Cuvinte de vară

Etichete

Bucharest, Nostalgie, Romania, Sirius, Vladimir

Foto: “Maestrul“

Mai întâi s-au lichefiat toate literele de căldură şi-au curs înafara spaţiului electronic închipuind nişte băltuţe mic, argintii. Ca picăturile de mercur când spargem termometrele anacronice (de pe vremea bunicii) – înlocuite acum cu cele electronice, fără mercur -,  şi le scăpăm pe parchet. La început e o băltuţă care se adună şi se preface în boabe după care alergi ca nebunul pe sub toate paturile şi dulapurile. Mercurul e toxic.

Apoi au venit ploile. Băltuţele de litere nu s-au amestecat, ploaia nu poate dizolva cuvintele şi nici literele. Ele sunt nemuritoare şi intangibile. Au venit aniversările şi curtea s-a umplut de copii frumoşi. Aţi observat că toţi copiii sunt frumoşi? Cred c-aţi observat asta demult; eu mai uit câteodată şi doar când îi văd veseli împreună am revelaţia că sunt frumoşi. M-am bucurat de bucuria lor. A fost aniversarea băiatului meu, Vladimir, lumina sufletului meu şi bucuria zilelor mele. Şi încruntarea zilelor mele, câteodată. Dar despre asta nu vorbim acum.

Pe urmă a fost aniversarea prietenului şi maestrului meu. Oamenii mari nu ştiu să se bucure, ştiu doar să găsească pricini de întristare. Aţi observat? Oamenii mari sunt atenţi la neajunsuri, nu ştiu să vadă întotdeauna partea plină a paharului. Ei remarcă doar fisurile din materie, nu mai ştiu să aureoleze şi să îmbrace în bucurie viaţa.  Prietenul meu crede în mine mai mult decât cred eu. El a aşteptat şi a sperat că voi scrie. A tăcut şi a avut răbdare – o răbdare cât universul – a tăcut şi a avut răbdare luminând-mă încet. Poate că aveţi şi voi prieteni şi oameni care vă iubesc. Sunt sigură că aveţi. Fără ei, vieţile noastre ar fi goale. Înainte de aniversarea lui am vrut să-i fac o bucurie. N-am reuşit, decât pe jumătate dar, uneori o jumătate de bucurie face mai mult decât o bucurie întreagă pentru că lasă loc speranţei, aşteptării. Am vrut să termin romanul ăsta al meu, pe care l-am început dintr-o joacă bloggeristică (să râdem ca să uităm cât de dramatică e starea României şi a noastră) – “Filomela şi August”. N-am reuşit, am reuşit să scriu doar 20 de pagini.

Sunt un om împlinit şi foarte bogat. Bogăţiile mele se întind de aici până în marginea lumii. Închid ochii (sau pot să stau cu ei deschişi) şi mă uit la ele cu blândeţe. Toate cuvintele din univers: “masă”, “pădure”, fericire”, “stele pitice”, “oameni remarcabili”, “cuante”, “atom”, “gaură neagră”, steaua Sirius”, “energie întunecată”, “petunie”, “IPad”, “pisică”, “iubire”, “dezolare”, “extaz”, sunt ale mele. Nu mi le poate lua nimeni şi pot face cu ele ce voiesc.

Astăzi vă dăruiesc vouă, prietenilor mei virtuali, câte unul. Vă rog să-mi ţineţi pumnii în întreprinderea aceasta a mea de a ordona cuvintele astfel încât să închipuie un tablou al vieţii, o poveste. Un tablou pe care sper să vi-l pot oferi sub formă de carte – o carte care spune o poveste a acestei lumi aşa cum o văd eu – cât de curând.

Iată darurile: “Informaţie“, “Seninătate“, “Culoare“, “Imaginaţie“, “Inteligenţă“, “Impetuozitate“, “Nostalgie“, “Sinteză“, “Delicateţe“, “Obiectivitate“, “Optimism“, “Înţelepciune“, “Ironie“, “Căutare“, “Luminozitate“, “Recitire“, “Militantism“, “Armonii“, “Meditaţie“, “Exclusiv“, “Vibraţie“, “Evanescent“, “Penumbre“, “Linişte“,”Certitudini“, “Imponderabil“, “Fulgurant“, “Căutătorul“, “Umoristul“, “Entuziasm“, “Surâs“, “Literatul“, “Sensibilitate“.

