Galopul

Imagine

Viaţa, cum cariul cel harnic,

Lucrează în om.

Ca o vibrare de aur, mâna bunicii

Aşează mărarul pe prispă, să se usuce.

Casa întreagă miroase-a mărar, a lumânare de ceară

Şi-a Biblie veche.

În colţ, pe o grindă, se-aburcă să urce

Un păianjen ochios.

Merge, tace şi toarce.

N-are pereche şi are, poate, o sută de ani.

Beau lapte din cana smălţuită,

Pictată cu maci.

Niciun vraci n-ar şti să-mi prepare

Un leac pentru jale, cum ştie bunica.

Îmi arată, prin geam, cu bărbia, ceva.

În faţa portiţei, cu pielea de lapte, un cal.

Nu e un cal propriu-zis,

Nu e de povară.

Se uită la mine precis.

Ies repede-afară, încalec, strâng zăbala şi fug.

Am galopat ani nesfârşiţi cât un veac

Prin ţări şi regate.

Am strâns poveşti, lângă foc, în tovărăşii neînfricate,

Pe unde am mas.

Azi, la un ultim popas,

L-am privit cu luare-aminte,

Ca niciodată.

Calul meu are stele în coamă şi corn.

Nici nu ştiu ce să fac:

Să mă bucur? Să strig?

Mai bine să m-azvârlu în somn, cu pleoapele strânse?

- Hai să mergem acasă – îi zic.

- Stăpână, au trecut mii de ani.

Pe cine mai vrei să găseşti?

Toate luminile-s stinse.

Miliarde de facle se uită la mine de sus.

Câteva, adunate, cântă la liră.

Altele, luminează de far.

O cloşcă urmată de pui culege lumina

De pe lângă un car.

Pe masă, lângă amnar,

E o cană smălţuită pictată cu maci.

Doamne! E atât de frumoasă!

Universul miroase-a mărar

Ca pe prispa bunicii.

Sunt către casă.

###

Salutăm oaspeţii de onoare ai casei şi-i invităm să privească la stele: Hai că se poate, G1b2i3, Supravieţuitor, Rokssana, Neliniştitu, Schtiel, Mirela Pete, Clipe de Cluj, Mădălina, Amalgammax, Theodora Marinescu, Shayna.

Aripi de hârtie

Un tânăr (o spun şi pentru mine, să mă încurajez) blogger, talentat, a lansat de curând o carte în care sunt antologate textele postate pe blog. Cartea se numeşte Programarea Binelui şi cred că mi-ar fi necesară şi mie. Nu cred că e o premieră, a mai făcut asta şi Nea Costache şi cred că şi alţii, Adrian Voicu sau Paul Gabriel Sandu.

Aceste evenimente editoriale m-au făcut să mă întreb ce am de gând. M-am lamentat prea mult. M-am alintat prea mult. Am lenevit prea mult. M-am scufundat într-o autosuficienţă suflată cu o boare de sclipici uitându-mă critic în jur mult prea mult şi prea puţin la mine. Acum am întors privirea către foaia albă, A4, am luat un creion şi cu câteva uitături furişe în oglindă, am încercat să mă desenez cât mai aproape de realitatea mea de acum. M-am pedepsit prea mult pentru o vină imaginară, despre care nici nu cred că-i întrutotul a mea. M-am autoflagelat şi, din suferinţa sufletului nu s-a ridicat, ca-n tinereţea jună, focul inspiraţiei. M-am mortificat cu bună ştiinţă aşteptând (uneori cu înfrigurare, strângând pleoapele şi crispând umerii de parcă ar urma o lovitură teribilă) să mor de-adevăratelea. Când moartea s-a apropiat, făcându-mi pe voie, am implorat-o să plece. Nu pentru mine; mie nu mi-e frică de moarte. Pentru cei care depind de mine şi cărora le pasă.

Nu ştiu de ce sunt atât de tristă şi nici de ce am acest sentiment copleşitor al ratării. Mai demult, când mi-a tras destinul câte un tun încât m-a făcut praf şi pulbere (şi au fost destule “tunuri”) ştiam că mă voi lipi la loc, că voi găsi aliajul şi flacăra care mă va ridica în picioare şi mă va face să merg mai departe. Ştiam. Tinereţea cea triumfătoare toate le învinge. Şi moartea celui iubit. Şi pierderea de sine. Şi rătăcirea prin grotele periculoase ale inadecvării. Când am început să scriu, când mi-a venit ideea să scriu, îndemnată de un dascăl de română genial, mi-am dat seama că nu pot să scriu pentru că nu ştiu mai nimic despre viaţă şi despre oameni. Doar cât citisem în cărţi. Ori cărţile sunt precum oglinzile; arată imaginea unei singure dimensiuni. Aşa că am pornit, după “harta” pe care mi-o puneau la dispoziţie romanele, în marea aventură a cunoaşterii. Oricât de cinic ai fi, nu poţi să pluteşti deasupra pericolelor şi nu rămâi intangibil – mai ales atunci când nu ştii nimic, când nu ai anticorpi, când nu eşti imunizat la suferinţă.

Când am ştiut destul, când desaga mea era încărcată cu toate durerile oamenilor, m-am aşezat pe o piatră şi le-am răsfirat. Încă o dată vederea lor m-a tulburat la fel ca atunci când le-am trăit. Dezamăgirile şi trădarea te dor la fel de intens – dacă nu mai intens pentru că-ţi conştientizezi insuficienţa reacţiei, perplexitatea şi inacţiunea – ca atunci când le-ai trăit “în viu”. Încă stau pe piatră, dacă nu cumva am luat forma ei. Am lepădat un mod de a trăi vijelios, un atavism al strămoşilor mei din stepă care nu gândeau la ziua de mâine. Am lepădat doar învelişul, setea de vânt şi de alte orizonturi e în mine, încuiată. Sunt o piatră care visează să zboare. Nu ştiu dacă mă voi putea transforma în zbor. Când eram copil, după ce am citit legenda lui Icar şi Dedal, m-am urcat în pod şi am lipit cu prenadez, pe două fâşii de pânză, pene. Am vrut să-mi fac şi eu nişte aripi, să zbor. Nu am avut curaj. M-am apropiat de marginea şopronului – de pe care săream fără ezitare fără aripi – şi, după ce-am evaluat situaţia, m-am răzgândit.

Sentimentul neputinţei de a ieşi înafara destinului e copleşitor. Am ajuns pe graniţa propriilor limite şi mai departe nu am curaj. Ca o agonie fără sfârşit, din care fie te întorci în propria viaţă, fie o părăseşti definitiv. Poate c-ar trebui să-mi construiesc, din nou, o pereche de aripi.

###

Toate mărturisirile sunt indecente. Dar cum nu am prieteni cu care să vorbesc despre sufletul meu fără să mă judece sau să mă ia în râs, mă supun acestui autodafeu în faţa prietenilor mei virtuali: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26.

Florar

Etichete

Arts

Foto: Alex Mazilu

Ţi se poate părea o risipă sau o impietate să dormi. Înserarea e doldora de mireasma salcâmului înflorit. Aici se numeşte “băgrin”. Au înflorit şi trandafirii. Primii, Rosa Floribunda, iată, cu un nume predestinat impetuozităţii. Apoi, Rosa, cei roşu – sângeriu cu petale catifelate, parcă ştiind că tânjesc după învoaltele lor horbote. De-atâta frumuseţe, am uitat de toate ale mele. Nici nu cred că există şi nici nu cred că sunt importante. Suntem o istorie a florilor pe care le-am iubit, sau măcar le-am îndrăgit. Nu ştiu ce m-aş fi făcut, ce fel de fiinţă cu mult mai cinică şi mai necruţătoare aş fi fost dacă nu m-aş fi întâlnit cu rochiţa-rândunicii. Creştea în orz şi în grîu, în lanurile din spatele casei. Grâul nu mă interesa. Puţin îmi păsa că din el se face pâinea cea de toate zilele. Nu era grija mea să câştig pâinea – ea era un dat, o realitate continuă care-i preocupa pe alţii. Mă interesau florile albastre şi ciufulite ca nişte petece furate de pe cerul de septembrie, şi mă interesau macii sângerii cu petale atât de delicate încât se pleoşteau şi dacă le atingeai cu răsuflarea fierbinte. Ieşeam primăvara pe câmp şi umblam ore în şir căutând să văd o floare. Ştiam că doar atunci vine primăvara cu adevărat, când apar primele flori – ale unor buruieni cu inflorescenţe albăstrui.

Apoi înflorea liliacul – un gard întreg de liliac înflorit era o barieră parfumată între lumea mea şi altă lume. Între tulpinile liliacului, pe pământ, din limburile verzulii, se iveau lăcrămioarele. Când am aflat că se numesc lăcrămioare, am şi plâns de dragul lor să le-nţeleg mai bine. Cred că puteam să stau ore în şir privindu-le şi minunându-mă. Creşteau, pe marginea drumului de ţară, margarete mirate, imitând soarele. Cu inocenţa lor, sau ca să pună mai bine în valoare miezul auriu, razele lor erau albe. Le culegeam şi făceam coroniţe pe care ni le puneam pe creştete transformându-ne, pe dată, în prinţesele din basme. Prinţese fără de noroc care trebuiau să sufere din greu pentru a atinge fericirea mult visată. Atunci nu ştiam de suferinţă; eram în lumea fericirii continue pe care acum abia o ating în treacăt şi fără să ştiu unde începe şi unde se termină.

Ţin minte parcă a fost ieri. În faţa liceului meu creşteau doi arbori – or mai fi şi astăzi – care nu făceau altceva decât flori. Nu mi-a venit să cred, mi se părea cu totul ireal; am stat uitând de mine în faţa copacului cu flori languroase şi tandre, uşor ruşinate, de magnolia. L-am întâlnit – sau el mă aştepta acolo ştiind că am să vin pe drumul destinului – şi la universitate. Era potopit de floare şi de lumină ca o catedrală. Dacă ar fi să ne-nchinăm copacilor, cred că celor de magnolia ar trebui să ne-nchinăm, platanilor cu pielea cretoasă şi flori cum candelabrele, salcâmilor cu ciorchini albi, roz şi mov, cireşilor ca de zăpadă şi caişilor de bomboane fondante. Imaginaţi-vă lumea fără de floare. Închideţi ochii şi imaginaţi-vă că am trăi doar în dimensiunea utilului, a rodului celui bun de mâncare. Un univers corect şi bun de consumat. Care n-ar trezi în noi decât sentimetul lui “trebuie”, “avem”, “suntem îndestulaţi”. Dacă lângă acest “trebuie” n-ar exista niciun dram de frumuseţe, sufletul nostru s-ar usca. În timp, de la o generaţie la alta, am pierde sentimentele, am pierde visarea şi am deveni doar nişte maşinării eficiente. Feriţi-vă de tăvălugul utilului. Faceţi şi gesturi inutile. Uitaţi-vă la flori. Ele nu se hrănesc din frumuseţea lor de care, probabil, nu sunt conştiente. Încercaţi pentru o oră să fiţi margaretă, lăcrămioară, narcisă, tradafir, rochiţa-rândunicii, lalea, crin, liliac, sau scânteiuţă. Poate nu e util, poate nu veţi simţi că aţi făcut ceva corect, necesar, practic. Dar aceasta e portiţa dărăpănată şi anostă către fericire. Trebuie doar să o împingeţi puţin.

###

Îmi salut convivii virtuali:  Ioan Usca, Clipe de Cluj, Nea Costache,  Melami,  Lillee, Dumitru Agachi, Adrian Voicu, Club Impact, Gând licitat, Michaela, Alex Mazilu, Daurel, Bogdan Onin, Boghi,  Aurora Georgescu, Anna Karenina, Ana Veronica, Anavero, Grişka, Ana Pauper, Link-Ping, Onu, Zalmoxys, Sophie, George Valah, Ana Usca, Vania, Gabriela Elena, Ragnar, Gabi123, Supravieţuitor, Carmen, Mirela Pete, Theodora Marinescu, Rokssana, Caius, Ilarie, Clipe de Cluj, Răzvan Cătălin Rinder, Shayna, Se-cret, Schtiel, Gabitzu, Simion Cristian, Amalgammax, Vio, Verovers, Transildania, Teo Negură, Simona Ionescu, Simon, Cati Lupaşcu, Cella, Ivona Boitan, Lilick, Mihaela di Toscana, Mircea Suman, Nicu, Adele Onete, Oana Clara, Octavia Sandu, Răzvan Şerbu, Gia, Gabriela Ilieş, Elena Agachi, Dragoş Sorin Nicula, Deya.

