcinat,

Să te caut!…

Trebuia doar să ştiu să aştept.

Acum ştiu.

Poate scriu.

Sau nu scriu.

Nici nu ştiu.

Vă mulţumesc tuturor pentru menţionări şi trimiteri; îmi veţi accepta scuzele pentru că nu am răgazul necesar să ping-ui, astăzi, fiind ocupată cu retrospectiva celor 42 de ani pe care i-am petrecut în această lume şi cu grija de a păşi semnificativ mai înţelept în acest cel de-al patruzecişitreilea.

Le mulţumesc colegilor mei: Gertrude, Monica, Florin şi Marian pentru urări.

Nervi de primăvară

Foto: Inobras

Capriciosul April nu se dezminţi nici în acest an, ba am putea zice că a dat un adevărat recital al toanelor. Dacă dimineaţa senină şi rece promitea o zi cu soare arzător şi efluvii parfumate încolţindu-te pe toate aleile şi străduţele ca un duh nevăzut al miresmei, cam la vremea când cetăţenii bufnesc uşile apartamentelor şi ale lifturilor şi apoi ale maşinilor, se înnoră.

Maiorul Decuseară ieşi din casă, ultimul. Soţia plecase bufnind uşile, luând-o cu ea şi pe fetiţă, s-o lase la şcoală. Seara trecută – de fapt, noaptea trecută -, venise destul de ebrietat şi mirosind a parfum străin – după spusele soţiei – şi trăseseră o ceartă zdravănă cu reproşuri istorice, de-acum 15 ani. Constată că liftul e defect.

- Bine’nţeles. Ce începe prost, se termină şi mai prost! – pufni, şi o luă pe scări. Dacă nu am şi eu casă, ca toată lumea deşteaptă! – îşi continuă monologul. Stau la bloc, ca neisprăviţii! O viaţă de muncă şi tone de căcat înghiţite şi …, pentru ce? Auzi la ea! Că n-am dus-o eu în niciun concediu în insule! Acuma-i trebe insule, Europa nu-i mai ajunge! … După ce că e o ţoapă pe care-am luat-o eu din sărăcie şi am făcut-o doamnă …! Uite, doamna, a scos ghearele! Da’ ea, când cheltuieşte ca înecata 5000 de euro într-o zi, la shoping, aia nu se pune! Prostul e bun doar să aducă bani! Bani, bani, bani!

Ajuns la parter, încheie rechizitoriul; dar nu era cu nimic mai împăcat, ba chiar simţea, odată cu vârtejul gândurilor, că se amplifică şi enervarea. Intră în maşină bombănind: “Bine că avem două maşini! Măcar nu trebuie să-i suport mutrele!” Demară şi intră în fluxul înţesat al traficului. “Şi Iolanda ce-o fi având? … Câte femei, atâtea belele! O femeie în plus în viaţa ta, o belea în plus! Dracu ‘ să le înţeleagă!… Când crezi că ai descifrat-o, pac! – întoarce foaia şi rămâi ca boul la poartă nouă! Zici că n-ai cunoscut-o niciodată şi acuma o vezi pentru prima oară! De-aia femeile supravieţuiesc şi bărbaţii mor ca proştii!” – îşi continuă el, înciudat, şirul gândurilor. “Adică ce mai vrea? – se indignă el, simţindu-şi tâmplele zvâcnind. A vrut aia, i-am luat, a vrut astalaltă, i-am luat, a vrut concediu în Egipt, am fost în concediu în Egipt … că are dreptate şi nevastă-mea, recunoscut el, cu jumătate de gând. Şi acuma? …  se uită la mine ca prin geam. Greu e Doamne, două fete să-ă-ă iubeştiiii/ Floricele dintre spini ai săăă culegi/ Am culeeees şi mâna rău mi-am înspina-a-a-at” – mormăi el, amuzat deodată nu se ştie de ce. “Dă-le-n pizda mă-si! Văd eu cum fac. O duc pe nevastă-mea, la vară, în insule… Poate o las acolo, să se sature!” – izbucni în râs, fără să-şi explice schimbarea de dispoziţie. “Iar cu Iolanda… văd eu ce vrea, o descos … dracu’ s-o înţeleagă şi pe asta!” – alungă un gând supărător.

Ploaia se porni parcă din nimic, cu o răpăială sacadată, învelind oraşul într-o peliculă semitransparentă şi rece. Frământat de gânduri, maiorul Decuseară nu aprecie corect distanţa şi şterse viguros cu aripa din faţă un alt autovehicul.

- Na, băga-mi-aş să-mi bag! Ce-am zis eu? Ce începe prost, se termină şi mai prost! Acu’ mi-am stricat şi maşina! Căută un loc să tragă pe dreapta şi coborî geamul. Apoi, se răzgândi, coborî şi-i mai trase maşinii două şuturi, izbind şi cu portiera cât putu de tare. Îi dădu, proprietarului maşinii lovite talonul de asigurare, se urcă înapoi în automobil şi demară în trombă. Ajuns la Cotroceni, încărcat cu adrenalină, se stropşi la soldatul aflat în gardă, ceru condica de prezenţă şi le tăie tacticos, tuturor, la rând prima oră.

La sfârşitul programului, avea să constate cu stupoare că anvelopele Michelin suferiseră şi ele aceiaşi operaţiune. Erau tăiate, toate patru. Maşina, cu tabla înfundată, stătea ca o raţă oloagă, pe jante.

“Ce începe prost, se termină şi mai prost” – îşi zise şi o luă agale pe jos, căutând în minte locaţia unei crâşme în care să-şi înece amarul.

- Ce zi! Auzi, să-i tai eu Preşedintelui ora! Bă, cât de cretin pot să fiu!… Probabil că nu mai am slujbă!… Da’, şi ce? Ia mai dă-i în mă-sa pe toţi! – rosti el, parcă eliberat de-o povară uriaşă. Să se descuce şi fără mine! Las’ că-i văd eu!