Povestea Filomelei Pizdrintz şi a lui August Palton

…………………………………………………

XXXI

-         Bă, Crizante, nu fi porc, bă! Ai băut numa’ tu singur juma’ de sticlă!

-         E greu să fie porc – se întoarse, încet, cu tot trupul, Curală. Pentru că e deja un măgar. Măgar cu rât şi cu clisă pe spinare nu se poate. Numa’ dacă-i o încurcătură de-aia genetică, un mutant… De la atâta răchie, se poate să se fi făcut…

-         Bine că eşti tu o maimuţă savantă! – se stopşi Crizante. Uită-te şi dumneata la el, domnu’ Titi. Parcă-i o încrucişare nereuşită între un dromader şi-o drujbă… Îi mai trebe şi-o trompă şi-i perfect.

-         Trompă îţi trebe ţie, bă sugativă, să ajungi mai bine-n fundul sticlelor!

-         Lăsaţi, că răchie se mai găseşte, este din belşug pentru toată lumea – interveni, împăciuitor, Titi, făcând-i semn lui Ghiţă să meargă să completeze stocul.

-         Nu ştiu dacă v-am spus, – începu Titi domol, aşezându-se mai bine pe buturuga ce-i servea drept scaun – eu am fost la conducte, la Kazahstan, pe vremea „răposatului”. Nu era ca acum, că te duci sclav şi dacă te accidentezi sau mori prin străini, îi doare-n bască pe ăia; să te muncească să scoată sufletul din tine, ăsta-i interesu’! Mergeam cu condract, nevasta lua bani frumoşi aici, şi noi, acolo, aveam diurnă şi toate condiţiile, ca să zic aşa, da’ de!, erau condiţii ca-n pustiu. Ziua stăteam ca şopârlele, pe la umbră, numai pe-nserat ne apucam să mişculăm. Lucram noaptea. Erau echipe care săpau şanţurile – cam cum faceţi  ’mneavoastră aici – şi noi eram specialiştii, noi montam conductele. Acolo-i căldura de pe lume ziua, iară noaptea trebuia să ne îmbrăcăm, aşa era de rece. Dumnezeu ştie unde se ducea căldura de ziuă, dispărea. Da’ nu asta voiam. Apa ne-o aducea de la zeci de verste, cum le zic ei la kilometri, cu cămilele sau cu motorizatele. Eram noi de noi, ei n-aveau muncitori, şi cei care făceau şanţurile pentru ţevi erau străini, cehoslovaci. De ce-or fi făcut ei aşa nu ştiam, ne dădeam cu presupusu’. Ne luau pe noi, de la capătul lumii, că dacă ar fi luat de-ai lor ar fi ţinut minte unde sunt conductele … zic şi eu, nu ştia nimeni de ce ne angajaseră pe noi. Am făcut cursuri peste cursuri şi calificări înainte să plecăm şi ne-au zis – cre’ că de o mie de ori ne-au zis să nu ne pună dracu’ să ne legăm de muierile de-acolo, să nu ne amestecăm cu ei. Eram 12 în echipă, instalatori, toţi testaţi şi răs-testaţi, au făcut simulări cu noi la căldură mare şi la frig, am dat teste fizice şi psihologice. O dată pe lună veneau după noi cu maşinile de teren şi mergeam într-un târg apropiat de unde ne mai cumpăram una-alta, din cele de trebuinţă. De aprovizionare cu materiale şi cu ce aveam noi nevoie pentru lucru se ocupa o echipă de cazaci. Ne mai aduceau vodcă pe ascuns că era interzis absolut orice alcool. Era cea mai scumpă marfă, vă daţi seama.

Apăru Ghiţă cu un pet de doi litri în care se clătina o licoare gălbuie. Fără o vorbă, aşeză sticla lângă piciorul mesei cu schelet de cornier pe care o coborâseră din caşcarabeta care le slujea de adăpost şi de sediu. Deşi îl observaseră, nu voiau să întrerupă vraja poveştii, îi mulţumiră doar încuviinţând din cap şi îşi mutară privirea stăruitoare înapoi la Titi. Acesta gustă din paharul de plastic şi continuă, uitându-se undeva în zarea podişului din amintire, printre dunele de nisip.