Senin

Etichete

Capernaum, God, Jesus

Foto: Inobras

Sunt trist precum un faun

Închis în Capernaum

Şi nu-i nicio putere

Să poată dezlega

Pecetea vineţie

Ce-mbracă preajma rece

Şi stafideşte crinii

Crescuţi în urma mea.

Am vrut s-adun azurul

Şi să-l ascund în inimi,

Am alergat pe creste

În palme să-l cuprind.

Nu s-a-nvoit norodul

Din locurile-aceste

Mult mai de preţ îi pare

Năvodul cu guvid.

Ce-aş face fără tine,

Alungă suferinţă?…

Cum să înveţe omul,

De-ar fi desăvârşit?

Cum foloseşte sieşi

Fărâma de căinţă?

Şi cum s-a-aleagă drumul,

Dacă n-a rătăcit?

Să n-ascuţiţi cuţitul

Pe ale voastre inimi.

Nu credeţi că din piatră

Veţi auzi răspuns.

Din împietrirea rece

Nu auziţi nimică,

De-ar fi să vă vorbească

Cu lacrimi, chiar Iisus.

###

Pentru cine are urechi de auzit: Simion Cristian, Shayna, Hai că se poate, Gabriela Elena, Theodora Marinescu, Rokssana, George Valah, Ioan Usca, Supravieţuitor, Teo Negură, G1b2i3, Ilarie, Caius, Ioan Sorin Usca, Exergy.

Miercurea fără cuvinte

Foto: Alex Mazilu

Treceam prin Piaţa Abundenţei

Etichete

Andrei Bodiu, Banat, Bucharest, Cornel Ungureanu, Marian Oprea, Mateiu Caragiale, Revista Orizont Timisoara, Romania, Sylvia Plath, Timişoara

Imagine

Eram studentă la Ziaristică, la Timişoara. Cred că eram în vara lui 1994; împreună cu alţi vreo trei năuci, îi ţineam trena – sau el ne cususe cu verbe şi dantele de ea – poetului Şerban Foarţă. Şerban Foarţă – pentru cei care nu au auzit de el -, este unul dintre cei mai compleţi oameni de cultură pe care i-a dat România contemporană. Printre altele, este autorul primelor texte ale formaţiei Phoenix. Ţinea, la noi, la Universitatea Banatului, un curs de Istoria presei – un curs absolut de neînţeles pentru marea majoritate a studenţilor, presărat cu nenumărate repere culturale de care nu aveam cu toţii habar. Pe unii dintre noi ne-a sedus cu elocinţa lui  alambicată şi cu uriaşa lui cultură; alţii au rămas indiferenţi şi imuni.

Ne aflam, într-o după-amiază, în locuinţa poetului Traian Dorgoşan. Şerban îşi executa numerele de echilibristică şi magie cuturală, scoţând fluturi din batistă şi scarabei din zaţul cafelei. Traian Dorgoşan era stipendiat pe vremea aceea – nu ştiu ce s-o fi făcut între timp – de Uniunea Scriitorilor din Timişoara, prin bunăvoinţa profesorului  Cornel Ungureanu.  Cel care făcea diligenţele – cel care-i cumpăra şi-i aducea cele de trebuinţă – era un tânăr poet, yoghin şi cu totul căzut din lună (cel puţin aşa părea de parcă atunci ar fi deselenizat), Marian Oprea.

Nu pot spune că am frecventat lumea literară timişoreană. Pot spune, însă, că i-am cunoscut boema – nu până la a face din ea un viciu – boema strălucitoare sau uneori calpă, boema ferventă şi ameţitoare pe care atât de magistral o descrie Mateiu Caragiale. Nu sunt un scriitor de agora – sunt unul mai degrabă al penumbrei. Fără falsă modestie, nu cred că sunt un mare poet. Pur şi simplu nu sunt. Şi nu sunt, nu pentru că n-aş fi fost în stare. Aş fi fost,  vorba profesoarei mele de Literatură din liceul pedagogic – madam Lazăr, o dăscăliţă dură care mă călca în picioare după fiecare triumf şi după fiecare realizare – dacă m-aş fi luat “în serios şi aş fi rupt zăgazurile limbii române”. Aşa s-a exprimat o dată, uitându-se la mine într-un fel pe care nu-l pot descrie: speranţă, prudenţă şi indignare.

Nu m-am luat niciodată în serios. Poate în 2002 – 2003, când am scris Cartea de Dragoste. Atunci m-a luat poezia în serios şi m-a izbit de toate piscurile vieţii, m-a aruncat în genunea disperării, m-a azvârlit în al nouălea cer, m-a crucificat pe boltă şi m-a întins dintr-o zare în cealaltă. Nu se poate trăi cu o asemenea intensitate îndelung. Rişti să te distrugi prin autocombustie. Poate era mai bine aşa… Între inspiraţia poetului şi dorinţa lui de a trăi poezia ca pe un autodafeu şi instinctul de conservare, a învins instinctul de conservare. În fond, sunt în primul rând om. Mi-au trebuit multe lacrimi, un ocean de lacrimi, să sting focul ce ardea cu vâlvătaie. Pe jumătate fumegând, a trebuit să reînvăţ să umblu şi să respir, să am afecte şi să văd. Poate că ar fi trebuit să merg până la capăt. Poate că ar fi fost mai bine să ies ca Sylvia Plath. Aşa aş fi vrut. Dar Dumnezeu este, câteodată, iscusit. M-a legat cu un lanţ de aur, cu cătuşe de mătase, de viaţă. M-a priponit aici şi voi pleca doar când mă voi putea subţia ca un fum.

Aseară am găsit deasupra canatului uşii un pachet. Cu o carte, în dublu exemplar. O copertă foarte frumoasă, neverosimilă. O antologie a poeţilor din Banat, din anii ’90. Bijuterii din Piaţa Abundenţei. O carte redactată şi îngrijită de poetul Marian Oprea. Între nume ilustre ca Andrei Bodiu, Robert Şerban, Costel Stancu, Ana Ştefănescu, Rodica Draghincescu şi numele meu. Nu ştiu prin ce hazard. Nu cred că m-am gândit să mă bucur. M-am înspăimântat de-a dreptul. Cu adevărat sunt îngrozită. Nu există nimic mai implacabil şi mai înrobitor şi mai imperativ decât să fii fixat pe un perete, sus, într-o galerie cu personalităţi ilustre. Mă simt, oarecum, impostoare. Nu sunt un poet în adevăratul înţeles al cuvântului, nu umblu pe străzi în neştire răsfirând verbe şi imagini, fără să-mi pese ce se întâmplă în lumea înconjurătoare.  Nu am credinţa fermă că numai eu am ceva de spus şi doar eu am descoperit unghiul din care se vede lumina cea adevărată. Nu trăiesc cufundată-n lectură, nu visez metafore şi nu mă rotesc în interiorul obsesiei de a poetiza.  Precum măgarul lui  Buridan, între viaţă şi poezie, n-am ştiut niciodată să delimitez, să trag o linie de demarcaţie şi să mă decid doar pentru un mod de a trăi. Exclusiv prin poezie. Exclusiv prin viaţă.

La deschiderea antologiei, criticul Cornel Ungureanu mă prenumără printre poeţii care se anunţau, la debut, remarcabili şi care “au dispărut”, cu prezumţia că, poate, vor “reapare în forţă”. Această tuşă – poate puţin cam nedreaptă – m-a şocat. Nu m-am gândit niciodată să dispar. Şi nici măcar n-am făcut-o. Sigur, nu mai sunt în moţul Timişoarei, să-mi răsfir verbele acide în paginile vreunui jurnal;  nu frecventez cercurile literare pentru că nu sunt un om de Cenaclu – pur şi simplu nu sunt. Există în viaţa mea mult mai multă interioritate decât exhibiţionism. Şi, oricum, vârsta exhibiţionismelor a trecut. Poate nu se vede, dar am prins rădăcini într-un Banat care a fost cu mult mai generos cu sufletul meu şi cu mine decât a fost locul naşterii. Deşi nu duc o viaţă ilustră în lumina reflectoarelor, fiind doar un anonim arhivar într-o instituţie obscură (şi obscurantistă), am continuat să scriu în toţi aceşti ani şi, paradoxal, am continuat să am o viaţă chiar dacă ea nu e întrutotul dedicată Literelor. Nu am considerat niciodată că a fi “un mare poet” presupune şi a avea succes. Pur şi simplu nu m-a interesat niciodată succesul. Dar nici măcar “a fi un mare poet” nu mă interesează. Mă interesează adevărurile mici, invizibile, transparente, prin care circulă viaţa oamenilor în fiecare clipă. Mă interesează căderile şi înălţările, puterea omului de a ieşi din condiţia lui de om, câteodată şi, mai ales, puterea omului simplu, necunoscut, de a-şi împlini perfect rosturile sale. Există anonimi cu vieţi uluitoare în simplitatea lor. Există tot atâtea romane nescrise câte vieţi sunt pe pământul acesta; fiecare om e o poveste a altor poveşti. Sper doar să am timp destul şi sper ca destinul să fie bun cu mine ca să pot descrie tot ce m-aţi învăţat, voi, alţii, toţi, cei care aţi trecut pe lângă mine lăsându-mi în buzunar un bilet pe care scrie cu sângele vostru şi cu lacrimile voastre: “viaţă”. În rest, nu pot decât să mă bucur că tovarăşii mei de hălăduială prin Câmpiile Elizee ale tinereţii nu m-au uitat şi, iată, mi-au fixat craniul viu, mişcător, într-o nişă a osuarului.

###

Îmi salut prietenii virtuali: Luna pătrată, George Valah, Hai că se poate, Shayna, Gabi Rotaru, Teo Negură, Clipe de Cluj, Supravieţuitor, Nea Costache, Rokssana, Gabriela Elena, G1b2i3, Raza mea de soare, Mirela Pete, Ioan Usca, Ioan Sorin Usca.

Sfârşitul Timpului

Etichete

God, Guardian, Gulf Stream, Hendaye, Hopi, Kalachakra, Pachacuti, Robert I. Soare, Romania

“Aceeaşi şamani i-au spus lui Villoldo că lumea va ajunge într-adevăr la un sfârşit… că planeta se va transforma în anii care urmează într-un mod care depăşeste capacitatea noastră de înţelegere actuală. Perioada anilor 2002 – 2012 ei o denumeau Pachacuti, însemnând timpul când totul se întoarce invers, când realitattea este restructurată.” (Jay Weidner şi Vincent Bridges în cartea “Misterele marii cruci de la Hendaye”)

S-au scris multe despre sfârşitul timpului şi 21 decembrie 2012, dată la care celebrul calendar Maya se încheie brusc.

Un lucru interesant este ca Mayaşii, care erau foarte avansaţi în astronomie, calculaseră date cosmice pâna la milioane de ani în trecut. De ce calendarul lor se încheie la solstiţiul de iarnă din anul 2012?

La fel de tulburator este faptul că în cu totul altă parte a lumii, tradiţia Kalachakra (Roata Timpului) afirmă că după 960 de ani de la revelarea învaţăturii secrete în Tibet (care s-a făcut în anul 1027) va veni o perioadă de 25 de ani care va culmina cu Sfârşitul Timpului. O matematică simplă ne duce la un rezultat intrigant: 1027 + 960 + 25 = 2012.

Cu câţiva ani în urmă au început să apară comentarii şi teorii pe marginea celor două “curente” convergente: calendarul Maya şi tradiţia tibetană Kalachakra. Totuşi, nimeni nu putea răspunde la o întrebare simplă şi legitimă: Pe măsură ce ne apropiem de anul 2012 şi intrăm în era Vărsătorului, transformarea conştiinţei colective a umanităţii se va face fără cataclisme sau va fi nevoie de o mare purificare şi “triere”, aşa cum tradiţia indienilor Hopi (şi multe altele) consemnează? Sau în ambele moduri?