Emulaţie

Imagine: Biazofia

- Unde-l ducem, bă, la Antipa? – se distinse o voce veselă, de bărbat fără chip.
- De ce să-l ducem la Antipa? E împăiat? – replică o alta.
- Ce-s’teţi proşti!? … La Antipa, le pune în şpirt, nu e împăiaţi! – îi lămuri o voce expertă.
- Vezi că eşti deştept? Numa’ că nu behăie deşteptăciunea-n tine! Cum o să-l pună de viu în spirt? – se răţoi primul. Mai întâi trebe să-l eutanaseze!
- Şi-atunci, unde ne ducem cu el? Ce eutanasiat, bă, că nu e lege pentru asta? N-ai văzut că vru ăla să-l iotanaseze statul şi statul a zis că n-are?!
- Păi când a avut statul? Statul vrea numa să ia! El n-are nimic! Are, în schimb, ei! Are Băsescu, are Ileana lui, are ai lui, toţi. Ei are. De la noi numa să ia, să nu dea nimic!
- Ne dă, bă, pielea ‘napoi! – se auzi o voce şi toţi cei din jur izbucniră în râs.
- Cui i-o dă, bă pielea? Acu ne bagă la reciclat, n-ai văzut în filme? Care e de-a muritului, îl bagă la fermentat, să producă combustibil. N-aţi văzutără cât scumpiră benzina? Îţi trebe o penzie să bagi un plin.
- Da, bă, că te-a fătat mă-ta direct în otomobil! Nici n-apucaşi să gângureşti şi te-ai şi apucat de şoferie! Mai umblăm dracu şi pă jos, că face bine la sănătate, ce-atâta maşină? N-aţi văzut că să poluă ozonul şi s-a făcut gaură-n el, de se vede soarele direct, ca prin telescop?!
- Se vede gaura din capul tău, bă deşteptule, pân telescop, ăla nu e soarele, e inteligenţa ta care străluceşte!
- Care zici, bă, acolo, aşa? Care eşti bă, să-ţi mut fălcile, poate nu mai vorbeşti atâtea prostii?! I-auzi al dracu’! Îmi văzu el mie inteligenţa! Nu orbişi, mă, de la ea?
- Ia-n terminaţi măi! Ce facem cu ăsta, cu istraterestu’ unde-l ducem?
- La morgă, unde dracu să-l ducem?
- Să-l ducem mai bine la guvern, poate ne dă o premă că l-am capturat!
- Vezi să nu-ţi dea o premă la stânga cu-n şut în cur!
- Nu ziserăm mai devreme că statul e pentru luat, nu pentru dat, bă, ce sunteţi zevzeci?
- Da unde s-a găsit ăsta, violetu’?
- Era pe tăpşan, colo, la Dichisitu’ – lămuri cineva. Stătea colo pe pământ, gol cum l-a făcut mă-sa, şi gemea. Şi zicea ceva, nişte vorbe, da’ n-a priceput nimeni ce zicea. Zicea în limba lui, aia, de marţieni.
- Crezi că ăsta e făcut de vreo mamă? Pe ăştia-i face în laborator, bre. N-aţi văzut că e tot numai fiare şi rotiţe şi cabluri pe dinăuntru? Altfel, cum să reziste ei pă planetele lor unde nu e aer şi apă?
- Da’ tu de unde ştii, bă, ai fost colo, pă planetele lor? Sau ăi fi şi tu v’un estraterestru rătăcit p’acilea, sau în misiune?
- N-ai văzut, bă, că şi pe soldaţi îi face acuma tot aşa, în laborator? E clone, bă, nu e oameni! Când moare câte unul, în Afanistan, sau colo, în Irak, aţi văzut vreo mamă să plângă după el, în America? Nu există nicio mamă! Ăştia n-are pe nimeni! E creaţi să ucidă şi punct. Îi face colo, la laborator, îi creşte în nişte saci dă plastic sau de ce-o fi şi-i hrăneşte prin tub şi p’ormă le bagă cip în creier şi iese soldaţi!
- Cred că-ţi băgară şi ţie vreun cip pe undeva, când erai la latrină, bă Dungatule! – îi replică o altă voce.
- Ce facem cu ăsta, bă, că n-am stabelit?! Lasă războiul, că războiul îl face ei, ştabii, pe noi nu ne-ntreabă. Vrea americanu’ să pună vastu’ pe petrol? Pac, le bagă o gâlceavă la fraierii dă stau pă punga de petrol şi îi face de se încaieră şi ei – şmang! – le ia petrolul de sub nas!
- Şi ce face, bă, cu el? Trage o conductă prin ocean? Mai mult face conducta decât petrolul!
- Vezi că eşti prost?… Le pune guvern de-al lor, americănesc. Îi abureşte cu democraţia şi ăia, ca oile, alege pe unii care-s agenţi americani. După aia, le dă un împrumut, cum ne dete nouă Femeiu, pentru reconstrucţie! Deci, ei a venit şi-a dărâmat tot cu tomahaucu, cu rachetele ălea de umblă după tine pân casă cum umblă câinele când vrea mâncare, şi acuma tot ei îţi dă bani să construieşti la loc. Şi intri în datorii, şi te-ai ars! La datoriile alea îţi pune dobândă de o sută de ori cât e datoria.
- Măcar la noi n-a fost cu război, zice o voce meditativă.
- N-a necesitat, bă, că s-a vândut ăştia de bunăvoie!
- Bă, ce facem cu violetu’? Unde-l ducem? Că ajunserăm în centru!
- Hai să i-l ducem lu’ Băsescu, să aibă şi el cu cine vorbi, poate cu ăsta se înţelege!
- Chiar, bă, bună idee! Hai cu el la Cotroceni! Ia uite-l, că se şi bucură!
Într-adevăr, auzind cuvântul “Cotroceni“, Eliodor se ridică în capul oaselor şi încuviinţă bucuros – cât putea să fie de bucuros în halul în care se afla – din cap decizia mulţimii care-l ducea pe sus.
- Că şi-aşa caută Piratu’ un premier! Ăsta ar fi numa’ bun! – adăugă un hâtru.

###

S-au amuzat asistând la discuţie: Shayna, Nea Costache, Ioan Usca, Caius, Teo Negură, G1b2i3, Gabriela Elena, Atitudini, World of Solitaire, Stropi de suflet, Clipe de Cluj, Mirela Pete, Rokssana, George Valah, Alegerea Sofiei, Theodora Marinescu, Hai că se poate!, Supravieţuitor, Gând licitat şi la sugestia voastră, cine o mai fi fost.