-         Pentru o sticlă plăteai cam cât diurna pe o săptămână, şi diurna era 9 dolari. Adevărul e că nu puteai rezista fără băutură, acolo. Te apuca aşa, un dor de-acasă că-ţi pierdeai minţile. Numai nisip şi uscăciune, uscăciune şi nisip. Te spălai cu nisip, aveai nisip în toate cutele hainelor şi mâncarea avea gust de nisip. Băutura te mai amorţea, parcă nu-ţi mai simţeai sufletul arzând cu pară, parcă turnai apă peste foc şi doar mai fumega încet… Ajunseserăm chiar să vedem pădurile de-acasă umblând peste dune, sau muierile noastre ni le vedeam parcă venind agale peste nisip. Erau năluciri de la căldură şi de la băutură, vezi bine. Primeam fructe, câte nu puteau mânca, portocale şi rodii şi ananaşi. Le mâncam de sete şi, cumva, vinovaţi, ne gândeam la cei de-acasă că nu vedeau portocale decât la Crăciun şi noi aveam să ne şi batem cu ele. Era unul, Ilie, mare pişicher şi mare figură. El controla sudurile, asta era meseria lui, cu tot felul de aparate, cu ultrasunete. Bun meseriaş şi sufletul nostru; toată ziua zicea bancuri şi făcea glume. Într-o zi, i-a venit o idee. Zice: „Bă, eu şi-aşa-s cazangiu. Noi aruncăm portocalele şi rodiile când se strică sau ne săturăm de ele. Io zic să le valorificăm”. Zis şi făcut. A căutat material, l-a potrivit şi a confecţionat un cazan de făcut răchie, cu serpentină, cu baie de răcire, cu tot ce trebuie. Zice: „Nici nu trebuie să facem foc, îl lăsăm ziua îngropat în nisip.” Am lăsat fructele să fermenteze cu zahăr şi-am făcut prima canistră de răchie. Vă zic că n-aţi gustat în viaţa vieţilor voastre aşa o minunăţie. Era ceva-a-a!… Unul avu ideea să băgăm şi cactuşi – cactuşi erau, vorba ceea, căcălău. Îi dădea aşa o aromă şi-un parfum!… Când veneau ăi’ mari de la firma de gaz, pac!, desfăceam cazanul şi-l tupilam. Şi-am dus-o aşa, trai neneacă, aveam răchie din belşug, ba i-am învăţat şi pe cazaci. Se minunau şi plescăiau uite-aşa din limbă! La un an ne duceam acasă să nu înnebunim naibii pe-acolo. Stăteam 6 luni acasă, ca-n concediu. Când veneam, nevastă-mea nici nu mă cunoştea, atât eram de negru şi de schimbat. Trage nisipul viaţa din tine, ce mai!…

