Foto: Inobras
Sunt atât de obosită de Lumină şi dacă închid ochii şi dacă îi deschid. Câteodată, întunericul are rolul lui, măcar pentru contrast. Dacă Soarele nu s-ar roti, dacă Pământul nu s-ar roti, dacă planetele ar fi fixe precum pionezele, ce-am face? Cum ne-am împărţi răgazul şi acţiunea?
Vă mulţumesc pentru urări. Mărturisesc că am aşteptat toată ziua de 19, de la răsărit până-n apus, un telefon sau un mesaj care n-au mai venit. Atunci, au contat celelalte urări, unele neaşteptate chiar. Fericirea se măsoară în cât poţi dărui; n-are nicio importanţă să primeşti. Aşteptarea s-a numit Ion Iliescu, unul dintre puţinii oameni de pe planetă cu care sunt contemporană. Şi el m-a uitat. E omeneşte să uiţi.
Sentimentul de înstrăinare e din ce în ce mai pregnant. Am venit într-o lume în care n-aş fi vrut să vin. M-am născut să fiu înger, nu om. Încet – încet, am învăţat această cumplită caznă. De a fi om. Mi se pare că am învăţat; în fond, din timp în timp, constat că nu ştiu nimic despre oameni – ei mă suprind mereu cu micile lor interese şi obsesii, cu dorinţa lor perfidă de a avea, de a acapara, de a înşfăca, de a urî, de a se domina unii pe alţii, de a-şi escalada unii altora sufletele. Eu nu ştiu să urăsc. Asta n-am reuşit să învăţ, deşi am încercat. Cum e să urăşti? Cum e să ţii în piept perfidul şi umedul verde şi să-i dai drumul în jerbe pe nări şi prin ochi? Cum să urăşti, când eşti făcut pentru iubire şi împăcare? Cum să dospeşti de venin când eşti făcută din carne caldă şi sânge rubiniu? La ce foloseşte ura? N-am înţeles. Mi-e din ce în ce mai greu şi efortul este din ce în ce mai evident că e în van. Nu poţi să salvezi oamenii de ei înşişi. Eu vreau o lume perfectă, cu îngeri zâmbitori şi gesturi domoale în care nimeni nu are nevoie de nimic de la celălalt. M-am străduit şi m-am muncit atâta timp să devin om încât am ajuns la capătul puterilor. Mi-am consumat toate energiile, mi-am ucis toate visele, mi-am tranşat şi disecat toată aura ca să vă semăn. Şi acum, când nu mi-a mai rămas decât amintirea existenţei de înger, simt dinspre voi aerul rece al înstrăinării. Adică nu sunt ca voi. Pământul din mine nu e însetat de mai multă apă decât are nevoie. Sângele meu nu se iuţeşte de mânie, mâinile mele nu au reflexul apucatului. Ochii mei nu scânteie de ură. Gura mea nu se preface în lamă de sabie otrăvită. Am eşuat. Acum ce să fac? N-ar fi, oare, mai nimerit, să mă întorc la aripile mele prăfuite? N-ar fi mai nimerite sandalele mele cu nojiţe de nor? N-ar fi mai înţelept să vă las în pace şi să mă întorc în sfera mea? Nu ştiu ce să fac şi nu reuşesc să vă învăţ nimic. Şi nici nu pot lua, pe de-a-ntregul, forma spaimelor voastre. Am crezut că toate îmi sunt cu putinţă. Şi, recunosc, încă mai cred. Deşi inima mea a fost jupuită de vie de cei pe care i-am iubit cel mai mult, eu tot nu pot să renunţ.
Dacă mă uit în adâncul meu, dacă scotocesc în debaraua sufletului, undeva, într-un colţişor, şade ghemuit gândul meu cel secret. Gândul că m-am înşelat încercând să-mi deturnez natura. Gândul că am greşit anulându-mi esenţa şi mimând o altă formă. Aşa că mă întorc, cu toate câte le-am învăţat, înapoi în viaţa mea de înger şi o să încerc să vă învăţ să plutiţi peste griji, să respiraţi iubire, să vă împărţiţi toate ale voastre. Să găsiţi fericire şi încredere chiar şi în cea mai neagră deziluzie şi să întoarceţi lumina pe dos când sunteţi osteniţi.
###
Aştept o aripă de ajutor de la: Teo Negură, Mirela Pete, Zinaida, Luna Pătrată, Raza mea de soare, Gabi Rotaru, Răzvan Rinder, Inelul lui Gyges, George Gross, Oana Clara, Cati Lupaşcu, Cammely, Dumitru Agachi, Gabi123, Motanul Filozof, Domnul Nimeni, Umograf, Adrian Voicu, Clipe de Cluj, Ioan Usca, Gabriela Elena, Marinela Şerban, Theodora Marinescu, Madi şi Onu, Atitudini, Sfinx777, Nea Costache, Michaela, Stropi de suflet, Cosmin Ştefănescu, Dragoş Sorin Nicula, Rokssana, Cella, VeroVers, Ilarie.