Scandal

Etichete

extraterestru violet, laboratoare secrete

Foto: Alex Mazilu

E greu să gândeşti pe stomacul gol, dar e şi mai greu să formulezi vreun enunţ logic când eşti îmbuibat. Fiziologiştii pun asta pe seama fluxului sangvin care se concentrează la nivelul organelor interne, imediat ce ai îngurgitat o cantintate de alimente. E ca-ntr-o gospodărie. Când ai inundaţie, nu te apuci să calci. Decât dacă eşti într-o doagă. Când plouă, nu te duci pe câmp, la semănat şi nici nu plantezi demcă. Doar dacă eşti sinucigaş şi vrei să te alegi cu o meningită. Mai sunt şi dintre aceştia.

Acum câteva veri, când economia noastră era frisonată de moda buştenilor de cireş, care luau calea exportului în beneficiul câtorva particulari ce-şi rotunjeau vizibil pântecele direct proporţional cu bunăstarea conturilor, un vecin al nostru, insensibil la tendinţele pieţei, a tăiat din codru un cireş de mai, un cireş remarcabil din care scoteai pe puţin 2 metri cubi de cherestea roşiatică şi l-a pus în căruţă. A fluierat fericit până acasă, fluierat întrerupt intermitent de înjurăturile la adresa calului. De ce era fericit? Pentru că le aducea alor săi – o liotă de vreo 7 suflete sărmane – cireşe! Cum să tai bunătate de cireş care putea să facă, bine valorificat, 500 de euro, pentru patru, hai să zicem cinci kile de cireşe amărui?

Nu ştim care dintre personaje construia, în minte, acest raţionament. L-am presupune că ar putea fi  Nea Costache, dar nu avem nicio dovadă că el era cel preocupat de soarta cireşului – azi, epuizat, din pădurile ţării. În acest timp, o larmă teribilă înfoie străduţa îndeobşte liniştită. Alertaţi de feluritele zdroncăneli, zornăituri, ţipete şi râsete, zdrăngăneli de cratiţe lovite cu polonicul, talgere recuperate din şopron ce împrăştiau, odată cu sunetul infernal şi jerbe de praf, se iviră pe la porţi cucoanele.

- Da’ ce-o fi, doamna Culea? Ce să fie cu gălăgia asta?

- Uite, dragă, îl duc pe unul pe-o targă! Vreun nebun, scăpat de la Golia!

- Păi, ce-o fi cu el? O fi bolnav? Şi dacă e bolnav, ce-i cu gălăgia asta? – interveni şi madam Velceru, ce apucase, în grabă, să-şi acopere insuficient bigudiurile din păr cu o năframă de voal. Părea un extraterestru din cei fabricaţi de americani să ne inducă spaime inutile şi sentimentul acut de insecuritate. Pe acest sentiment, desigur, se poate clădi certitudinea că avem nevoie de armament ultrasofisticat; altfel cum o să învingem asemenea creaturi construite din metale stranii, creaturi care respiră azot sau mercur, cum înghiţim noi ozonul?

Parcă ghicindu-mi firul expozeului literar, madam Sculea, mai curajoasă, părăsind spaţiul securizat al curţii şi ieşind în drum, exclamă:

- Au prins un extraterestru!

- Unde vezi tu, dragă, extraterestru? E un humanoid! -îi replică, doctă, madam Velceru.

- Nu e, stimată duamnă (îşi ţuguie, Sculeasa, buzele), că e mov! Uite-te la el, e mov! Şi e gol, bată-l Dumnezeu să-l bată de neruşinat! -, chicoti ea, întinzându-şi gâtul să distingă mai bine amănuntele anatomice ale “extraterestrului”.

Adunătura de gură-cască şi de miştocari cu tingiri, oale, cratiţe, polonice şi alte obiecte zornăitoare, ajunse în faţa bistroului, făcând geamurile să vibreze.

- Eu mă duc să văd ce e! – se ridică Teo, nemairăbdând.

- O fi vreun protest spontan… – ridică din umeri Vania, sorbind, abstras, din coniac.

Gabi, care  mâncase doar un iaurt şi era nefericit şi iritat, ieşise să studieze terasa. Năvăli înăuntru cu o mină mirată:

- Băi, e Eliodor! L-au prins unii şi zic că-i extraterestru! L-au legat de-o targă, e gol şi vociferează într-o limbă necunoscută! E drept, arată groaznic, abia-l mai recunoşti, şi are pielea mov! – explică el dintr-o respirare.

- Hai să le spunem că-l cunoaştem! Să-i dea drumul! – sări, Mirela, miloasă.

- Eu i-am spus să nu bea absinth, dacă nu are antrenament – zise Cella.

- Nu e de la absinth! – replică Vania, la fel de dezinteresat.

- Dar, atunci, ce are? De ce s-a vopsit violet? – se interesă G1b2i3.

- I-am pus o mină de creion chimic în paharul de absinth. Violet cu albastru, tot aia! – desluşi Vania.

- Păi de ce?…  Şi nu-l salvăm? – se miră Caius.

- Du-te tu şi explică-le turbulenţilor că ăla e Eliodor, mare maestru al flăcării violet, că îl cunoşti şi ai băut cu el şi că i-a pus cineva creion chimic în absinth! O să te creadă! – îl îndemnă, cu o indicibilă ironie, Gabriela Elena.

- Mai bine le zici că luna-i pătrată, că-i tot aia! – conchise Vania.

###

Au rostit replici (pe care nu le-a auzit autorul sau, unele, nu pot fi reproduse ): Zalmoxyis, Roxssana, Theodora.

Dimineaţa

Foto: Alice Drogoreanu

La prima oră a dimineţii, când abia se dezmorţesc glasurile păsărilor pe care nu le auzim de obicei, cufundaţi cum suntem în planul de griji pentru ziua care începe, în colţuri risipite ale oraşului, câteva personaje se trezeau cu aceleaşi simptome.

Încercând să facă primele mişcări de dezmorţire, atârnaţi pe marginea patului ca nişte pulovere  scoase din maşina de spălat şi prăvălite pe uscător, fiecare simţi acelaşi ciocan implacabil izbind sacadat în moalele capului.

- U-u-u-hf! – gemu Teo. Am dormit prea mult… Sau am băut prea mult, dacă ar fi să fiu cinstit. Înhăţă, la întâmplare, hainele ce zăceau dezarticulate pe covor şi fugi la baie.