În al treilea an, am avut unul mai tânăr în echipă. Noi eram toţi trecuţi de 30 de ani, da’ ăsta era cu caş la gură, băietan. Şi, odată, când ne-am dus la târg, ăsta ce dispare. Îl căutăm, întrebăm, ziceam că s-a rătăcit. Îl găsim pe seară, trăgând din ciubuc la un foc, cu nişte cazaci. Îl sfădim, pe urmă ne bucurăm, plecăm înapoi cu toţii. Ce face el, cum se-nvârte, se lipeşte de cazacii de la aprovizionare şi o dată pe săptămână se duce la târg cu ei. Rupea binişor ruseşte, stătea seară de seară cu unul dintre cazaci şi învăţa. Azi aşa, săptămâna viitoare tot aşa, când era de plecat, el moţ la maşină. După vreo trei luni, ne trezim cu potop de cazaci, în miezul nopţii, toţi călări, cu kalaşnikoavele atârnate de şei. Cu turbanele şi cu mustăţile lor ţepoase, ziceai că-s dintr-un film. Numai că ăia din filme au săbii şi-s figuranţi. Îl căutau pe Achidim. I-au oprit, ameninţându-i cu armele şi răcnind la ei, soldaţii ce ne păzeau. Doi l-au luat pe Achidim, l-au îmbrăcat cu haine muiereşti şi l-au scos prin spatele barăcilor, s-au urcat pe cai şi p’-aci ţi-i drumul. Comandantul parlamenta cu şeful cazacilor. Ăştia, nu, că să intre peste noi. Noi eram la lucru, montam conductele, sudam, lucram. La o vreme, i-au dezarmat şi i-au lăsat să intre în şantier, pe picioare. Au răcnit în limba lor, au strigat, s-au bătut cu pumnii peste piepturi, nu l-au găsit, au scotocit toate barăcile, peste tot. Într-un sfârşit, spre dimineaţă, au plecat. N-am reuşit să aflăm nimic atunci, nici de la soldaţi, nici de la cazacii cu aprovizionarea. Dar de-a doua zi s-au uitat altfel la noi, cu duşmănie. N-au mai vrut să ia niciun strop de răchie de portocale. Ba a mai apărut şi-un control, de ne-au scotocit pân’ la piele şi, din barăci, au confiscat tot ce-au crezut ei de cuviinţă. Nu pricepeam ce se-ntâmplase.

După o vreme, a reuşit Ilie să-l îmbete pe-un cazac şi să scoată de la el. Ce se-ntâmplase?… Achidim al nostru, băietanul, intrase în vorbă cu o fată dintre ai lor. Făcuse el ce făcuse, cumpărase cu bani grei pe un armean care avea prăvălie şi îi lăsa să petreacă un ceas-două în odăile lui. Ai ei au prins de veste şi-au urmărit-o. Când au fost siguri, au chemat-o şi-au cercetat-o după legile lor. Au pus babele lor meştere şi-au controlat-o cu de-amănuntul şi-au aflat-o şi necinstită şi grea. Au bătutu-o cu cnutul până a căzut lată. I-au tăiat coadele, urechile şi nasul, au lăsat-o ciulă. Seara, fraţii ei au dus-o-n deşert şi au ucis-o cu pietre… Dacă-l prindeau pe Achidim, l-ar fi aşteptat aceeaşi soartă. Asta a făcut Achidim al nostru … – îşi încheie Titi povestea şi o tăcere prelungă se aşternu peste capetele tuturor. Doar pocnetele paharelor subţiri, de plastic, luate în mâinile lor mari se auzeau.

-         La noi, umblă dezmoţate şi nu le mai află nimeni leacul!… – se porni, indignat, Crizante.

-         Taci dracului din gură! Tu vorbeşti? Ai uitat în ce crailâc ai dus-o? N-a rămas una-n sat, tânără şi frumoasă, măritată ori nemăritată! Le-amăgeai şi le lăsai! Dacă ar fi fost şi noi legile ca la cazaci, rămânea satul gol de muieri, numai cu babe! Şi tu erai belit de 100 de ori!…  – îş repezi Răţoi.

-         Păi nu poţi să mori decât o dată, bre, şi pe urmă n-o mai faci! – rânji Crizante.

-         Auzi, mă! Fraţi de sânge s-o omoare! Asta-i una!… – rosti şi Iovan şi se îndepărtă preocupat şi mâhnit.

-         Haideţi la treabă că am stat destul! – strigă Răţoi vrând să-i scoată e toţi din gândurile lor.

             Pe lângă garduri, se apropie legănându-se încet coana Elefteria.

-         Bună ziua la dumneavoastră şi bun lucru! – zise ea, cu un zâmbet prefăcut lipit de chip, sub ochii vicleni ce-i alergau neobosiţi în toate părţile. Lucraţi, lucraţi?…

-         Lucrăm, lucrăm!… Acu’ am terminat şedinţa …

-         Aş vrea şi eu să vă rog ceva. Plătesc, nu degeaba, nu-mi trebuie lucru degeaba.

-         Păi depinde ce-i acel „ceva” – se dădu interesant Răţoi – că dacă ne cereţi să poleim cu aur o autostradă până colo, pe Lună, poţi să plăteşti dumneata cât vrei, că nu avem cum!