Recent am citit o carte numită “Misterele marii cruci de la Hendaye” care răspunde acestei întrebări. Astăzi suntem la marginea Timpului, cu toate consecinţele de rigoare. Şi într-adevăr întreaga realitate se va întoarce “pe dos”. Acelaşi lucru s-a întâmplat în Atlantida cu mii de ani în urmă, când, ca şi acum, domneau lăcomia, materialismul, setea de putere şi tehnologia, în detrimentul spiritualităţii.

De cel puţin 30 de ani o multime de informaţii de natură metafizică şi spirituală au intrat în câmpul conştiinţei planetar, şi nu întâmplător. Aceasta a făcut ca mulţi oameni să se întoarca din nou sincer către spiritualitate, în toate formele ei. Dar nu suficient de mulţi. Este de ajuns să ne uităm la lumea noastră de azi şi vedem clar că marea majoritate a decis să ignore acest semnal. Personal cred că această polarizare de conştiinţe face parte din procesul de purificare al planetei.

Din mulţimea de învăţături profetice, o voi aminti pe cea creştină, fiind cea mai apropiată de nivelul actual de înţelegere al umanităţii, fiind deci cea mai potrivită. În Biblie se spune că graul va fi separat de neghină. Această “triere” deja se desfăşoară sub ochii noştri.

Este unanim recunoscut că, de-a lungul mileniilor, frumoasa nostră planetă a trecut prin diverse cataclisme. Fie că era vorba de inundaţii, ere glaciare, inversări de poli sau alte violenţe majore, multe dintre ele s-au petrecut foarte rapid. Căminul nostru nu este atât de stabil şi sigur pe cât am vrea noi să fie.

În credinţele străvechi găsim referire la fenomenul precesiei echinocţiilor, având o durată de 25.920 de ani. Acest mare ciclu, sau Anul Cosmic, are o poziţie centrală în tradiţiile egipteană, mayaşă, nord-americană… Era deci foarte important ca astronomii antici să cunoască exact locul lor în acest mare ciclu, pentru că existenţa lor depindea de aceasta.

Secretul crucii de la Hendaye

Marea cruce de la Hendaye din sudul Franţei este un monument ce reprezintă Sfârşitul Timpului. Conţine într-o formă codificată informaţii despre marele An Cosmic şi ciclurile de purificare şi “triere” care vin odată cu acesta.

Dar mai important decât aceasta, mesajul acestei cruci descrie procesul de purificare: emisfera nordică a planetei va trece “prin foc” datorită unui eveniment ce apare în centrul galaxiei noastre. Autorii se bazează nu pe profeţie, ci pe cercetări ştiinţifice în legătură cu anumite alinieri planetare şi galactice care au determinat perioadele de purificare din trecut. Un astfel de proces a început deja şi pentru noi.

Aceste conculzii prezentate în carte au o bază ştiinţifică solidă. Recente descoperiri astronomice vin în sprijinul afirmaţiei că multiple schimbări planetare au început deja şi acestea se vor intensifica pe măsura ce ne apropiem de anul 2012.

La începutul anului 2004, magazinul “Fortune” şi ziarul “The Guardian” au făcut public un raport al Pentagonului. Care afirmă că în următorii ani ne putem aştepta la: schimbări bruşte de climă care vor duce planeta la anarhie; după anul 2010 Europa va suporta o schimbare radicală de climă se estimeaza milioane de victime omeneşti datorate războiului şi foametei; pâna în anul 2007 furtuni violente vor distruge bariera de coastă a Olandei determinând pierderea unor vaste teritorii; revolte şi conflicte interne vor distruge India, Africa de Sud şi Indonezia; numeroase perioade de secetă vor afecta majoritatea “grânarelor” lumii; ameninţările nucleare se vor intensifica; Marea Britanie şi ţările vecine se vor îndrepta către un climat Siberian; conflictele şi neîncrederea vor pătrunde în toate aspectele vieţii; schimbarea climei va fi o ameninţare mai mare decât cea teroristă.

Dovezi ştiinţifice în sprijinul unei schimbări bruşte (de ordinul a câţiva ani) a climei există, pentru că asemenea schimbări au avut loc si în trecut. Două articole recente publicate în “Fortune” şi “Common Dreams” descriu cum aceste schimbări sunt asociate cu ultima eră glaciară, care s-a petrecut acum 13.000 de ani. Şi se pare că se va petrece din nou.

Credibilitatea teoriei unei noi ere glaciare este susţinuta şi de măsurătorile navei spatiale Ulysses (lansată de Agenţia Spaţială Europeană în 1993) care arată că sistemul solar primeşte din ce în ce mai mult praf cosmic venind dinspre centrul galaxiei ceea ce duce la scăderea “luminii” pe care o primim de la Soare.

De asemenea, s-a studiat salinitatea oceanului Atlantic de nord în ultimii 40 de ani. Nivelul salinităţii apei oceanice a scăzut pe măsură ce au început să se topească din ce în ce mai mulţi gheţari, ceea ce a dus la scăderea vitezei marilor curenţi de apă oceanici din această zonă (incluzând faimosul curent cald Gulf Stream), cu efecte directe asupra climei regionale. Se aşteaptă astfel o răcire puternică a vremii în următorii ani, răcire ce va afecta coasta de nord-est a SUA, estul Canadei, Marea Britanie şi ţările vecine. Ca medie, temperaturile din Europa ar putea să scadă cu 7 – 14 grade.

Raportul Pentagonului mai arată că, paradoxal, vara va fi din ce în ce mai caldă, ceea ce va duce la o şi mai rapidă topire a gheţarilor oceanici, cu consecinţe grave asupra curenţilor oceanici şi a climei zonale. La extrem, se poate ajunge la ierni cu temperaturi foarte scăzute, similare Siberiei, în ţările limitrofe Atlanticului de nord. De asemenea, multe alte zone vor suferi schimbări similare.

Legatura cu sudul Franţei

Extraordinarul mesaj dăltuit în misterioasa cruce de la Hendaye îşi are originile în şcolile străvechi ale Gnosticismului, Alchimiei, Sufismului, Kabbalei şi Creştinismului mistic. Se pare că acest mesaj a fost scris pe această cruce de către un supravieţuitor al teribilelor zile ale Atlantidei. Ideea centrală a cărţii este că această cruce reprezintă un punct de referinţă pentru purificarea planetară actuală.

Jay Weidner afirmă că “iniţiaţii şcolilor străvechi priveau timpul şi experienţa umană într-o dimensiune bazată pe cicluri.” Străvechi texte indiene descriu (cu multe mii de ani înaintea Bibliei) cum Marele Ciclu de 25.920 de ani a fost împărţit în 4 ere: “În acelaşi fel cum anotimpurile decurg unul din altul, cum Luna trece prin perioadele de nastere, crestere, maturitate şi moarte, umanitatea, ca întreg, trece prin cele 4 faze ale acestui Mare Ciclu. Acesta este compus din era de aur (Satya), era de argint (Treta), era de bronz (Dvapara) şi era de fier (Kali).”

Astăzi ne aflăm nu numai la sfârşitul erei de fier, dar şi la sfârşitul ciclului de 25.920 de ani. Conform scrierilor străvechi, era de fier este perioada în care magia neagră devine religie iar oamenii găsesc plăcerea în a-şi controla şi domina semenii şi chiar planeta. Pământul, aerul şi apa sunt poluate. Războaie, foamete şi epidemii înconjoară rasa umană. Timpul însuşi se grăbeşte acum spre Sfârşitul care va permite unui nou ciclu să reînceapă.”

Este de ajuns să priveşti atent în jurul tău şi vei vedea că toate aceste simptome sunt prezente.

Alinieri cosmice

Pentru a înţelege cu adevărat mesajul crucii de la Hendaye este necesar să înţelegem fenomenul precesiei echinocţiilor.

Pe scurt, planeta Pămînt se învârte în jurul axei sale ca un titirez care se clatină. Ca rezultat, polul nord al planetei trasează în spaţiu un cerc imaginar larg, având o perioada de 25.920 de ani. Acest adevărat “An Cosmic” este unul dintre secretele bine păzite ale vechilor şcoli spirituale ale civilizaţiilor antice.

Calea Lactee este galaxia din care face parte sistemul nostru solar. Privită din profil, arată ca o pâine rotunda cu un mijloc (centru) proeminent. Centrul galaxiei (descoperit în 1917) se comportă ca o inimă ce pulseaza lent, trimiţând în spaţiu o energie misterioasă.

Autorii cărţii afirmă că mesajul crucii de la Hendaye confirmă recentele descoperiri ştiinţifice din astronomie care arată că centrul galaxiei este responsabil de periodice pulsaţii energetice ce influenţează sistemul nostru solar. Secrete străvechi ne spun că centrul galactic este sursa Conştiinţei Creatoare care ghidează evoluţia umanităţii şi a întregii galaxii şi determină calitatea vieţii şi a conştiinţei de pe Pământ.

Deşi aduce mai mult a filozofie, nu este deloc aşa. Autorii arată că descoperirile fizicianului Paul LaViolette sunt esenţiale. El le-a publicat în cartea sa “Pământul incendiat” în care demonstrează că aproximativ la fiecare 13.000 de ani Pământul primeşte un val de energie dinspre centru galactic care duce la catastrofe. Ultima dată s-a întâmplat la sfarşitul erei glaciare.

Mai mult, LaViolette a examinat probe din gheaţa Groenlandei şi a descoperit straturi de Iridium, element provenit din centrul galaxiei. Toate aceste “ploi” galactice au perioade de 13.000 de ani. Suspectaţi vreo legatură cu precesia echinocţiilor?

O viziune unificatoare

Cei care sunt conştienţi de ceea se întâmplă azi în lume recunosc că se pregăteşte într-adevăr ceva. Tradiţiile străvechi ale indienilor Hopi, mayasii, Edgar Cayce, Roata Timpului tibetană şi multe altele, toate converg către aceste zile. De ce tocmai acum umanitatea este preocupată de probleme planetare ca reducerea salinităţii ocenului Atlantic de nord, încălzirea globală, riscul unei noi ere glaciare?

De ce tocmai acum clima se schimbă drastic? În vara anului 2003, aproape 15.000 de francezi au murit din cauza căldurii excesive în numai 3 săptămâni. Gheaţa din Alaska se topeşte rapid iar stâlpii liniilor telefonice sunt în pericol de a cădea, lipsindu-le suportul. Din 2002 s-au înregistrat cele mai fierbinţi veri din ultimii 500 de ani. În ultimele câteva zeci de ani unii gheţari din Elveţia s-au diminuat cu 50%, la fel ca şi gheţurile nord-polare din regiunea Alaska şi Canada. Sir David King, omul de ştiinţă cel mai respectat din Marea Britanie a afirmat recent că “ne aflăm în faţa unui dezastru climatic” (iar ca urmare guvernul Britanic a încercat să-l reducă la tăcere).

Nu putem ignora toate aceste informaţii.

Atunci ce e de făcut? Să ne ridicăm mâinile la cer şi să renunţăm la orice speranţă? Absolut nu. Aceleaşi tradiţii străvechi ne spun că cei care sunt pregătiţi vor trece cu succes prin toate aceste evenimente, regăsindu-se în noul ciclu.

Către sfârşitul cărţii, autorii amintesc de discuţiile pe care le-a avut Alberto Villoldo cu unii dintre şamanii din Peru. “El vorbeşte de o posibilă evoluţie a speciei Homo Sapiens spre Homo Luminous”. În acestă direcţie sunt importante recentele cercetări despre genomul uman şi despre posibilele re-organizări ale genelor în forme noi care vor da naştere unor lanţuri de ADN cu mai multe spirale (în prezent sunt două). Să fie rezultatul misterioasei energii din centrul galaxiei?

Un lucru e sigur: aceşti şamani sunt convinşi că ceva cu adevărat profund este pe cale să se înfăptuiască şi că urmează un pas foarte important pentru umanitate.

Ca referinţă, merită citite “Amprentele zeilor” de Graham Hancock, “Profeţiile Maya” de Maurice Cotterell şi Adrian Gilbert şi “Dincolo de profeţii şi predicţii” de Moira Timms.