Cam la fel se petrecu ritualul de dimineaţă – cu mici variaţiuni – în 20 de dormitoare diferite situate în apartamente anoste din capitală. Oraşul începu să-şi zornăie mobilizatoarele zgomote. Tramvaie, claxoane (care trec de-a dreptul prin creştet), înjurături, scrâşnet de frână, portiere trântite, glasuri vesele de copii în drum spre şcoală, zăpăitul unui câine al cărui stăpân a plecat la serviciu şi l-a uitat încuiat în baie, un cortegiu de sunete menite să balanseze şi să cresteze piruete în creierele fragile ale acelora care, cu o noapte înainte, încercaseră să scape de spaima dezvăluirilor cu care-i ameninţase Vicki. Aceasta din urmă îşi începu imperturbabilul ei program cu stropitul florilor de pe verandă. Deschise uşa şi, după ce dădu bineţe soarelui, se îndreptă spre jardiniere. Cum nu era întrutotul lumină, se împiedică de o mogâldeaţă moale. Surpriza îi smulse un ţipăt uşor. Se trase înapoi ca muşcată de şarpe şi, dezechilibrându-se puţin, scăpă stropitoarea din mână.

- Ce bine că plouă! – mormăi mogâldeaţa. N-o să transpir deloc sau, în fine, n-o să se vadă! – adăugă şi se întoarse pe partea cealaltă.

- Vania! – se miră Vicki. Ce faci dom’le? Doar n-ai dormit aici?! Nu puteai să suni şi tu ca oamenii la uşă?! Ce e asta la tine? Ridică-te de-acolo! Trebuie că eşti îngheţat!…

- Nu trebuie, dar sunt îngheţat. Aici aveam semnal la telefon, ce vrei? – se stropşi Vania. Şi nu trebuia să mă trezeşti, că eram în Împărăţia pisicilor! Acum mi-ai întrerupt visul!

- Hai, ridică-te şi hai înăuntru, să-ţi fac o cafea, un ceai…

- Astea-s otrăvuri! Mai bun ar fi un coniac!

- Am şi coniac! Doamne, cum ai putut să dormi pe verandă?! Cine-a mai văzut aşa ceva, să dormi în aprilie sub cerul liber?!

- He, he, eu n-am dormit tocmai sub cerul liber, să-l vezi pe Eliodor! Şi coniacul pe care l-ai avut era contrafăcut.

- Da’ ce-a păţit Eliodor? – se interesă, mai mult de complezenţă, Vicki.

- O fi păţit… Lasă că ne povesteşte el, dacă poate. Este vreun restaurant prin apropiere? Unul mic, aşa, de cartier, fără fiţe.

- Da’ de ce nu intri? Hai că-ţi fac un ceai!…

- Am o întâlnire! Ceau şi mulţam de găzduire! – dispăru Vania în aerul rece al dimineţii, luând-o pe străduţele înguste condus de instinct. După câteva minute, nimeri în faţa unei firme. Împinse uşa, se uită împrejur, aruncă o privire expertă sticlelor aliniate în alveolele lor în spatele barului şi, mulţumit, se aşeză la o masă. În câteva secunde apăru o cheneriţă drăguţă căreia-i comandă tot ce visa şi oarecum mirat că orice-ar fi cerut, exista sau se putea prepara, plusă.

Îşi sorbi coniacul cu maximă satisfacţie, gândind: “Nici prin cap nu le-ar putea trece că eu sunt într-un bistrou obscur de pe Strada Mântuleasa! Bine c-am scăpat de ei pe ziua de astăzi!” Îşi verifică telefonul şi se bucură încă o dată că nu are semnal, apoi se ocupă cu degustarea feluritelor bucate alese care soseau în boluri mici şi variat colorate.

Când ajunse la ciorba de potroace, clopoţelul de la intrare vesti un musafir. Înghiţitura se opri în gât şi puţin a lipsit să nu picteze impecabila olandă a feţei de masă cu măruntaie de fazan. Altfel, şi musafirul aflat în uşă afişă aceiaşi consternare. Nu şi-o exprimă, pentru că alt client îl împinse din spate şi urmă un schimb de priviri uimite în 3. Solitarul ridică din umeri şi intră, aşezându-se la o masă distanţă de Vania care-şi continua meticulos (dar evident iritat) treburile. “Aştia o să-mi mănânce tot caviarul! Păcat că nu m-am gândit să-l comand pe tot! Cine i-o fi anunţat că sunt aici? Unul dintre ei e, negreşit, spion! Bine măcar c-am apucat să beau tot coniacul!”

Nu ştim dacă să atribuim simplei coincidenţe sau hazardului faptul că toţi aceia care se “prăfuiseră” cu o seară înainte erau atraşi ca de un magnet spre acest bistrou cochet ascuns în labirintul stradelelor, cert este că intrară, unul după altul şi văduviră bucătăria de toată ciorba de burtă şi de potroace din marmite.

###

S-au dres şi au mormăit frânturi de conversaţie printre sorbituri: VeroVers, G1b2i3, Supravieţuitor, Atitudini, Theodora, Gabriela Elena, Teo Negură, Gabi Rotaru, Roxssana, Caius, Shayna, Răzvan Rinder, Ragnar, Zalmoxys, Zinnaida, Nea Costache, Gând licitat, Mirela Pete.

 

Fenomene stranii

Foto: Alex Mazilu

Dacă le invocăm şi le învestim cu energia noastră cerşetoare, apariţiile din alte dimensiuni nu ezită să se materializeze. Gândeşte-te intens la un balaur din poveşti imaginându-l în toate detaliile şi el nu va întârzia să se desprindă din zidul nevăzut al imaterialităţii şi să îţi invadeze mintea şi existenţa. Nu ştiu dacă isihasmul a inventat cel dintâi cuvântul bun, fluxul de energie pozitivă şi vibrarea aurei astfel încât fiinţa umană să fie protejată de ştimele universurilor paralele care negreşit că există şi la care, să zicem, avem uneori acces numai în vis.