-         Că tot aveţi ustensilele aicea, să-mi săpaţi şi mie groapa pentru ţevi în curte. Că-s femeie singură, n-are cine să-mi sape, săraca de mine.

-         Se cheamă utilaje, nu ustensile. Şi nu te mai sărăci atâta, că uite ce casă ai, nu eşti săracă deloc – îi zise Crizante.

-         Ei, nu mă pricep eu ca dumneavoastră, am zis şi eu cum am crezut, domnu’ şef. Am o iadă colo, v-o dau ’mneavoastră că io mi-s bătrână, nu mai am poftă de carne. Uite, aici, nişte ouă… sunt proaspete! Le spargeţi în tigaie şi gata masa. Şi mai vedem şi de nişte bănuţi, că bănuţii-s scumpi…  Îi urmări cu coada ochiului.

Titi şi Ghiţă stăteau ca trăzniţi. Ei umblau de trei zile cu fofârlica, cu răchie, cafea şi gustări mai-mai or găsi un moment prielnic să-i zică şefului că le sape şi lor şanţurile în curţi şi coana Elefteria venise ea hodoronc-tronc!  şi le luase caimacul cu iada ei blestemată. Înciudat, Titi tuşi şi, după ce-şi luă basca din cap şi o roti în mâini studiind-o cu mare atenţie, zise:

-         Coană Elefterie, venişi şi dumneata şi te băgaşi ca musca-n zăr. Oamenii au treburile lor, au planul lor. Mai e pân’-ajunge la dumneata, până-ţi vine rândul.

Răţoi, interveni cu diplomaţie, gândindu-se şi la iadă şi la bănişori şi la cum îi omeniseră Titi şi Ghiţă în aceste zile:

-         Staţi liniştiţi, că nu rămâne nimeni fără groapă. Ajungem şi la dumneata, coană Elefterie, numai să escavăm până-n capătul străzii şi vă facem şi şanţurile în curţi. Că doar … oameni suntem! Fără grijă! … Iovane, du-te bre cu doamna să vezi iada că tu te pricepi! – îl îndemnă el, încruntându-se ştiind că oamenii, după ce se văd cu treaba rezolvată, se cam răzgândesc şi găsesc tot felul de pretexte să nu se ţină de cuvânt.

Coana Elefteria protestă moale că nu-i nicio grabă, că şi mâine-i zi, dar Răţoi era hotărât. Ce-i în mână nu-i minciună. Titi şi Ghiţă salutară politicoşi, dând să plece. Titi se opri preţ de o secundă, nehotărât:

-         Păi, atuncea, ne faceţi şi nouă şanţurile? Că vă plătim, cât face atâta…

-         Dară cum? Se poate, nea Titi? Tre să fii om cu omu’! – replică Răţoi. Mai începe vorbă?

            Până seara, iada fu jupuită şi pusă în ceaunul uriaş, la fiert, şanţul fu săpat până-n capătul străzii, în dreptul fiecărei porţi aşezară un podeţ de două scândurele, mutară şi rulota lângă gardul coanei Elefteria care le făcuse o aşa generoasă ofrandă. Excavatorul aştepta cuminte lângă poartă pentru ca a doua zi să facă treaba pentru care fusese arvunit.

Puseseră ceaunul înăuntru, în rulotă, nu se ştie de ce. Poate ca să nu intre muştele-n tocăniţă, ori să nu fie bătător la ochi că uite, ei fac ospăţ în loc să muncească, deşi mirosul îmbietor cutreiera toată uliţa. Nu se înserase cu totul; se zărea în lumina roşiatică a amurgului. Troscăniseră cât a fost ziua de lungă, mai săpând, mai montând conducte, mai trăgându-se la umbră. Răţoi umbla de-a binelea cum îi era numele, mutându-şi ameninţător greutatea de pe un picior pe altul. Iovan se ocupa de tocăniţă, potrivea focul, mesteca, gusta, plescăia încântat, mai adăuga câte-un condiment, iar mai mesteca, iar mai gusta. Crizante, Curală şi alţi doi se trăseseră pe bancă la nea Titi care-şi adusese un scăunel şi vorbeau tihnit, gustând din pahare.