Români celebri

Etichete

Emil Racoviţă, Henri Coandă, Ioan Cantacuzino, Robert Charroux, Romania

Putem observa cu stupoare cum chiar unii români afirmă despre locuitorii acestei ţări că ar fi doar nişte “barbari” încă de pe vremea dacilor, care n‑ar fi ştiut nici măcar să scrie (cum prezintă în unele articole “Academia Caţavencu”) şi că românii sunt şi acum “codaşii Europei”! Astfel de afirmaţii pot fi semne de incultură crasă sau, de cele mai multe ori, de rea‑voinţă, ce apare ca un rezultat al oportunismului unor ziarişti care nu urmăresc altceva decât banii care vin din Vest sau de la Est.

Şi pentru că autorii celui mai popular dicţionar occidental – Larousse – nu vorbesc deloc de români ca naţiune importantă pentru dezvoltarea civilizaţiei umane, vom prezenta o serie de inventatori de marcă originari din România, sau personalităţi mondiale de primă mărime care aparţin acestui neam, dar care din păcate nu sunt cunoscuţi, deoarece se pare că mass‑media românească este mult mai preocupată de cazuri stupide care nu au nici o valoare umană şi naţională.

Rachetele expediate de la Cape Kennedy şi aripile “Delta” au fost inventate la Sibiu încă din 1555! Onest, Robert Charroux a semnalat acest eveniment, cu toate amănuntele necesare şi cu o firească uimire că “istoria oficială” a “reuşit” să‑l neglijeze… Racheta spaţială cu trei etaje de carburant solid (“model Cape Kennedy”) a fost inventată în 1529 şi trimisă în spaţiu cu succes în 1555, în prezenţa a mii de spectatori. Performer: Conrad Haas, şeful Depozitului de Artilerie de la Sibiu (1550‑1570).

Această informaţie şi următoarele provin dintr‑un vechi manuscris descoperit de prof. Doru Todericiu, în 1961, la biblioteca din Sibiu. Lista invenţiilor menţionate în manuscris conţine: rachetă cu două etaje de ardere (1529); rachetă cu trei etaje (1529), baterie de rachetă (1529), căsuţă zburătoare (1536), experimentarea principiului arderilor necesare la racheta cu mai multe etaje (1555), utilizarea aripioarelor de stabilizare având forma literei delta (1555)… “Căsuţa zburătoare”, propulsată în aer de rachetă, nu era nimic altceva decât anticiparea cabinei spaţiale folosită de cosmonauţi începând cu anii 50!… În lucrare erau menţionate şi pulberile lui Ioan Românul din Alba Iulia.

Radioactivitatea artificială a fost descoperită de o savantă de la Facultatea de Ştiinţe Bucureşti, şi însuşită apoi de Marie Curie (de origine iudaică) şi întrebuinţată pentru distrugere. Cerând un grad superior la facultate, savanta româncă îi scria regelui Carol al II‑lea:
“Numirea mea s‑ar putea face pe aceeaşi cale excepţională ca şi a domnilor recomandaţi de dl. Perrin, ca o recompensă a descoperirii radioactivităţii artificiale, care este a mea şi de al cărui fruct s‑a bucurat d‑na Joliot‑Curie, recomandată de însuşi dl. Perrin pentru Premiul Nobel. (… )Domnul Decan al Facultăţii de Ştiinţe şi o parte din profesori mă sacrifică pentru a nu‑i nemulţumi pe dl. Perrin şi pe soţii Joliot‑Curie, de care, zic dumnealor, au nevoie.”
Veşnicile “plecăciuni” faţă de cei de afară, bogaţi, deci deştepţi şi merituoşi!
Nedreptăţita savantă înfiinţase din proprie iniţiativă Catedra de Radioactivitate de la Facultatea de Ştiinţe Bucureşti…

1827 – Petrache Poenaru (secretarul lui Tudor Vladimirescu) – este inventatorul stiloului (tocul rezervor).
1858 – Bucureşti – primul iluminat cu petrol al unui oraş din lume şi prima rafinare a petrolului.
1880 – Dumitru Văsescu – construieşte automobilul cu motor cu aburi.
1881 Alexandru Ciurcu – obţine un brevet din Franţa prin care prevede posibilitatea zborului cu reacţie.
1885 Victor Babeş – realizează primul tratat de bacteriologie din lume.
1886 Alexandru Ciurcu – construieşte prima ambarcaţiune cu reacţie.
1887 C. I. Istrate – Friedelina şi franceinele.
1895 D. Hurmuzescu – descoperă electroscopul.
1899 C.I. Istrate – o nouă clasă de coloranţi.
1900 Nicolae Teclu – becul cu reglarea curentului electric şi gaz.
1904 Emil Racoviţă – biospeologia
1905 Augustin Maior – telefonia multiplă
1906, 18.03 – Traian Vuia – avionul cu tren de aterizare pe roţi cu pneuri; cu “Vuia I” acesta reuşeşte prima decolare fără să folosească nici un mijloc ajutător, numai cu aparate aflate la bord (în fapt, primul avion din istorie).
1906 A.A. Beldiman – aparatul hidraulic cu daltă de percuţie pentru sondaje adânci.
1908 Lazăr Edeleanu – prima rafinare în lume a produselor petroliere cu bioxid de sulf.
1908 Acad. Nicolaie Vasilescu – Karpen – “pila Karpen”, care funcţionează încă, neîntrerupt, de aproape 100 de ani!
1910 iunie – Aurel Vlaicu – lansează primul avion din lume fuselat aerodinamic.
1910 Tache Brumărescu – maşina de tăiat sulf.
1910 Ştefan Procopiu – efectul circular al discontinuităţilor de magnetism.
1910 Gh. Marinescu – tratamentul paraliziei generale.
1910 – Henri Coandă reuşeşte primul zbor al unui avion cu reacţie (fabricaţie proprie).
1910 Ioan Cantacuzino – “fenomenul Cantacuzino” (aglutinarea unor microbi).
1913‑1916 Ioan Cantacuzino – vaccinarea antiholerică (metoda Cantacuzino)
1916 D. Danielopolu – acţiunea hipertensivă a digitalei
1918 Gogu Constantinescu – întemeiază o nouă ştiinţă: sonicitatea.
1920 Emil Racoviţă – pune bazele Institutul de Speologie Cluj (primul din lume)
1920 ing. Gheorghe Botezatu – a calculat traiectoriile posibile Pământ – Lună, folosite la pregătirea programelor “Apollo” (al căror părinte a fost sibianul Herman Oberth); el a fost şi şeful echipei de matematicieni care a lucrat la proiectul rachetei “Apollo” care a dus primul om pe Lună (ca un fenomen de
sincronicitate Apollo a fost unul dintre Gemenii Divini)
1921 Aurel Perşu – automobilul fără diferenţial, cu motor în spate (de forma “picăturii de apă”)
1921 Nicolae Paulescu – descoperă insulina; pentru că era un anti‑mason virulent, Premiul Nobel l‑au primit canadienii F. Banting şi J.R.J. McLeod pentru această descoperire…
1921, decembrie Ştefan Procopiu – Fenomenul Procopiu (depolarizarea luminii)
1922 C.Levaditi şi Sazevac – bismutul ca agent terapeutic împotriva sifilisului.
1925 Traian Vuia – generatorul de abur cu ardere în cameră închisă şi cu vaporizare instantanee
1930 Elie Carafoli – avionul cu aripă joasă
1933 Henri Coandă – aerodina lenticulară (farfuria zburătoare)
1938 Henri Coandă – efectul Coandă
1938 Henri Coandă – discul volant.
1952 Ana Aslan – gerovital H3

O sincronicitate uimitoare a fost sesizată de unele persoane: vehiculul descris de profetul biblic Ezechiel a fost asemuit cu ingenioasele centuri zburătoare testate de americani în 1961, dar, deşi americanii au fost creditaţi ca autori ai invenţiei, adevăratul inventator este Justin Capră care, în 1958 a proiectat, realizat şi zburat cu un astfel de aparat. Acum, acest aparat a fost îmbunătăţit şi este folosit (cu o autonomie de 30‑40 minute) pentru salvarea rapidă de pe platformele marine şi pentru supravegherea zonelor forestiere.

Un crater de pe lună poartă numele lui… Spiru Haret. Aceasta deoarece savantul român a demonstrat că axa mare a elipsei pe care se deplasează Pământul în jurul soarelui este de o mărime variabilă, creând premisele de bază ale astrofizicii moderne.Mai putem semnala existenţa unor personalităţi, adevăratele “vârfuri de talie universală” apărute dintre minorităţile din România, în toate domeniile. Un exemplu de prim rang: prof. Herman Oberth, un sas din Sibiu, considerat “părintele navigaţiei spaţiale”şi, de asemenea, profesorul lui Werner von Braun, şeful programului rachetelor americane “Saturn”.

O altă idee propagată destul de puternic în societatea românească de astăzi este că, deloc mândri cu originea lor, unii dintre români afirmă că toate aceste prilejuri de mândrie naţională ţin doar de domeniul trecutului, că România de astăzi ar fi… o “ţară bolnavă”, fără civilizaţie, fără personalităţi marcante, ea fiind mereu “codaşa Europei”.

Pentru a contracara astfel de teorii negativiste, menite să‑i ţină pe români “la locul lor”(şi depărtându‑i de tradiţia şi sufletul neamului românesc), teorii stabilite de cei ce se doresc “Atotputernicii Lumii” , Iluminaţi, sau francmasoni, vom oferi şi o serie de realizări ale geniului românesc ale ultimilor ani:

Dr.fiz. Eugen Pavel, de la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele, a realizat un CD‑ROM (din sticlă) cu o capacitate de stocare de 15.000 ori mai mare decât a unuia obişnuit. Pe 5 astfel de CD‑uri ar putea fi stocată întreaga Bibliotecă a Academiei Române, iar informaţiile ar putea rezista… 5.000 de ani!!! În noiembrie 1999, invenţia sa a fost premiată cu medalia de aur la Salonul Mondial al Invenţiilor “Bruxelles Europa”, iar autorul doreşte cu orice preţ producerea de serie în România. Dar forurile din România întârzie la nesfârşit formalităţile…

Constantin Pascu a realizat în anul 2000, în premieră mondială, un aparat care purifică aerul în spaţiile de locuit: distruge bacteriile din aer, reţine praful şi fumul de ţigară, atmosfera devenind “ca în salină sau pe litoralul marin”. Instalarea acestui aparat costa atunci doar 480.000 lei!…

Petrică Ionescu este cel mai important regizor de operă după Zefirelli (afirmaţie făcută de George Astaloş, în ian.2001)

România a câştigat Campionatul Mondial de bridge (considerat de mulţi drept cel mai inteligent joc de cărţi) pe Internet, în 16.11.2000 (107‑75 cu SUA în finală).

Hackerii români sunt consideraţi printre cei mai buni (şi mai periculoşi) din lume. “Distracţia” (conform declaraţiei lor, ei nu fură informaţii, ci doar doresc să îşi dovedească … valoarea) celor “5 magnifici de la Răsărit” a obligat CIA să trimită o delegaţie la Bucureşti… Printre site‑urile “sparte” de ei: US Army, US Air Force, US Navy, NASA, Coast Guard, departamente federale, etc…

La salonul invenţiilor de la Geneva (aprilie 2001), România s‑a clasat pe locul I în privinţa numărului de premii obţinute şi pe locul II (după Rusia) ca număr de invenţii prezentate. Adică a luat premii pentru toate cele 62 de invenţii prezentate (22 premii I; 18 premii II; 22 premii III)!!

Delegaţia română s‑a mai întors de la Geneva şi cu 4 premii speciale din partea delegaţiilor altor ţări, un premiu de creativitate (pentru Ionuţ Moraru – invenţia “Biomer”), Medalia expoziţiei şi Diploma salonului pentru contribuţia excepţională în promovarea invenţiilor.
Prof. Ştefania Cory Calomfirescu a primit medalia de aur a mileniului din partea Universităţii Cambridge (ian. 2001), fiind aleasă şi în Consiliul Director al prestigioasei instituţii britanice.

Posesoare a două certificate de inovator, autoare a 8 tratate de neurologie, Şefa Clinicii de Neurologie din Cluj‑Napoca este primul medic din lume care a scris un tratat despre edemul cerebral. În plus, medicul român a primit şi medalia de onoare a mileniului din partea Institutului Biografic American, fiind numită şi în conducerea acestei unităţi.