Dacă crezi în rău, în puterea lui, dacă îl invoci mereu, dacă spui mereu că nimic bun nu se poate întâmpla, universul tău de viaţă se curbează ca un tobogan ce te absoarbe în sens descendent. Vei ateriza astfel printre fiinţe inferioare, în miezul unor întâmplări grozave care te vor consuma, te vor anihila şi se vor hrăni cu această energie neagră pe care o emani şi ai chemat-o. Arar i se poate întâmpla unui asemenea suflet, prizonier al adâncurilor energetice, legat de decădere, înglodat în propria groază şi acaparat cu totul de gândul că nu are salvare, să poată ieşi din închisoarea adâncurilor pestilenţiale. Aţi observat, desigur, că instinctiv suntem tentaţi să ne îndepărtăm de oamenii care se plâng, care sunt mereu nemulţumiţi, care dau vina pe orice pentru starea lor inferioară şi nu-şi asumă deloc – ba chiar nici nu le trece prin cap! – faptul de a fi exact unde şi cum îşi doresc să fie. Oamenii sunt şi ei ca şi Universul în care avem privilegiul de a ne oglindi şi la care ne raportăm. Unii sunt precum sorii – luminează şi încălzesc cu bucurie şi pace. Alţii sunt explozivi şi rarefiaţi precum planetele gazoase; alţii sunt comete în flăcări; unii sunt sateliţi obscuri, alţii sunt supernove mirobolante, unii vagabodează fără ţintă prin timp şi spaţiu şi alţii sunt stele căzătoare. Supuşi, cu toţii, aceloraşi legităţi: naştere, creştere, apogeu, echilibru, descreştere, extincţie. Cu felii de timp diferite.

O arătare de coşmar, cu un cap pletos de centaur şi cu picioare de satir susţinând un tulubăţ rotofei cu pântec proeminent, se apropie de Eliodor. Acesta îngheţă de groază şi globii oculari se bombară de parcă ar fi fost strâns într-un cerc necruţător şi doar ochii-i ţâşniseră înafară.

- Ţe vrei? – îngână arătarea, cu glas piţigăiat.

- Î-î-î… Ni-mic! – reuşi să îngâne Eliodor. Ci -ci-ne eşti? – îşi încordă el ultimele puteri.

- Ţadkiel, ţine ţă fiu?! Ţu m-ai ţemat! Ai uitat?

- Zadkiel? Tu-u-u!? – se prăvăli Eliodor în glodul împuţit, într-o prosternare umilă.

- Da’ ţine credeai că ţunt! Papa? Papa nu călătoreţte … aţa ca mine! – rânji Zadkiel, arătându-şi colţii vineţii. Ţe vrei? De ţe m-ai ţemat?

- Pîi…. pî… Să mă salvezi! Nu ştiu ce am păţit şi m-am rătăcit în timp. Cred că am ajuns în Evul Mediu. M-au torturat nişte … nişte … pitici! M-a prins un ciclop şi m-a înghiţit! – povesti el, febril, încercând să-şi aducă aminte amănuntele experienţei terifiante prin care trecuse.

- Ţi ţe-ai mai păţit? – îl iscodi arătarea, plesnind uşor din coada violacee terminată cu un smoc indigo fosforescent, cu o umbră de ironie pe care Eliodor n-o sesiză.

- N-n-nu cred că suntem în Evul Mediu? Hî? – ceru, rugător, o confirmare. Cum nici n-o primi, dar ipoteza nu-i fu infirmată, continuă: Cred că sunt prins într-o falie din viitor. Asta-i grozav că am reuşit să călătoresc în timp – visul oricărui iniţiat!, se sumeţi el sieşi. Dar … am întâlnit nişte fiinţe din Războiul Stelelor care m-au urmărit şi au vrut să mă desfiinţeze…

- Ţi ţe vrei de la mine? De ţe m-ai ţemat?

- De ce te-am chemat? Să mă aduci înapoi în timpul meu? Nu ştiu… Sunt rănit, gol, flămând şi îmi ţiuie capul. N-am acte, n-am bani, n-am haine, după cum vezi. Mi-e frică. De-asta cred că te-am chemat… Îţi mulţumesc că ai venit!

- Nu mi-ai ţpuţ ţe vrei. – îl privi, stăritor, îngrozindu-l până-n măduvă, dacă mai putea fi îngrozit.

- Păi…  Aş vrea să mă duci înapoi în timpul meu. Să mă trezesc acasă, în patul meu, între cearşafurile mele foşnitoare, să cobor pe marginea patului şi să găsesc papucii de postav moale, să mă duc la bucătărie să-mi pregătească Magda micul dejun, să dau drumul la televizor… – visă Eliodor.

- Atunţi, ieţi afară din canal, ia autobuţul treiţ’doi şi du-te-n mă–ta acaţă! Ţe mă ţcoţi pe mine din ţărite ţi din treburile mele ţu proţtiile tale!

- Nu sunt în Evul Mediu? Atunci ce mi s-a-ntâmplat?

- Ţe-ai îmbatat ţa un porc, aţa ţa-ntâmplat! – râşni arătarea. Ţe-ai îmbătat ţa un porc ţi eţti într-un canal împuţit. Ţi niţte nenoroţiţi te-au deţpuiat! Atâta tot! Ţă nu mă mai chemi că nu ţtiu ce-ţi fac! – lovi el cu bâta violet în pardoseală – impropriu spus pardoseală; în fapt nu se produse decât un plescăit al zoaielor ce se scurgeau prin canal. Hai, marţ acaţ! – se întoarse creatura din altă dimensiune şi se făcu nevăzută.

Obosit de intensele emoţii, Eliodor se scurse pe lângă zidul canalului pe care-l pipăi cu mâna să se asigure că e real.

Întrebări

Etichete

Aliodor

Foto: Inobras

Vin, în existenţa fiecărui trăitor conştient de marele mister al vieţii, momente de neînţeles. Sustrase oricărei logici liniare, evenimentele se succed într-un mod absurd şi viaţa, gesturile, replicile şi reacţiile par desprinse dintr-un subsol al timpului. Parcă nu mai e viaţa ta pe care până mai ieri o ştiai şi o controlai aproape în amănunt. Toate întâmplările o iau razna, oamenii se comportă de parcă ai fi invizibil, semenii tăi nu irosesc nicio ocazie de a te dezintegra şi de a te nimici. Ce se întâmplă cu un individ normal, bine ancorat în realitate, bine aşezat în dispozitivul social când o forţă nevăzută şi crudă îi taie pe rând, rânjind cu sadism, toate otgoanele care-l leagă de lucrurile ştiute, de confortul lui cotidian, de reflexele lui condiţionate? De ce unii nimeresc în vârtejuri temporale de unde ies zdrobiţi şi deformaţi, îmbătrâniţi înainte de vreme, striviţi şi inapţi să-şi reia legăturile fireşti cu viaţa, urmând să trăiască într-o plutire stranie între viaţă şi non-viaţă, în timp ce alţii duc existenţe terne şi liniare, fără mari văluriri, egali cu ei înşişi şi cu destinul ce le-a fost pus la dispoziţie?