            Răţoi, după ce se învârti în jurul rulotei măsurând nu se ştie ce şi dondănind de unul singur, se săltă pe scara excavatorului, se aşeză în scaun şi îl porni. Ceilalţi îşi ridicară capetele ca la un semn, neînţelegând ce vrea să facă şeful. Ambală, dădu o jumătate de metru înapoi şi coborî cupa, muşcă din brazde şi le mută grămăjoară în lateral.

-         L-a apucat hărnicia acuma, pe seară – opină Crizante.

-         Vrea să-şi merite cina, ce mai! – adăugă şi Curală. Mai bine o lăsa pe mâine că … – nu apucă să-şi termine vorba că un trosnet îi ridică pe toţi în picioare şi de pe unde se aflau.

Excavatorul lui Răţoi agăţase cu o şenilă butucul pe care se sprijinea osia barăcii, aceasta o luă la vale şi se opri taman dincolo de gardul Elefteriei pe care-l doborî la pământ. Ceaunul se răsturnase şi Iovan, chiar opărit tot cu sosul fierbinte, îl oprise în ultima clipă arzându-şi mâinile. Sări cu ceaunul de toartă în grădină, răcnind:

-         Cutremur, bre!… E cutremur! …

-         E cutremur în căpăţâna lui Răţoi că i-a venit lui hărnicia tocmai acu’! – ţipă Crizante. Dă, bă, mai în faţă, du-te-aşa tot drept, nebunu’ dracului!

-         De ce, bă prosteo, de ce să mă duc tot drept? – răcni şi Răţoi speriat şi nervos.

-         Cum de ce? Ca să dărâmi şi casa dacă tot te-ai apucat!

Răţoi opri, coborî din cabină şi, cu mâinile în şolduri, îşi privea încurcat opera. Ieşise şi coana Elefteria, în cămaşă de noapte şi papuci cu pampoane, başca cu bigudiurile-n păr, arătând ca un extraterestru.

-         Uite şi la asta! O caută moartea mâine-poimâine şi ea se încârlionţează, s-o găsească gătită! – pufni Curală în râs.

Se înjurară, ţipară, dădură vina unul pe altul şi mulţumiţi că nu se vărsase toată mâncarea, mai povestiră miştocărindu-se şi împungându-se, la lumina felinarului, mâncând, până într-un târziu de noapte. Cătrăniţi, Ghiţă şi Titi n-au vrut în ruptul capului să guste din iada coanei Elefteria şi nu plecară până nu-i smulseră lui Răţoi promisiunea că a doua zi le va săpa şi lor şanţurile.

………………………………………………

Povestea Filomelei Pizdrintz şi a lui August Palton

Etichete

Bruce Willis

XXIX

…………………………………………………………………………………….

Privi în jur fără să-nţeleagă prea bine unde se află. Se chinui să-şi amintească. Pereţii coşcoviţi, de un ocru incert sunt mărginiţi de soclul vopsit în verde. Cinci alte paturi din metal, cu vopseaua albă, ştirbită. Aşternuturile, vineţii, însemnate într-un colţ cu tuş negru, închipuind nişte litere decolorate, imposibil de descifrat pentru un profan. Patru dintre paturi erau ocupate; bolnavii, cu feţe gălbejite sau cenuşii, par nişte manechine lipsite de viaţă. Sufletele lor au migrat undeva departe de urâţenia dezolantă a locului. Îi priveşte cu luare-aminte, pe rând, încercând să le compună o identitate, renunţă imediat înţelegând că e un joc inutil şi hazardat. Îşi coboară picioarele din pat, observându-şi pentru prima dată pijamaua albă cu dungi albastre, devenite una de-atâta spălat. Bluza se închide doar în doi nasturi de sus, în restul găicilor sunt legate nişte capete de şiret. Îşi vâră picioarele goale  – pe care le priveşte fascinat de parcă acum ar descoperi, prima dată în viaţă, că are acele picioare – în papucii de pâslă dungaţi, cu talpă de cauciuc şi porneşte înspre uşă cu gândul să ajungă la baie. Apăsă clanţa şi trase uşa de lemn însemnată şi ea cu generaţii diferite de vopsea: gălbuie, albă şi verde.