Dr. Maria Georgescu, eleva prof. Ana Aslan şi director al institutului cu acelaşi nume, a avut o serie de pacienţi celebri: Charlie Chaplin, Leonid Brejnev, Iosip Broz Tito, J.F.Kennedy, Charles de Gaulle, preşedinţii Suharto şi Ferdinand Marcos, generalul Augusto Pinochet (1993), prinţul Agacan (cu soţia), contele Olivetti, contesa Zwarowskzy, etc.

La olimpiada internaţională de matematică de la Washington (iulie 2001), elevii români au obţinut o medalie de aur, două de argint şi trei de bronz. Ei sunt din Galaţi, Arad, Vâlcea şi Constanţa. Participarea la olimpiade internaţionale de matematică şi fizică: 500 de elevi din 83 de ţări… Mihai Manea, medaliatul cu aur (din Galaţi) are, la 18 ani, un palmares impresionant: medalii de aur timp de trei ani consecutiv la internaţionale şi Balcaniadă… Fireşte, el a fost “racolat” imediat de americani, optând pentru Universitatea din Princetown (SUA)…

Ştefan Cosmin Bucă, Maria Popa şi Mihai Ivănescu au fost nominalizaţi, în vara anului 2001, pentru Premiul Nobel de către instituţii din SUA! Primul este student la Economie, ceilalţi participă la programe în colaborare cu NASA.

Nicu Mincu din comuna Iveşti (Galaţi) vindecă diverse boli cu leacuri şi ceaiuri preparate din 170 de plante. La 81 de ani, arată ca la 50, pentru că, spune el, a descoperit un (secret) elixir al tinereţii…

România este pe primele locuri în lume la… exportul de inteligenţă. De exemplu, la “Microsoft”, a doua limbă vorbită este româna, iar la NASA mulţi dintre specialiştii de prim rang sunt tot români…

Radu Teodorescu este proprietarul celei mai renumite săli de gimnastică din SUA (Manhattan – New York). Emigrat în 1972, a ajuns cel mai celebru profesor de fitness de peste Ocean, printre clienţii săi numărându‑se Robert Redford, Cindy Crawford, Candice Berger, Susan Sarandon, Mick Jagger, ş.a.

Celebrele casete video‑lecţii de fitness produse de Cindy Crawford începând din 1992 au fost realizate împreună cu antrenorul său, Radu Teodorescu, care doreşte să înfiinţeze în România primul institut din lume de pregătire a profesorilor de educaţie fizică în fitness pentru adulţi…

Nicolae Bălaşa (39 de ani), un inginer mecanic din Dolj, socoteşte mental mai rapid decât calculatorul (înmulţiri, împărţiri, ecuaţii de gradul II, radicali de ordinul III şi IV)! Fost inginer la Uzina Mecanică Filiaşi, din 1994 Nicolae Bălaşa este actualmente şomer…

Ion Scripcaru, strungar şi lăcătuş mecanic din satul Uzunu (Giurgiu) nu găseşte de 4 ani, 15.000 USD pentru a‑şi realiza invenţia epocală (până la proba practică): motorul care nu consumă nimic! Acesta ar trebui să funcţioneze pe baza gravitaţiei, fiind în fapt “instalaţie mecanică amplificatoare de putere, capabilă să transforme forţa statică gravitaţională în lucru mecanic”. “S‑ar închide toate centralele nucleare”, spune el.

Numai că OSIM (Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci)a refuzat să‑i breveteze invenţia în lipsa unei machete funcţionale, doar pe baza schiţelor. Petre Roman şi Ministerul Cercetării şi Tehnologiei l‑au tratat cu indiferenţă (1997), iar sponsorii nu se înghesuie (ca şi statul) să‑i asigure cei 15.000 USD necesari…

Sandu Popescu din Oradea este primul fizician din lume care a reuşit teleportarea unei particule. O aplicaţie a acestei invenţii: criptografia, transmiterea mesajelor secrete. Acest eveniment epocal a avut loc în 4 iulie 1997, în laboratoarele din Bristol (Anglia) ale celebrei firme “Hewlett Packard”. Pe vremea lui Ceauşescu, Sandu Popescu a reuşit “performanţa” de a fi şomer în România…

Ioan Davidoni (52 de ani), un bănăţean sărac material dar bogat în idei geniale, este un exemplu relevant pentru modul în care ne pierdem cea mai mare bogăţie: inteligenţa şi inventivitatea. Angajat al fabricii de sticlă din Tomeşti (Timiş), pentru care a realizat, în câţiva ani, 45 de invenţii şi inovaţii, el a fost disponibilizat când a îndrăznit să‑şi ceară drepturile (o parte din cele 4,3 miliarde de lei economii aduse fabricii la nivelul anului 1995, adică… de 4 ori greutatea sa în aur!) şi apoi a fost reangajat ca muncitor… “din milă”!!

Ulterior, Ioan Davidoni a mai realizat două invenţii de excepţie: un recuperator de peliculă de ţiţei şi pantofi magnetici antistress ce pot asigura o longevitate de peste 100 de ani… Prima invenţie valorează miliarde de dolari în Vest, a doua a înregistrat‑o inutil la OSIM, pentru că atât chinezii cât şi americanii i‑au furat şi folosit invenţia cu un profit imens. De exemplu, în SUA s‑au vândut peste 10 milioane de perechi, cu un profit de peste 1 miliard de dolari… În acest timp, statul român ignoră în continuare o invenţie, într‑adevăr de miliarde…

Anonim născut la 14.11.1902, în Câmpina este redescoperitorul tratamentului cu lumină. Prietenul său, Albert Einstein l‑a avertizat: “Eşti un visător. Cine crezi că o să‑ţi permită să distrugi întreaga industrie farmaceutică şi să revoluţionezi medicina?” Mai târziu, Elena Ceauşescu i‑a propus, prin intermediari, să‑i cedeze invenţia… Până la urmă, avea să ajungă prioritatea neuropatologului Peter Mendel, ca atâtea alte invenţii româneşti “pierdute” în străinătate …

În 1991, Carol Przybilla a înregistrat la OSIM brevetul unui aparat bazat pe invenţia sa mai veche, neconcretizat nici până acum. Între timp, principii incluse în tehnologia aparatului au fost utilizate în realizarea hiperboloidului inginerului rus Garin, cu aplicaţii militare malefice… C.P. Carol Przybilla a mai realizat şi alte invenţii deosebite: turbină cu combustie internă (1958, vândută de statul român firmei General Motors), termocompresor frigorific cu circuit închis (1959), motor eliptic, fără bielă (vândută Japoniei şi folosită în celebrele motociclete japoneze), armă defensivă antitanc (anii ’90).

Justin Capră este un inventator celebru al României, din păcate mereu tratat cu indiferenţă (chiar ostilitate) de autorităţile statului, condiţii în care nu e de mirare că unele din invenţiile sale (de miliarde de dolari) i‑au fost pur şi simplu furate de americani… În 1956, la nici 25 de ani, Justin Capră a inventat primul rucsac zburător, un aparat individual de zbor.

După 7 ani în care “semidocţii savanţi” l‑au tratat cu dispreţ pentru că era doar tehnician şi nu inginer, în 1963, americanii Wendell Moore, Cecil Martin şi Robert Cunings au preluat invenţia din România şi au lansat‑o în fabricaţia de serie… În 1958, Justin Capră a realizat prima variantă a rachetonautului, cu care s‑a ridicat de la pământ la… Ambasada SUA din Bucureşti.

Rezultatul: invenţia a fost şi aceasta furată şi brevetată în 1962 de Wendell Moore (“specializat” deja!), iar inventatorul… a fost arestat de Securitate pentru că ar fi dorit să fugă din ţară cu aparatul său… Justin Capră mai este şi realizatorul celui mai mic autoturism din lume, “Soleta”, care consumă … 0,5l/100 km şi al unei motorete unică în lume ce funcţionează cu acumulatori (37 kg, 30 km/h, 80 km autonomie cu o încărcare).

Mihai Ruşeţel a inventat motorul cu apă! “Cazul Ruşeţel”, este elocvent pentru geniul românesc dar şi pentru “talentul” cu care ne risipim forţele şi putem să ne pierdem valorile. Proiectul a fost depus la OSIM în 1980 şi a fost brevetat în … ianuarie 2001. Până atunci, Securitatea l‑a şicanat pentru refuzul de a cesiona invenţia statului, iar în februarie 1990, precaut, el a refuzat angajarea ca şi consilier tehnic la “Mercedes” (2.500 DM lunar) pentru a nu pierde, eventual, proprietatea invenţiei…

Motorul său se bazează, ca principiu de funcţionare, pe “cazanul Traian Vuia”, invenţie folosită încă la locomotivele Diesel‑electrice pentru încălzirea vagoanelor. Poate fi utilizat în domeniul transporturilor terestre şi navale, în locul turbinelor din termocentrale, şi chiar a centralelor termoelectrice.

În lume, mai există două brevete în domeniu (Japonia şi SUA), dar acestea nu depăşesc nivelul locomotivei cu aburi, necesitând combustibil solid sau lichid. “Motorul Ruşeţel” foloseşte drept combustibil doar apa, şi are dimensiunile unui motor de Dacie, sursa de energie iniţială fiind o banală baterie de maşină. Datele tehnice preconizate de a patra sa machetă (10 l/100 km consum de apă, 70 km/h viteza maximă) pot fi îmbunătăţite la realizarea prototipului: un motor cu apă montat pe o Dacie 1310.

Directorul general al Uzinelor Dacia, ing.Constantin Stroe, care cunoaşte acest proiect chiar din 1980, a afirmat că este dispus să ajute inventatorul cu orice are nevoie pentru realizarea prototipului şi a declarat, încântat. “Reuşita ar fi un miracol, şi cred că în asemenea caz ar trebui să se inventeze pentru acest om Premiul Super‑Nobel”.
Adresa acestui articol este http://roaim.net.tc/?a=articles&p=150

Credeţi că îşi dă demisia?

Etichete

Bucharest, County, Deveselu, Facebook, Ofiţer al Securităţii preşedinte, Romania, Traian Basescu

Am primit o atenţionare pe Facebook. Am citit, nu m-am mirat prea tare pentru că am intuit demult ce-i poate pielea dobitocului, iar intuiţia mi-a fost confirmată de modul în care şi-a bătut joc de Armata ţării – veche şi necontenită animozitatea dintre Securitate şi Armată. Nu e nicio crimă să lucrezi (sau să fi lucrat) în Serviciile româneşti de Securitate. Cu condiţia să-ţi asumi acest statut, să nu minţi ca ultimul troglodit şi să nu te insinuezi în politică pozând în mironosiţă.

“Călătorind cu treburi prin judeţele patriei, am avut prilejul să-i cunosc pe doi dintre ofiţerii structurii speciale de informaţii care l-au avut în legătură operativă secretă, cu “aprobare de partid”, pe cetăţeanul Traian Băsescu.

Am ţinut să fac această ultimă precizare fiindcă membrii Partidului Comunist nu puteau fi recrutaţi ca informatori, dar puteau primi sarcină politică “să sprijine organele securităţii statului pentru apărarea cuceririlor revoluţionare ale poporului muncitor, împotriva uneltirilor cercurilor imperialiste şi ale agenturilor acestora”.

Cu vădită curioziate, i-am întrebat dacă au mai avut prilejul să-şi întâlnească preţiosul colaborator după ce ni l-am ales preşedinte. Unul mi-a răspuns afirmativ, celălalt s-a eschivat cu o grimasă plină de subînţelesuri. Cum a fost revederea? L-am întrebat pe fostul combatant al contrainformaţiilor externe, cel care mi-a confirmat că s-a văzut cu preşedintele, pe la începutul primului său mandat. Cam inconfortabilă, a fost răspunsul. De cum am fost faţă în faţă, Traian Băsescu şi-a intrat în rolul şi poziţia anterioare faţă de mine şi m-am simţit foarte jenat. Chiar l-am făcut atent: “Ce dracu’, acum sunteţi preşedintele României, eu nu mai sunt ce-am fost şi nu m-aţi chemat la o întâlnire, ca pe vremuri”. (…)

Citiţi continuarea. Şi daţi mai departe, desigur.