N-a dezlegat nimeni acest mister, sau nu este dezlegat pentru minţile profane.

Aşa se simţea Eliodor. Îşi revenise în simţiri şi descoperi că fusese deposedat de însemnele identităţii sale. Nu mai avea acte, nu avea bani, nu avea ceas. Dacă l-ar fi obligat cineva să dovedească cine este, n-ar fi avut cum. Era murdar de sânge închegat, de noroi şi dejecţii, puţea înfiorător, era desculţ, n-avea ceas şi nu-şi amintea cum ajunsese acolo.

Dădu să se ridice de pe mormanul de zdrenţe puturoase unde fusese abandonat, ca un câine răpciugos şi o suliţă dureroasă îi străbătu trupul, ţintuindu-l. “Mi-am rupt coloana” – se gândi. Încercă să-şi mişte degetele picioarelor, dar nu le putea vedea din pricina obscurităţii vâscoase şi împuţite. Dar putea să înţeleagă că le mişcă. “Nu e coloana, slavă Domnului!” – răsuflă el uşurat şi se gândi apoi la cuvintele care-i ieşiseră, involuntar, din minte.

“Ce e asta, Slavă Domnului? Unde e Domnul în nenorocirea asta? Nu există niciun Domn aici, sunt doar eu, fără să mă pot mişca şi fără să ştiu unde sunt, pe jumătate mort… abandonat ca un animal rănit… Acuş o să apară răpitorii să mă sfârtece… Cum zicea proful de filozofie din liceu: Dumnezeu nu se ocupă de amănunte, el trasează planurile mari… Eu sunt un amănunt… unul nesemnificativ” – începu să râdă isteric, fără să ştie de ce, ca un reflex al disperării şi fricii. “Dar Iisus vine mai apoi şi spune că Tatăl ştie de fiecare fir de păr din capul nostru, deci ne ştie în amănunt. Atunci de ce m-a lăsat Tatăl să cad în această nenorocire, de ce m-a lăsat, dacă fiecare fir din capul meu e important pentru El? Cum o să cred că sunt important pentru Dumnezeu dacă sunt în halul ăsta de batjocură pe care n-am de ce s-o merit? Milioane de oameni umblă pe-afară liberi şi întregi şi eu zac aici, ca Iov, pe un morman de gunoaie ca ultimul nenorocit… Nu cred să existe unul mai nenorocit decât mine, în acest moment, pe pământ.”

Monologul îi fu întrerupt de ecoul unor paşi târşiţi care păreau să se apropie. “S-a terminat cu mine!” – gândi Eliodor făcându-se instantaneu o ţeavă subţire prin care se scurgea în ţărână doar groază pură. “Doamne, nu mă lăsa!” Închise ochii, aşteptându-şi sfârşitul.

###

Şi-or fi pus asemenea întrebări, vreodată: Shayna, Teo Negură, Zalmoxys, Gabriela Elena, G1b2i3, Gând licitat, Caius, Ioan Usca, Cella, Ana Vero, Ragnar’s Life, Mirela Pete, Alegerea Sofiei, Rokssana, Theodora.

Catacombe

Foto: Alice Drogoreanu

- Cât face, oare, ceasul ăsta? Pare să fie d’ăla, dă firmă… – rosti un glas baritonal, şuierând cuvintele direct din laringe.

- Dă firmă dă tablă, bă, Crizante. Du-te-n mă-ta!, numa’ firme-ţi umblă prîn ţeastă. O face cât o vrea Ţiganu să ne dea pă el.

- Să îmi dea, fraiere, nu să ne dea. Ce, suntem la comun aicea, Carabete? Societate pă acţiuni, cin’zeci – cin’zeci? Apoi, descriind cu braţul descărnat mărginit de mâneca unui tricou slinos, un arc de cerc, se adresă unui public imaginar: “Stimaţi concetăţeni (adică fraieri – mormăi el în subtext), firma noastră, adicătelea societatea noastră pe acţiuni Canalul es-a, pune la dispoziţia publicului larg (şi lung) o gamă variată dă produse (dîn şmangleală) cum este: ceasuri, brăţări dă dame bine, inele, ţoale dă firmă …

- Ţoale nu ia nimini, Crizante, ce-’şti prost! Ţoale dă firmă este la kil la secănd. Cine dă piţule pă zdrenţe, chiar că are etichete? … Uite la asta, … hu … hugo … boss! – izbândi el fericit. Ăsta-i ştab, Crizante, nu ie fraier dă gară, zice şi ţoalele. Oare nu-l caută, dracu’, careva?  Ce facem cu el? Mă-’c să văd dacă s-a trezit!

- Dă-l în mă-sa! Ce? Tu eşti asistentă medicală, eşti felcer acuma, ce puii mei eşti? Du-te fă-i un ceai şi serveşte-l în serviciul de porţelan! -ţuguie el buzele.

- Şi dacă moare bă, fraiere dă fraier, aici? Nu ne-mpute glazoniera? Başca ne umplem de caralii p’aici-şa! Amprente, chestii, bulane pe spinare, cafteală …  Io n-am chef să merg la ţuhaus! Tu, … din partea mea … fă ce vrei! Mă duc să văd dacă mişcă.

- Adică, da! La huzureală, Carabă e primul! Ţigări, haleală, căldurică, băuturică … Cine nu refuză? Carabă! Dacă e să fie cu nasulie, cine spală putina primul şi mă lasă pe mine-n belea? Carabă!

- Vezi că eşti prost, Crizante? Vezi? – pufni Carabă, cu dispreţ.

- Ce să văd, bă, boule, nu vezi că nu văd? Vezi poate-ţi sparg mufa! Şi-ţi iau şi portofelul de i-l ciordişi lu’ turbentatu’!