„Din ce copaci s-or fi făcut uşile astea?”… cu gândul la pădurea falnică şi îndepărtată, din care nişte forestieri bine legaţi croiau cu joagărele trunchiurile, dădu cu nasul în nişte zăbrele. După zăbrele, un soldat tinerel, cu doi ochi vicleni de-un verde murdar ca mătasea-broaştei şi c-o mină blazată, ridică bărbia întrebător.

-          Vreau să merg la baie.

-          I-auzi! Nu mai spune!… Se zice aşa, deţinut!: „Permiteţi să merg la grupul sanitar, domnule soldat?”

-          Permiteţi să merg la grupul sanitar, domnule soldat?, repetă mecanic, Aristotel, parcă şi c-o nuanţă de ironie, imperceptibilă oricum pentru auzul interlocutorului.

-          Permiteţi să merg, cine?… Hm? Adică, cine eşti tu, deţinut, aşa … ca individ? – îşi continuă jocul, mijindu-şi ochii şi rânjind.

-          Sunt deţinut Aristotel Pizdrintz. Permiteţi să merg la grupul sanitar, domnule soldat?

-          Cine ai zis că eşti?… Cum ai zis?, mai zi o dată! – nu-i veni să-şi creadă urechilor ca de una namaiauzită.

-          Sunt deţinut Aristotel Pizdrintz. Procuror. – întări el, după un moment mic de ezitare în care cântărise dacă să adauge sau nu acest cuvânt parcă golit cu totul de conţinut şi cu totul nepotrivit cu locul în care fusese rostit.

-          Da-a-a, mie-mi spui? Şi eu sunt Bruce Willis! – se veseli foarte soldatul. Auzi la el! Procuror! Ce idee! Deţinut procuror! I-auzi, bă, Tacotă, se adresă el cuiva, ăsta zice că e procuror. Ce părere ai tu de această con-fu-zie („confuzie” fu rostit cu gura rotunjită, de parcă s-ar fi temut să nu-i scape sau să nu-l spună greşit) pe care o face dumnealui? Pardon! Domnia-sa, că, dacă vorbim cu domnu’ procuror, trebuie să ne adresăm „revenţios”, aşa ne-a ordonat don comandant, să fim „revenţioşi”.

-          Reverenţioşi, măi, Bolond, măi, şi se referea la cadrele medicale, nu la deţinuţi.

-          Io aşa am reţinut! … Ce zici tu de procurorul ăsta, i-auzi ce nume chisnovat are, cum ai zis, mă, că te cheamă?

-          Aristotel Pizdrintz – rosti sec, cumva din coşul pieptului,  deţinutul în pijama ponosită şi încheiată doar în doi nasturi, cu pantalonii legaţi cu  şnur să nu cadă şi încălţat în papuci de pâslă uzaţi, cu o demnitate rece care-l intimidă pe miştocar.

-          Auzi, lume!… Cine-a mai auzit aşa ceva? – se replie el imediat, iritat că avusese un mic moment de derută. Să zici că te cheamă Pizdriţ şi că eşti procuror şi să o mai faci şi pe ocoşu, într-un spital-penitenciar de psihatrie! Eşti tare, omule! Tu şi Forest Gump – îl ştii p’ăla, că te văd băiat cultivat?!

-          Ştiu la cine faceţi referire, dar cu tot respectul, trebuie să vă atenţionez că sunteţi în eroare. Eu nu sunt nebun şi chiar aşa mă numesc, oricât vi s-ar părea de hilar, Aristotel Pizdrintz mă numesc şi am funcţionat, până acum o săptămână, ca procuror în cadrul Parchetului … în fine. Dintr-o eroare judiciară, am fost substituit, probabil, unei alte persoane şi … am ajuns aici. Dar vă asigur că această confuzie va fi dezlegată şi voi pleca …

-          Să-mi trag palme! … Cum ai zis? Aşa ceva numai la televizor am auzit! Bă, tu nu vorbeşti ca oamenii, vorbeşti ca din cărţi! …Deh, mă, Aristotel, sau cum zici că te cheamă… Să ştii că io, de când fac serviciu aici, adică de 4 ani, n-am auzit niciun nebun să recunoască că-i nebun. Şi n-am auzit ca vreunul dintre deţinuţii internaţi – înafară de ăia dilimani rău care cred c-au făcut chiar bine ce-au făcut – deci n-am auzit pe niciunul să-şi recunoască fapta. Aşa că nu văd de ce-ai fi tu diferit.