Sursa: Cotidianul.ro

###

Spre ştiinţă: Ioan Usca, Luna pătrată (cu scuze), Zinnaida, Teo Negură, G1b2i3, Gabriela Elena, Hai că se poate!, Michaela, Clipe de Cluj, Nea Costache, Theodora Marinescu, Răzvan Rinder, Mirela Pete, Ioan Sorin Usca, Ana Vero, Rokssana, Gând licitat, George Valah, Atitudini, Cella, DSN, Supravieţuitor, Lilick, Simion Cristian.

Miercurea fără cuvinte

Etichete

les ancienns, miercurea fara cuvinte, Rusia, Uzbekistan

Mai multe, aici: Home of the Savitsky Collection

Din Clubul select  “Miercurea fără Cuvinte” fac parte: Sophie, Mirela şi Enya, Teo, Shayna, Rokssana, chiar şi Cella – care nu s-a putut abţine să nu insereze şi Cuvinte; Gânduri pe bigudiuri, Digodana, Gabriela Neagu, Ratatouille, Între Vis şi Realitate, Enciclopedia călătorului independent, Iulisa, Blogosfera Md.

Lista completă a membrilor Clubului o puteţi consulta aici.

Cablograme

Etichete

basescu, Bucharest, Jeffrey Franks, Obama, Romania, Rosia Montana, Television, United States

Foto: Inobras

- Decuseară! – se căzni să răcnească un glas răguşit ce sfârşi într-o tuse sufocantă.

- Să trăiţi! Pe domnul maior Decuseară tocmai l-aţi eliberat din funcţie! Ordonaţi!

- Tu … mmă … mmm … cine … eşti? – se căzni să articuleze, sufocându-se, individul.

- Sunt căpitan Dan Căpitan, să trăiţi!

- Bă! Tu faci mişto de mine? – gâjâi vocea ce se ascuţi într-un jet veninos.

- Nu, să trăiţi! Aşa mă numesc. Adică, Dan e numele mic şi Căpitan e …

- Bă, v-aţi adunat ca la balamuc aici! În fine, poate să te cheme şi Dan căpitan de plai. Da’ de ce l-am eliberat pe Decuseară? Dă-l în mă-sa! Adu-mi şi mie cablogramele alea, wisky-linksurile.

- Wikilicks-urile?

- Vrei să-i ţii de urât lui Decuseară? Ai rate la bancă?

- Permiteţi să raportez! Am, să trăiţi, două!

- Păi vezi? Hai că azi sunt generos şi-ţi trec cu vederea impertinenţa! Pe mine nu mă corectează nici Obama! Ce să mai zic de Sarko! Ai înţeles, bă, găgăuţă? Aici, eu sunt şeful! Nu mă lua tu cu textele, sau ai terminat filologie?

- Permiteţi să raportez!Am absolvit Academia Militară, să trăiţi!

- “Permiteţi să raportez, permiteţi să raportez” – îl îngână în batjocură -  parcă eşti un tonomat! Ai venit? – şi izbi uşa înaltă îndreptându-se spre birou.

Nu apucă să-şi aprindă o ţigaretă şi să tragă două fumuri. Dan Căpitan apăru în uşă cu o mapă.

- E tipărit cu corp de 14, cum am cerut? Nu începe iar cu “permiteţi să raportez”, că-ţi arunc cu scrumiera în cap.

- Per… Da, să trăiţi! Aşa cum aţi solicitat.

- Bine. Liber.

Mogâldeaţa trase un sertar al biroului şi scoase o sticlă de whisky şi un pahar în care puse trei cuburi de gheaţă, apoi turnă lichidul gălbui a cărui culoare îi încălzea inima. Deschise mapa şi parcurse prima pagină.

“Z.P. a plecat de la Turda la Soporu. Deşi fotografiile par bucolice şi rurale, în fond, dl. Z.P. participa, la Soporu, la o întâlnire conspirativă care are toate datele uneltirii împotriva statului de drept. Sub numele de cod “Ulise”, acesta comunică, prin intermediul unor mesaje criptate, date despre Roşia Montană.

C. propune celor din “organizaţie” o stratagemă de comunicare pentru ziua de miercuri a fiecărei săptămâni. Ne ajută fără să-şi dea seama, publicând lista completă a conspiratorilor.

Tonomatu’ - cum inspirat l-aţi intitulat – îşi laudă fără rezerve Mogulul şi face apologia staţiilor TV care critică puterea legitimă a Republicii. În contrapunere, prezintă celelalte mijloace media drept favorabile Puterii – ceea ce nu-i întrutotul inexact. Nu am identificat încă vreo posibilitate de a-i înscena ceva; nici măcar un scandal sexual nu am reuşit să montăm. Am putea folosi, desigur, ostilitatea tuturor “colegilor” de breaslă care nu-l suportă din pricină că se crede genial şi o şi declară.

Dungha conduce o grupare de aşa-zişi fotografi – în fapt, sunt elemente destabilizatoare şi subversive ale regimului dumneavoastră. Prezentând realităţi distorsionate în antagonism cu aspecte din unele state capitaliste, nu urmăresc decât să aşeze într-o lumină defavorabilă realizările guvernului pe care, cu iscusinţă, îl conduceţi.

Inka etalează acelaşi nihilism desuet, inducând publicului sentimente defetiste.”

- Căcat! Numai căcaturi! Bla, bla, bla, bla… Cred că ăştia de la monitorizare au rămas împăiaţi de pe vremea “Împuşcatului”… Ce soartă are şi poporul ăsta! Să fie condus de un securist comunist care e consiliat de foştii propagandişti comunişti!… Bleah!

Aruncă cât colo mapa cu documentele care se împrăştiară prin cabinet, apăsă butonul unui dispozitiv aflat pe birou, îşi puse căştile pe urechi şi roti potenţiometrul de câteva ori, urmărind ecranul. După aproximativ un minut, izbucni într-un râs convulsiv.

- Are dreptate nebunu’ ăsta! Bă… câtă dreptate are!… Mişto! Oare de ce-am vrut să-l elimin? Aaaa… Când s-a luat de Elena… Ce fain ar fi să am şi eu un joystick cum are Obama… Chiar! Îl sun să-i spun să-mi trimită şi mie unul!

###

Erau cuprinşi în documentele din mapă: Supravieţuitor, Ioan Sorin Usca, Gabriela Elena, G1b2i3, Zinnaida, Shayna, Rokssana, WorldofSolitaire, Blog de furăciuni2, George Valah, Mirela Pete, Vania, Hai că se poate!, Teo Negură.

Întrevedere

Etichete

alegeri in pdl, Aliodor Manolea, buldogul, Cotroceni, flacara violet, Umil Boc

Foto: Alex Mazilu

- Unde-ai umblat, bă, naşparliule? Ai luat-o şi tu ca găozarii? Pune o haină pe tine, ce defilezi p’aici … mm… mmă … mm… ca o de-aia, cum îi zice? care-aduce ploaia? Şi mai eşti şi gras şi păros!

- Paparudă, şefu’, să trăiţi! Am avut un accident temporal… – îngăimă Eliodor.

- Ce accident temporal, bă, ai băut ca porcu’ prin vreo speluncă! Îmi vii mie cu vrăjeală din asta de liceean care chiuleşte şi ia etno-botanice! … Nu cumva tragi pe nas? – se întoarse, brusc, pe călcâie şi-l privi fix în albul ochilor.

- Am şi băut, da… Dar nu de la băutură…

- Nu, de la băutură, normal! Mie-mi spui?

- Şi de ce zic ăştia, papagalii ăştia provinciali, că eşti extraterestru? Adevărul e că ai o culoare ciudată… Iar ai mâncat creion chimic! Ţi-am spus să încetezi! Mi-ai epuizat toată rezerva! N-o să te mai pot scoate în lume! Şi-aşa m-am compromis din cauza ta! Tebuia să dai tu pe goarnă schema … mm … mm-ăă … cu flacăra violetă! Să te dai mare! – se ambală cocoşatul.

“E din ce în ce mai nebun şi ăsta! Trebuie să mă delimitez naibii de el, că-mi dinamitez câtă credibilitate mai am… Nu mă mai ia nici Scaraoţchi consilier în campanie, cu toată expertiza mea în ezoterism.” – abia articulă Eliodor în gând, simţind că se află la capătul tuturor puterilor.

- Hai, dispari şi te-mbracă ca oamenii! Şi, la ora 10, să te prezinţi la întrevedere!

- Să trăiţi, am înţeles, – articulă, moale şi vag ironic, Eliodor, cu subînţelesul: “Mai du-te-n mă-ta de bou!”

Întremat de baia călduţă cu plante aromatice şi de mâinile dibace ale maseuzei oarbe şi surde care-i dislocă toate contuziile şi-i răsfiră toţi muşchii, se înveli în hainele mătăsoase şi bătu, cu discreţie, în canatul uşii capitonate a Cabinetului.

- Hai încoa’! Pe unul l-am dat afară! Poate-ţi fac şi ţie un bine!

- Nu trebuie să fiţi aşa încordat. Şi, în fine, orice schimbare în viaţa unui om e benefică… – rosti, revăzând evenimentele teribile prin care trecuse în ultimele 72 de ore.

- Bă, ce înţelept te-ai făcut! O fi că prin cârciumile patriei se serveşte înţelepciune cu gheaţă?! … Hai să revenim la chestiunile prioritare.

- Vă rog.

- În primul rând, vreau să mi-l faci pe Emil preşedinte la partid. Nu ştiu cum faci, îi hipnotizezi pe cretinii ăia care votează, tragi dubluri la buletinele de vot, nu mă interesează ce faci! Să iasă Emil preşedinte. Să vezi ce ţi-i zgudui pe ăştia care mârâie acuma în front! – visă el, cu o mină răzbunătoare. Ce ţi-l spulber pe buldog, mănuşi îmi fac din pielea lui! Eu i-am făcut, eu îi omor!

- Încercăm, şefu’, dar şansele par egale…

- Bă! Vrei să-ţi păstrezi contractele şi statutul de mare vrăjitor? Nu mă lua pe mine cu şansele şi cu încercarea! Faci ce ştii şi mi-l faci pe idiotul ăla preşedinte la partidul meu! S-a-nţeles?

- Da, şefu, să trăiţi!

- Şi n-o mai face pe umilul cu mine, că nu cred eu în umilinţa ta. Oamenii ştiu de două chestii: de frică şi de interes.

- O rezolvăm. Alegem doar delegaţii favorabili lui domnu’ Emil…

- Nu mă interesează amănuntele. Vreau rezultatul. Şi rezultatul este ăla care spun eu, clar?!

- Îhî – încuviinţă Eliodor străduindu-se să pară sincer. “Ăsta-i complet paranoic. Dacă i-ar face un examen medical s-ar arde toate aparatele ălora de la psihiatrie… Ce popor uluitor! Să alegi tu drept conducător un paranoic maniac… Da’ lasă că nici cu nemţii nu mi-a fost ruşine. Nu l-au ales ei pe Hitler? Măcar ăla avea anvergură… Ăsta-i un boschetar de colţu’ blocului.”

- Deci primul obiectiv e ca şi îndeplinit. După asta, faci tu nişte scheme de-ale tale – o să folosesc şi relaţiile pe care le mai am cu partenerii lui Bouţ – să dispară din arhivele ruseşti planul amplasării bazei de la Deveselu. Să uite ăia c-au avut vreodată hangar acolo. Că şi Marele Licurici n-a găsit el un loc mai potrivit unde să-şi gareze avioanele decât într-o fostă bază sovietică! Sunte deştepţi şi ăştia, partenerii noştri strategici; nu ştii dacă să râzi sau să plângi! Urmărindu-l cu un ochi (poate stângul) pe Eliodor, zări unda de stupefacţie ce trecu, pasager, pe chipul acestuia, altfel imposibil de “citit”.  Ce te-ai şocat aşa? Faci tu o incantaţie magică, din aia cu nori de sulf cum ai făcut la prezidenţiale, mai pun mânuţa şi serviciile noastre, că am cinci, şi treaba e făcută. Nu?