- Se z’ce turmentatu’ nu turbentatu’, ţ-am mai zâs. Nu ierea şcoală pă lângă orfelinatu tău? Că dacă treceai pă stradă, tot se auzea pân geamuri învăţătura şi când te vedea că treci, se lua, uite-aşa, după tine!

- Cin’ să să ia, bă, după mine? – se zburli Crizanti şi se apropie ameninţător cu pumnii pregătiţi ca nişte ciocane.

- Ho, boală! De învăţătură am zâs, prostea! Că să lua după tine când te vedea ea cum umbli tu aşa pă stradă, neînvăţat. Auzi, că se trezi ştabul. Dă-mi ciorapul ăla, să mi-l trag pe muian, să nu mă cunoască!

- Că eşti şi greu de recunoscut tu, cu capul ăla ţuguiat, dă prost.

Crizante îşi cărăbăni în buzunare lucruşoarele strălucitoare ce erau răspândite pe un butoi desfundat ce le ţinea loc de masă în hruba în care trăiau, înhăţă borseta şi vru s-o şteargă, apoi, tresărind, se gândi că nu poate să plece el aşa pe stradă, în zdrenţele lui soioase cu o borsetă ce bătea la ochi de la o poştă că-i furată şi o înveli într-o pungă de nailon.

Îşi trase pe el, dintr-un morman puturos, o geacă verde şi o luă la sănătoasa spre gura de canal prin care, deja, se insinua în raze mângâietoare o dimineaţă strălucitoare.

Rugul aprins

Foto: Inobras

Fu aruncat ca de suflul unei explozii într-un tunel oranj; coborî vertiginos în spirală, din ce în ce mai repede, cu stomacul în gât. Aceiaşi senzaţie pe care o ura încă din copilărie când părinţii, să-l lecuiască de frică, îl urcaseră în toboganul mare cu apă dintr-un parc de distracţii de la mare, şi-i făcuseră vânt prin tubul acela râzând ca nişte sadici. Atunci îi urâse. Nu-i urâse în timpul prăbuşirii, n-avea cum; era ocupat să supravieţuiască, să scape de  apa ce  îi intrase violentă în sinusuri şi să se ghemuiască pentru a nu se dezmembra. Valul de ură ucigaşă îi încălzi vintrele când reuşise, într-un final, să se agaţe de marginile bazinului şi să iasă la mal. Acolo, sub soarele duşman şi el, dar mai puţin nociv decât apa, clocise cu ochii închişi planuri de răzbunare cumplite. Acum retrăia cu toată fiinţa spaima uriaşă de atunci, amplificată, poate, de gândul că acum n-avea în cine să-şi sprijine ura şi dorinţa de răzbunare.

Aruncat afară din tunel ca o zdreanţă, pluti o vreme, apoi se izbi pleoscăind pe suprafaţa lucie. În cădere, apucase să vadă cu coada ochiului că dedesubt îl aştepta o apă liliachie. În fapt, cu oasele zdrobite, constată că văzul îl înşelase. Căzuse pe gheaţa unui patinoar. Liliachiu. Încercă să se adune şi să se ridice. Nici vorbă să-şi poată coordona mişcările. La un moment dat, gheaţa începu să vibreze, de parcă s-ar fi apropiat o matahală. Cineva – sau ceva – îl apucă de ceafă ca pe-un pisoi şi îl purtă în sus preţ de câţiva metri. Se forţă să deschidă ochii şi se blestemă imediat pentru această curiozitate. Din mijlocul unei frunţi teşite îl privea ameninţător un ochi verzuliu, uriaş ca un crater. Se trezi alunecând printr-un hăţiş de rugi care-i zdrenţuia pielea şi prăbuşindu-se apoi într-o peşteră întunecată şi împuţită. De nicăieri, apărură câţiva pitici ornamentali de grădină – de data aceasta, vii – care-l apucară de picioare şi-l târâră ca pe-un sac, lovindu-l cu ţeasta de lespezi sau ce-or fi fost. Deşi era întuneric beznă, putea să distingă bărbile piticilor şi pardoseala năpădită de-o substanţă vâscoasă ce semăna cu mătasea-broaştei. “Măcar de nu m-ar duce să mă arunce în vreun tunel” – îşi zise,  fără sens. Nici nu-şi încheie bine gândul că se şi prăvăli, din nou. Călătoria fu, de data aceasta, ceva mai lungă. Nu părea să fie un tunel, mai degrabă o scară în spirală. Încercă, deşi puterile i se istoviseră, să-şi protejeze ţeasta cu antebraţele lipite de urechi. Nimeri, de astă dată, într-o sală luminată luxuriant, pe o pardoseală mozaicată, decorată cu motive geometrice pe care nu le putu desluşi de unde se afla. Dădu să se ridice. O cizmă îl ţintui la loc strivindu-i nasul. Zări, printre stelele ce-i ţâşneau din ochi, o adunare de fiinţe ce nu păreau pământene. Semănau mai mult cu personajele din Star Wars.

Îi era cumplit de frig, frigul părea o armie de arici ce-l împungeau din toate părţile. Trupul era un un morman de bucăţi, fâşii, cubuleţe de dureri diferite ce stăteau la un loc printr-un hazard al legilor fizicii. Două ciocane înroşite îi izbeau, ritmic, tâmplele şi un ţiuit pe ultrascurte îi sfredelea timpanele. Eliodor se gândi, nici el nu realiza cum reuşise să închege acest gând, că se află în iad, că acesta e iadul şi că nu se va sfârşi niciodată el fiind pentru totdeauna damnat.

###

N-au avut niciodată parte de o asemenea experienţă (sau poate că da, dar nu recunosc): Theodora Marinescu;  Mirela Pete;  Ioan Usca; G1b2i3; Teo Negură;  Shayna, George Valah, Răzvan Rinder; Madi şi Onu; Caius.