-          Permiteţi, domnule soldat, să merg la grupul sanitar? – insistă, imperturbabil, Aristotel, părând că n-a auzit tirada plantonului. Asta îl înfurie pe Bolond care trase cu bastonul în gratiile uşii, făcând-o să zdrăngăne lugubru şi trezind pe toată lumea din salon.

O sonerie gâjâită porni din difuzoarele amplasate deasupra uşilor de la saloane, intermitent, ca o alarmă. Se suna deşteptarea. Soldatul deschise lacătul gratiilor şi trase zăvorul lăsându-l pe Aristotel să plece, urmărindu-l cu un zâmbet rău.

-     Las-că te dresez io, mă, don’ procuror ce zici că eşti!… O să te port în lesă prin curte! Am io ac de cojocul tău! … – adăugă cu o privire stranie, de parcă ar fi văzut un ac înfigându-se în cojocul din spinarea deţinutului.

Ajuns la baie, Aristotel se privi îndelung în oglindă, parcă nevenindu-i a crede. Două arcuri de cerc violacee îi conturau ochiii luminaţi de-o strălucire stranie, duşi în fundul capului. Faţa avea o culoare pământie, opacă. Ridurile de expresie ce coborau dinspre nas spre colţurile gurii erau acum şanţuri adânci şi pe frunte, la rădăcina nasului, apăruseră patru cute pe care nu le mai văzuse. Îşi cufundă faţa în palmele făcute căuc, umplute cu apă, de câteva ori şi-şi frecă faţa vrând parcă să scoată de sub masca aceasta străină, chipul pe care şi-l ştia. Se pălmui uşor, scoase limba; el era, nu era altul şi nici nu visa.

Deţinuţii începură să sosească unul după altul şi Aristotel îşi reprimă disperarea şi lacrimile pe care le simţea înţepându-i globii oculari, spălându-se pe îndelete cu un aer absent. Întors în salon, bâigui un salut impersonal către ceilalţi colegi, nu primi niciun răspuns, doar nişte uitături furişe şi mânioase. Îşi aranjă patul cum îşi amintea din armată că trebuie făcut şi rămase atârnat pe marginea lui; avu simţământul că întreaga lui energie se scurgea în pardoseala mozaicată, ce ivea ici şi colo, printre cele albe, negre şi gri, câte o pietricică brun-roşcat. Se apucă să le numere la întâmplare. Apoi, împărţi imaginar spaţiul în perimetre delimitate de patul vecin şi noptieră şi continuă, riguros. Greşi. O luă de la început. Mintea dădea să se ridice spre realitate. Analiza starea lui de deţinut întemniţat într-un spital de nebuni aflat cine ştie unde şi sorţii de izbândă în favoarea unei rezolvări drepte şi logice a situaţiei lui, adică a eliberării. Era absurd, dar nu absurdul pe care-l citim în romane şi piese de teatru, acesta era un absurd fremătător, viu, clocotitor. Obligă din nou mintea să coboare şi să numere pietrele brun-roşcate, ca sângele vechi şi închegat, şi atât. Se uită, parcă de dinafară, la efortul lui uriaş de a-şi constrânge mintea să facă abstracţie de gânduri şi să facă un anume lucru. Îşi aminti brusc de gestul pe care-l făcea maică-sa cu pisicile care se spurcau în casă, pe sub paturi. Le ademenea cu câte o bucată de carne şi ţinându-le de ceafă, le înmuia bine, de câteva ori, cu botul în ceea ce făcuseră. Pisicile se împotriveau răşchirându-şi ghearele şi miorlăind. Oare ce făcea acum mama lui? – îşi aminti el, deodată, ca printr-o negură deasă că undeva în lumea aceasta exista o femeie care îl născuse, îl supraveghease şi-l trimisese la şcoală, îi citea poveşti seara şi-i cânta încetişor la culcare, după care îl închina.

………………………………………………………………………………………………………..