- Nu văd cum am putea pătrunde noi în arhivele militare ru…

- Pune-ţi bă nişte ochelari, dacă nu vezi! Bă! Mm … mm…  mm!…Ţi-am zis să nu mai îmi spui mie cum nu se face ceva! Îmi raportezi când ai rezolvat-o! Ai înţeles? Ai termen două săptămâni! Pe loc repaus şi la revedere! Apoi, ca pentru sine: “Popor de cretini leneşi şi beţivi!”

- Bună ziua, mormăi Eliodor sfârşit şi aproape nu nimeri uşa.

“Las’-că ţi-o coc eu, dilimanule! Te-ai pus cu dracu’! Auzi, îmi dă el mie termene, după ce că l-am făcut preşedinte! E-e-ei, las-că te fac eu în foi de viţă! ‘Tu-ţi anghinarea cui te-o inventat! Ţi-l fac eu preşedinte pe cretinul ăla cu baterii, şi mă bag în arhivele rusălăilor! Io te rezolv!” – ieşi furios, părăsi palatul şi o luă pe străzi căutând un birt discret unde să se dreagă şi în care să-şi urzească planurile.

###

Au tras cu urechea şi s-au amuzat (ori s-au îngrijorat): Rokssana, Luna pătrată, Teo Negură, Shayna, Gabriela Elena, Teo, Nea Costache, Clipe de Cluj, G1b2i3, Hai că se poate, Mirela, Gând licitat, Mirela Pete, Cati Lupaşcu, Theodora Marinescu, Ana Veronica, Ioan Sorin Usca.

Pe blog, ca-n viaţă

Etichete

Bucharest, Business and Economy, Ethnicity, God, House of Este, Los Angeles, New York City, Romania

În vremea când eram “activă” pe bloguri, când (încă) mai cultivam iluzia – de care nu pot scăpa orice aş face, dar am temperat-o considerabil – că oamenii sunt fundamental buni, mi se părea că scriind, aş putea “îndrepta” lumea.

Ce este un blog, la urma- urmei? Un forum? Un ziar? Un jurnal personal deschis? Este o fereastră spre oameni? O fereastră prin care se poate privi doar din exterior înspre afară? O formă de manipulare şi persuadare a unui public? Ne influenţează părerile celor care comentează sau le “bifăm” la trafic? Este blogul o formă de comunicare? Sau este o formă de manipulare subtilă? Oare sentimentul acesta al libertăţii de a scrie tot ce-ţi trece prin cap sub protecţia anonimatului nu este unul periculos, dacă nu chiar vicios?

Dacă am privi în mod romantic lucrurile, da, blogul este o alergare pe suprafaţa unui lac ale cărui adâncuri nu ştim (şi nici nu ne interesează)  ce ascund, ca şi cum am fi păianjenii aceia cu picioarele lungi şi subţiri ce fug pe suprafaţa apei fără ca măcar să bănuiască ce jivine pot umbla în voie pe dedesubt. Când eram copil, îmi plăcea cel mai mult să merg la heleşteiele din Jalcău – un cartier lăturalnic al Rădăuţiului, unde apa avea un anume gust, dulceag şi plin, unde iarba strălucea dimineaţa de parcă o zână ar fi presărat, noaptea, pulbere de diamante, unde tălăngile vitelor răsunau prelung, cu dangăt şi ecou, de parcă sunetele ar fi trecut prin apă, unde aerul avea un anume miros pe care nu l-am mai regăsit nicăieri în peripluurile vieţii mele de până acum. Îmi plăcea şi pentru că pe vremea aceea, când aveam patru sau cinci ani, când mergeam “la baba”, la Jalcău,  părinţii mei mă ţineau fiecare de câte o mână şi mă ridicau la “trei!” peste băltoace sau peste denivelările din trotuar. Îmi plăcea şi pentru că mergeam pe “sfântamaria”, despre care nu ştiam ce este şi ce reprezintă dar era o stradă deosebită, era o Cale Regală. Era o stradă lungă, dreaptă, cu case nemţeşti, frumoase, îngrijite, cu grădiniţe de flori multicolore şi mai ales cu trandafiri roşii. Îmi plăcea când ne întorceam noaptea târziu şi nu se auzeau decât ici- colo, din curţi,  glasuri răzleţe, înalte, poate puţin speriate de întuneric şi hămăiturile câte unui câine mai sârguincios. Ai mei sporovăiau veseli şi mama râdea cu râsul ei înalt pe care, nu-ştiu-cum, l-am moştenit… Un râs ca un strigăt de ajutor disimulat. Dacă am o amintire dragă, magică precum o icoană făcătoare de minuni, din copilărie, aceasta este: trei siluete, cea a tatălui, mai înaltă şi mai subţire, cea a mamei săltând cu paşi mici ca de gheişă pe nelipsitele ei tocuri şi o siluetă mică, la mijloc, atârnată cu braţele ridicate de mâinile celorlalte două umbre. Încercam să păşesc repejor să calc pe umbra care pornea de sub pantofiorii mei bej cu baretă şi cataramă. Aerul serii mirosea a trandafiri, a bălegar şi a lapte cald, atunci muls. Mersul pe acea stradă, Sfânta Maria,  întorcându-ne de la bunica, echivalează, astăzi, pentru mine, cu întreaga copilărie. Iar mirosul acelor ani este acela al unui trandafir regal sângeriu, cu petale ca de catifea, un pic amărui, un pic acru, un pic dulce – trandafir pe care-l rupea mama de peste gard şi, după ce-l mototolea şi-l mirosea, mi-l punea în palmă … Gestul acela al ei, ca o eternă protecţie, mă urmăreşte şi astăzi.

Îmi plăcea la Jalcău pentru că la capătul imensei grădini a bunicilor era un heleşteu. Ascunsă după “gardul” de stufăriş şi papură, de la marginea lui, din care abea mă zăream, urmăream ore în şir, fascinată, viaţa acestei bălţi. Peste luciul întunecat al apei dansau, după o muzică numai de ele auzită, libelule cu aripi de curcubeu. Puteam să ghicesc, după mişcarea lintiţei şi pleoscăitul apei, unde sunt broaştele. Mă aşteptam ca una dintre ele să fie prinţul fermecat despre care îmi povestise mama că o vrăjitoare rea l-a prefăcut în broscoi. Nu se întâmpla nimic din toate astea, doar din când în când câte un păianjen de apă, cu picioarele lungi, traversa, iscusit, balta. Îmi tăiam cu nelipsitul cosor o tijă de papură şi începeam să “pescuiesc”. Tulburând suprafaţa apei şi scormonind mâlul, stârneam un întreg popor de broaşte, mormoloci şi alte vietăţi ale mâlului… Ele se speriau de mine şi eu de ele. Într-un târziu, ameţită de mirosul stătut al bălţii, toropită de soare şi de zumzete, auzeam ca prin vis glasul mamei. Întotdeauna îmi plăcea să nu-i răspund când mă striga. Tăcerea mea încăpăţânată şi sunetele din ce în ce mai înalte ale vocii ei strigându-mă, legau, ca o năframă fermecată sau ca un arc electric, nevoia mea de dragoste cu îngrijorarea ei. Era o legătură mai puternică decât orice vorbă şi decât orice mângâiere.

Toţi căutăm comunicarea (cuminecare), împărtăşirea, punerea într-un vas comun a sufletelor. Este posibilă oare? Suntem în stare să ne dezghiocăm din zgura atâtor experienţe şi să scoatem la iveală sufletul nostru bun, de duminică? Vrem să comunicăm sau ne ajunge fandoseala unor vorbe aruncate în vânt, fără ecou şi fără răspuns? Suntem în stare să ne învingem frica de a fi prinşi cu sufletul descoperit şi mai ales, dorinţa venală de a-i controla pe ceilalţi prin ceea ce închipuim cu cuvintele?

Nu ştiu cum ar fi fost fără bloguri, dar cu siguranţă, ar fi fost mai trist. La însingurarea fiecăruia în propria-i viaţă – o realitate a omului contemporan – s-ar fi adăugat şi tăcerea. Prin intermediul blogurilor, comunicăm, ne exprimăm opiniile – deşi, ca să folosesc un truism celebru, cuvintele le-au fost date oamenilor ca să-şi ascundă gândurile şi, aş adăuga, este de-a dreptul periculos să spui / scrii tot ce gândeşti.

Sigur, pentru un om care se exprimă magistral (ca să fiu modestă) în scris, blogul a fost o revelaţie. Un miracol, fereastra care se deschide, zidul care se fisurează într-un punct. Nu vă puteţi imagina cât de utilă şi fermecătoare este această funcţie a internetului, pentru o fiinţă care în viaţa de zi cu zi se exprimă ca o mulă, mai mult fiind perplexă decât reacţionând. Cei care m-au cunoscut mai întâi din scris (fără excepţie, cred) au fost dezamăgiţi de “prestaţia” mea ca individ. De aceea, cred, artiştii ar trebui să stea în turnul de fildeş. Nu e o metaforă. Nu poţi face scamatorii, în viaţa de zi cu zi. Inspiraţia vine când vine şi atunci, da, poţi deschide porţile pentru toţi cititorii, pentru aceia care vor să zboare pe aripile imaginaţiei.

Vedeţi voi, tensiunea pe care o pot pune în scris nu o pot “clona” şi în viaţa reală. De mult prea multe ori, pentru cineva care m-a “văzut” doar prin intermediul poemelor, prezenţa mea a fost dezamăgitoare. Nu am cum să schimb lucrurile. Unii chiar s-au lăsat înşelaţi rău de propria imaginaţie confundând omul cu scrisul. Sigur, scriind, pun şi din mine, din fiinţa mea, pe hârtie (pe pixeli, voila) dar nu poate să pretindă nimeni să fiu ceea ce scriu şi să mă trateze ca pe o metaforă care nu are voie să coboare în stradă. Sunt o metaforă care fumează, care înjură uneori, care plânge, care suferă fără să ştie de ce suferă, care nu vrea să fie, dar nu are de ales pentru că a făcut un legământ, sunt un om obişnuit, banal, plictisitor, năzuros, tăcut, mizantrop. Din toate acestea se naşte arta. Cei (cel) care a crezut că pot fi pusă într-un borcan, în formol şi de-acolo să debitez literatură este cu mult mai nebun decât mi-aş fi putut imagina.

Veronica se hotărăşte să slăbească

Etichete

Bucharest, Business and Economy, Garcinia, Slim and Fit, Veronica Mars

Totul a început astă-iarnă. Întreaga familie s-a hotărât să plece pe munte, la ski.

De plecat, au plecat fără Veronica. Nicio salopetă n-o mai încăpea. Nici una, din 6 câte aveau. A rămas acasă să plângă şi să mănânce.

Cei trei s-au distrat pe cinste la ski. Au revenit duminica, pe înnoptate, jubilând. În uşă i-a întâmpinat, încercănată şi plânsă, Veronica – zugrăvirea disperării.

- Ai putea să nu mai bagi atâta-n tine! – mormăi Marcel şi trânti uşa.

- Sau, mai bine, ai putea să încerci nişte produse de slăbit – adăugă Iulia din vîrful buzelor. O colegă de-a mea a avut 87 de kile şi a folosit Slim & Fit timp de 6 luni şi acum zici că e top model, are 62.

- Da, bună idee! – se auzi vocea tatălui, prin uşă. Dintr-o balenă o să se transforme în câinele cu piele cutată, ăla, Shar-pei…

- Nu, tata, că slăbeşti progresiv. Sunt nişte pastile de slabit  preparate din plante; şi poţi să mănânci exact ca înainte.

- Nişte pastile care să-i stopeze apetitul, nu s-or fi inventat? Că, de fapt, asta e problema! Cu să te încapă hainele de anul trecut când ai pus pe tine juma’ de qintal?

Realitatea că Veronica se îngrăşase exagerat a fost doar un pretext pentru ca Marcel să se mute la iubita lui, o creatură filiformă ce se hrănea  doar cu frunze de Garcinia.

O vreme, depresivă şi puhăvită de plâns, Veronica urmă propriul tratament antistress: şuncă, brânză, ouă, ciorbe cu carne, sarmale, cotlete, şniţele. Lălâie şi neîngrijită, părea definitiv pierdută în orizontul propriilor proporţii uriaşe.

Toate depresiile au, însă, un final. Una dintre colegele de birou o luă, într-o zi, pe sus şi o duse la coafor. Chipul rotofei pe care i-l arăta oglinda, îngrijit şi aranjat, o încurajă. Nu era chiar cea mai hidoasă fiinţă din lume.