Destăinuiri

Foto: Inobras

Convivii se străduiră prin toate mijloacele să-i abată gândul de la sinucidere lui Eliodor. Bancurile Chinezului – în special cel cu ciorapii* -, rostite în tonalitate forte şi încheiate cu hohote de râs teribile, ce se voiau contaminante se intercalau cu  poveştile picante despre Zoso, Şuţu, Piticu sau Cabral – cele mai multe inventate. Conversaţia, artificios păstrată deasupra subiectelor grave, avea încărcătura electrică potrivită pentru a declanşa un trăsnet în stare să dărâme cartierul. Această luptă permanentă pentru păstrarea unei veselii trucate, combinată cu impresionanta cantitate de alcool ce se scursese în vadul mesei lor sfârşi prin a-i slei de puteri. Unul câte unul, părăsiră localul. Primul se ridică Teo.

- Hai, salut! Mă duc să-mi scriu materialul pentru mâine şi să mă pregătesc de bal… Eliodor …, să trăieşti, dom’le! - mai adăugă, cu o anumită tristeţe. Să ştii că io te înţeleg.

Cum toţi îl fulgerară cu privirile, ridică din umeri şi se răsuci pe călcâie. Îl iertară în aceiaşi secundă, însă, bucuroşi că spărsese cineva gheaţa. Se ridicară, unul câte unul şi, pretextând stângaci câte o treabă care nu suferea amânare, se îndepărtară, istoviţi, prin aerul rece al nopţii.  Doar Cella şi Vania nu se încumetară să-l abandoneze pe Eliodor. Sau, pur şi simplu, puţin le păsa de el, dar n-aveau chef să înfrunte acum drumul până acasă. Începură să discute la început testându-şi reciproc competenţa, oarecum detaşaţi, apoi cu însufleţire.

- Crezi că s-a sinucis?

- Rapoartele din epocă aşa au stabilit.

- Şi accidentul Isadorei?

- Cu înzestrarea-i, Serghei a avut o premoniţie. A scris într-un poem despre eşarfa albastră… – rosti, dus pe gânduri, Vania.

- Deci tu crezi în destin, să-nţeleg, – se bosumflă Cella.

- Cred în predestinare, nu în destin. Predestinare şi viziune pentru aristocraţi şi grotele instinctelor pentru troglodiţi!

- Şi cine sunt aristocraţii? Coborâtori din zei? Ce tot o ţii cu aristocraţia? Nu vezi cum ne-a transformat contemporaneitatea – ca să nu-i zic altfel că e ăsta aici – în nişte oi aparent egale? Democraţie pentru sclavi şi putere pentru şmecherii ce ne-au pus jugul cu vesela noastră consimţire. Dar nu numai că am consimţit! Ba chiar am fost bucuroşi să-l primim, ca pe o izbăvire! Adică de ce să-mi organizez eu viaţa şi să dispun de libertatea mea cum doresc? Mai bine deleg un dobitoc să gândească şi să decidă pentru mine! Aşa pot să dau vina pe altul dacă eu îmi distrug viaţa cu bună ştiinţă! – se înfierbântă Cella.

Vania o privi cu ochii mijiţi şi perplecşi preţ de câteva secunde, încercând să înţeleagă dacă îl provoacă sau chiar nu înţelege.

- Mbî… bî… Aristocraţia tocmai asta înseamnă! Adică înseamnă ce ai spus tu cu sens schimbat. Pentru oamenii aleşi, totul e permis! Iar troglodiţilor le place noroiul lor, nu vor în ruptul capului să-l părăsească. Ia încearcă să scoţi tu un nebun din nebunia lui! Sau un mort din moartea lui! Sau un troglodit din mizeria lui! Poţi? Nu poţi! Există predestinare pentru fapte măreţe şi există soartă pentru cei supuşi sorţii. Uite, de asta, mie îmi pute comunismul de când a apărut el. Nu poţi să faci oamenii să fie egali! Pur şi simplu oamenii sunt diferiţi şi n-ai cum să-i faci egali!

- Ba sunt egali de la natură! Aşa a stabilit Jean Jacques Rousseau. Şi pe această idee – foarte simplă dar strălucită de altfel – s-au întemeiat revoluţiile, s-a întemeiat o ordine nouă! Această nouă ordine a scos şi din popor oameni de excepţie. I-a făcut, cum spui tu, din supuşi ai sorţii, predestinaţi!

- Cum să fie egali? Un nobil e un nobil. E vorba de sânge, de ereditate, de … Auzi, las-o baltă! doar nu crezi în ideile astea egalitariste! În plus, te şi contrazici. Mai nainte spuneai că noua ordine ne clasifică în oi şi ne delegăm libertatea şi decizia unor înapoiaţi, pentru că nu avem curajul să ne asumăm nici libertatea, nici responsabilitatea. Nu aşa ziceai?

- Aşa ziceam, mă refeream la zilele noastre. Dar Revoluţia franceză care a desfiinţat dreptul divin şi a instaurat libertatea, egalitatea şi fraternitatea a deschis o nouă eră omenirii. O eră a visării şi a îndrăznelii. Aşa au fost posibile cuceririle ştiinţei, progresul! Dar, ca de obicei, cum se întâmplă cu revoluţiile, ideile nobile au fost folosite de nişte ticăloşi lacomi şi vicleni în favoarea lor! Mereu ideile nobile sunt târnosite şi distruse de nişte îngâmfaţi inculţi şi egoişti!

- Da, ce să-ţi spun! Ştiinţa ar fi evoluat oricum, pentru că aşa trebuie să fie. Nu are neapărat legătură cu revoluţia nu-ştiu-care. De ce nu apare progresul şi-n Coasta de Fildeş, că şi-acolo-i revoluţie? De ce n-a apărut progresul la noi, că noi am trecut printr-o revoluţie? De ce? Pentru că lumea e condusă, cum spui tu, de troglodiţi! Nu e condusă de aceia care au înzestrare. Uite-te şi la ăsta!… – arătă el cu bărbia spre Eliodor. Marele maestru al vrăjelii. A făcut un desen cu creion chimic, apoi l-a trecut cu apă şi iată omul nou, violet! Iată o nouă ideologie! Şi l-au obosit, cum se vede, ideile…

Într-adevăr, Eliodor dormea dus, horcăind, cu capul răsturnat pe braţele încrucişate, cu nasul într-o scrumieră.

* un banc pe care prietenii Chinezului îl găsesc delicios.

###

Ar fi putut fi prezenţi la această conversaţie: Gabi Rotaru, Supravieţuitor, Zalmoxys, Mirela Pete, Atitudini, Gabriela Elena, Ragnar’s life, Madi şi Onu, VeroVers, Griska.