Ajunsă acasă, aruncă mâncarea din frigider la gunoi, cu satisfacţia unui nou început. Intră pe internet şi scrise la search: “pastile de slabit“. Găsi chiar şi un blog. Evident, la miezul nopţii, o lovi o foame apocaliptică. Comandă prin internet pastilele, descărcă şi un ghid şi adormi visând că are o siluetă de vis, că Marcel se întoarce acasă, pocăit, şi că Iulia şi Eduard îi fac cadou, de ziua ei, o rochie mulată care i se potriveşte turnată.

După 6 luni de tratament, este posibil ca visul să i se fi transformat în realitate.

Deveselu şi Demâhnitu

Foto: Inobras

Nici nu se uscă bine cerneala pe fila discursului d-lui Barack Hussein Obama, cel referitor la capturarea, uciderea şi aruncarea în valuri a teroristului No. 1 al Terrei, că un alt eveniment ţine capul de afiş al mediei noastre.

Să ne ocupăm puţin de statutul acestei istorii cusute cu aţă roşie. Pentru a pune pintenul ciubotei de cowboy în lumea arabă, Statele Unite au avut nevoie de un pretext. Au inventat un terorist,  căpetenia unei organizaţii teroriste. Au meşterit câteva atentate, pentru ca publicul să accepte controlarea vieţii private, supravegherea totală. I-au căutat pe irakieni de arme chimice cu potenţial de distrugere în masă, i-au căutat atât de amănunţit până  i-au invadat. Întreaga opinie publică a frisonat de plăcere când irakienii şi-au luat-o peste turban. Jandarmul universal făcea ordine şi le arăta arăbeţilor ălora care vieţuiesc după reguli inacceptabile pentru noi, occidentalii, ce e aia democraţie. Le-au şi impus-o, scâlciind şi devastând alcătuirile sociale şi cutumele locului. Ce voiau de fapt? Control asupra resurselor.

În 11 septembrie 2001, au regizat implozia celor două Turnuri. Îmi poate spune cineva cum reuşeşte un avion să devieze de la culoarul lui de zbor şi să nu remarce nimeni? Sigur, poate or fi unii care chiar cred că a fost un atentat. Terorist.

Dacă Rusia (CSI) şi-ar fi permis aşa ceva, să invadeze teritoriul unui stat suveran, să asasineze civili şi să impună o guvernare docilă, ar fi sărit întreaga opinie publică mondială ca arsă! Adică, cum? Iar imperialismul rus? Iar vrea Rusia să controleze şi să-şi bage bocancii? Aşa ceva e inacceptabil!

Dar când gloanţele şi rachetele şi bombele şi gazele toxice vin de la americani, parcă sunt mai dulci şi, evident, sunt binemeritate!

Nu-i, oare, acesta clişeul după care funcţionează lumea noastră cea violentă şi sângeroasă, din 1989 încoace?

Am cunoscut, de Paşti, o tânără domnişoară absolut fermecătoare. Fermecătoare în sensul că de la tinerii de azi (iertată-mi fie generalizarea) te aştepţi să fie inculţi (pentru că aşa-i formatează sistemul de învăţământ), superficiali (pentru că la asta îi îndeamnă societatea), blazaţi (din pricina eternelor griji din familie) şi indolenţi (determinaţi de lipsa de perspectivă reală). Ei, această excepţie a generaţiei ei ştia şi istorie, şi geografie şi nu era străină de lectură. Mi-a fost dintr-o dată foarte dragă – ca o relicvă de preţ a noii lumi, atât de săracă şi de tristă, în fond – şi conversaţia a fost animată şi extrem de interesantă. Noi, cei mai bătrâni, avem o anumită curiozitate pe care nu ne-o putem stăpâni. Vrem să aflăm cum gândesc cei tineri, care-s mecanismele lor, cum arată lăstarii personalităţii abia ieşite din mugure. Şi ne pricepem să-i iscodim. Nu mică mi-a fost mirarea – fără să fiu neapărat dezamăgită – să constat că gândirea domnişoarei era prestabilită de ideea că tot ce face, a făcut sau va face America e legitim, normal, binevenit şi perfect. Iar noi, lumea noastră balcanică, post-sovietică, noi suntem obişnuiţi să gândim în clişee, să folosim clişee comuniste. Evident, americanii nu folosesc clişee în propaganda lor; iar dacă le folosesc, clişeele lor sunt mai transparente, mai comestibile şi mai lucioase. Concluzia? Un produs de excepţie al noii generaţii este proiectat să-şi deteste poporul din care face parte, să-l considere indemn, să se ruşineze de el şi să-l dispreţuiască. Un asemenea tânăr poate deveni vector de opinie în mica lui lume. Şi, dacă el are o asemenea idee consolidată despre lumea lui, de aici şi până la a prăsi această gândire, a o multiplica, e doar un pas. Un pas în prăpastia identităţii.

Să ne întoarcem, deci, culpabili şi mâhniţi, la clişeele noastre. America are voie să colonizeze universul, să violeze spaţiul aerian şi terestru al altor state zise suverane, are voie să omoare civili necombatanţi cu racheta, are voie să-şi însuşească resursele naturale de oriunde din lume. Acţiunile ei sunt normale, cinstite, oneste. Doar ne apără de terorişti, nu-i aşa?

Dacă Rusia ar îndrăzni să invadeze Pakistanul, de exemplu, imediat ar fi pusă la zid, sub oprobiul public mondial.

Deci, nu avem ce altceva să facem. Trebuie să implorăm Statele Unite (ale cui?) să invadeze şi să anihileze Iranul. Da’ ce zicem noi, Iranul? Să invadeze şi să distrugă întreaga lume arabă! Ei nu au dreptul la viaţă, nici nu e sigur că sunt hominizi, s-ar putea că nici nu aparţin rasei umane! Oricum, sunt terorişti încă din faşă! De la Deveselu sau de oriunde, porniţi ofensiva, fraţi americani! Încă din ’45 vă aşteptăm să ne eliberaţi! De ruşi, de arabi, de cirghizi, de pakistanezi, de iranieni sau de cine-o fi! Şi de noi înşine!

###

Dacă găsiţi că nu am destule argumente, citiţi aici.

Poate că nu voi fi în asentimentul tuturor, dar îi invită să vadă şi “cealaltă parte a lunii”: Gabi Rotaru, Stropi de suflet, Mirela Pete, Gabriela Elena, Teo Negură, Shayna, Clipe de Cluj, Rokssana, Răzvan Rinder, Mbubuku, Mirela, Hai că se poate!, Blog de furăciuni, G1b2i3, Theodora Marinescu, Cati Lupaşcu, -X- , George Valah, CuElisa, Mircea Suman,  Ioan Usca.

Expresul de Zoro*

Foto: Inobras

Un melc de mărimea unei nuci, îmbiat de stropii reci şi înviorători de ploaie, a pornit într-o călătorie iniţiatică prin jungla lui. Din punctul nostru de vedere, “jungla” firelor de iarbă, a bolovanilor şi frunzelor de lobodă, e un fleac. Din trei paşi i-am culca-o la pământ şi i-am netezi drumul. Dar el n-are nevoie de un drum neted; nu pare să aibă nevoie. Cu cele patru turnuri de control, pipăie fiecare fir de iarbă din calea lui, tatonează zimţii fiecărei frunze şi îşi ondulează mantia, mişcând sute de muşchi. Este văr cu Nautillus şi, cu singuranţă, specia lui e cu mult mai veche decât a noastră. Îl ignorăm sau îl privim cu o dispreţuitoare curiozitate din vârful superiorităţii noastre bipede. În primul rând îi dipreţuim aspectul anost şi mantia vâscoasă. Ne scârbeşte dâra albicioasă pe care o lasă în urma lui, ca un fir al Ariadnei într-un labirint de ierburi. Uităm că şi noi lăsăm dârele noastre… unele otrăvitoare, pe pământul căruia nu-i oferim decât conturul umbrei noastre. Ne amuză prostia de a căra o casă în spinare. Ce-ar fi dacă şi noi ar trebui să ne purtăm în spinare apartamentul plin de obiecte inutile? Care ar fi strictul nostru necesar?… Melcul nu are decât o casă goală în care se repede retractil când este ameninţat de necunoscut. Nu cară cărţi, nu are bibelouri, nu-i trebuie tacâmuri şi nici mobile.  Noi unde ne repezim când suntem ameninţaţi? Pentru că nu avem un schelet exterior, această planetă spiralată ce seamănă cu forma Căii Lactee pe care-o poartă melcul, ne retragem speriaţi sau furioşi după gratiile toracelui. Acolo ne ţinem, într-o debara, toate spaimele noastre, toată furia şi frustrarea, aruncate unele peste altele. Acolo nu facem decât să îngrămădim, nu intrăm niciodată să dereticăm, să aerisim şi să facem ordine. Casa sufletului nostru este pestriţă, îmbâcsită şi rece, ca o încăpere în care zac resturile vieţii noastre. De trăim trăim înafară; de depozitat şi de măcinat, măcinăm înăuntru. Îl dispreţuim pe melcul cel anost şi pentru că înaintează şi se retrage după reguli de el ştiute, cu o încetineală penibilă – din punctul nostr de vedere. Am vrea să-l vedem că încalecă îndrăzneţ ierburile şi face salturi acrobatice de pe tulpinile înalte. Cum îşi înnoadă mantia după câte un cârcel şi balanseză fericit între două frunze de lipan. Ni se pare stupid şi ineficient cum tatonează el de treizeci de ori ca să facă un “pas” de un milimetru. Veţi spune că este laş. Că nu are niciun pic de minte. Poate că nu are propriu-zis o minte. Are, însă, tenacitatea şi prudenţa ancestrală a sute de milioane de ani de experienţă terestră. Melcul mănâncă pământ şi frunze. Nimic altceva. Mănâncă pământ şi frunze şi secretă chitină, un soi de mortar cu care-şi consolidează odaia. Nu face salturi dar ajunge întotdeauna unde-şi propune. Cochilia lui – mai ales a “rudelor” lui acvatice, cele împodobite cu scoici – este o relicvă de preţ. În ele se pot citi anotimpurile, anii de secetă, anii ploioşi, temperatura… Ca-n cercurile copacilor.  O scoică marină ne poate aduce-n ureche vuietul valurilor sau ne poate dezlega tainele viitorului – anostul ghioc. Pentru că tot ce se va petrece s-a mai petrecut şi pentru că totul a fost scris dinainte. Şi-n spiralele modestului melc.

L-am urmărit preţ de câteva minunte, atât a durat răbdarea mea. Oare cât timp mi-ar fi urmărit melcul, mie, mişcările, dacă s-ar fi gândit la asta?

###

* Zoro – este numele de alint al comunei Zorlenţu Mare, situată la 26 de kilometri de Reşiţa. Pot spune că îmi petrec săptămâna aşteptând să vină vineri pentru a merge la ţară. Pentru mine, “Zoro” reface spaţiul copilăriei, curtea magică în care am învăţat să umblu, constelaţia de vecini care mai de care mai chisnovaţi şi interesanţi – cu înţelepciunea lor transmisă, parcă, ereditar -, kilometrul Zero al României adevărate. Zoro mai este şi locul unde mi-am reînnodat legăturile cu Pământul, Cerul, Apa şi Focul. Aici încheie rotund universul nişte oameni absolut fascinanţi care poartă poporul acesta înainte, de milenii. Dacă aş fi putut să aleg locul în care să mă nasc, acesta ar fi fost. Un pământ magic unde timpul nu există şi viaţa are respiraţia amplă: un mileniu inspiraţia, alt mileniu expiraţia. Ieri, am văzut în grădină, un melc.

Au urmărit mişcările imperceptibile ale acestei vietăţi: Luna pătrată, Clipe de Cluj, Nea Costache, George Valah, Mirela Pete, VeroVers, Teo Negură (cu un articol excepţional), Simon spune, Gabriela Elena, Theodora Marinescu, Hai că se poate, Link Ping, Gabi Rotaru, Madi şi Onu, G1b2i3, Stropi de Suflet – autoarea unei cărţi de temelie, Răzvan Rinder, Zinnaida.