Îndeletniciri curente

Etichete

corporatism, Sfarsitul Capitalismului, stat zero

Foto: SmashingRed

Azi am o stare cu totul şi cu totul evanescentă deşi n-am niciun motiv să plutesc. Pur şi simplu, am descoperit că viaţa e extraordinară. Că avem soarele la îndemână – chiar aşa în criza maturităţii cum se află – că avem o planetă care ne rabdă, îngăduitoare, pe toţi şi că existăm în pofida tuturor neajunsurilor. Generaţii după generaţii, civilizaţie după civilizaţie, de la înfiripare la extincţie, otrăvim cu osârdie pământul, ne ucidem şi ne vânăm unii pe alţii.

Ce ne mână în luptă? Instinctele? N-am evoluat deloc? Mereu, cu fiecare generaţie, o luăm de la zero? De la Atlanţi, la Imperiul Mu, la Azteci şi  la câte şi câte civilizaţii s-au ivit şi s-au autodistrus, la civilizaţia actuală, nimeni n-a reuşit să valorifice descoperirile şi să-şi transmită progresul fără lestul de ură şi dorinţă de dominare.

Sigur, poate eu nu-s din lumea aceasta dar aşa m-am trezit aici, aşa am venit, cu visul armoniei, al păcii şi iubirii de semeni. Cu gândul acesta, cu obsesia binelui, am traversat cei 8 luştri de viaţă. Şi oamenii mi-au dovedit mereu contrariul şi eu n-am renunţat. Probabil că e o obsesie sterilă şi chiar prostească dar eu tot cred că odată şi-odată oamenii se vor trezi la realitate. Vor înţelege că viaţa e un dar minunat pe care ni-l face Creatorul (numit de fiecare civilizaţie cu un alt nume), că nu trebuie să-l maculăm şi nici să-l încărcăm cu răutăţi şi fapte abominabile, că nu trebuie să ne luptăm unul cu altul pentru a ne desăvârşi ci fiecare cu sine, cu neputinţele, cu neghina, cu egoismul. Cred în Iubire, în Iubirea aceea care pe toate le iartă cu adevărat, care le îngăduie şi le înţelege pe toate, care ne sprijină pe drumul de fiecare zi şi în bezna fiecărei dureri. Şi noi nu facem decât să întoarcem acestei Iubiri blânde şi înţelegătoare, atoateiertătoare, mereu alte şi alte prilejuri de mâhnire.

Unde o să ajungem cu acest uriaş bagaj de ură şi inadecvare, cu această adversitate şi cu acest orgoliu nemăsurat cu care călcăm în picioare tot ce ne-a pus natura la dispoziţie pentru bună şi cumpătată folosinţă? O să ajungem într-o dimensiune eterică unde ne vom putea bucura de linişte şi pace împăcată, când vom trece dincolo? Sporim noi măcar cu o fărâmă echilibrul şi lumina din Univers? Sau nu facem decât să adăugăm obscuritate şi să înmulţim materia întunecată? De ce avem nevoie ca să ne trezim şi să curmăm lanţul suferinţei, să oprim escalada distrugerii pământului? Ne poate trezi ceva?

Sigur, eu nu renunţ la viziunea mea pentru c-ar însemna să renunţ la viaţă. Consumăm cu mult mai mult decât avem nevoie şi în jurul nostru creşte, progresiv, un munte de resturi toxice. Pentru că nici nu consumăm, e doar o ciuguleală frivolă, să ne schimonosim doar că ne-am îndestulat. Am otrăvit apa planetei. Am înfundat oceanele cu plastic. Am “contribuit” la dispariţia unor specii. Am defrişat nebuneşte, într-o cursă criminală. De ce? Ca să ne schimbăm o dată la 3 ani mobilierul? La ce ne foloseşte această risipă? Suntem mai evoluaţi dacă distrugem mai mult?

De curând, a apărut o teorie foarte prizabilă şi prizată, pe fundamentul crizei economice mondiale. Să eliminăm statul din ecuaţia organizării sociale. Foarte bine! Să desfiinţăm statul! Să avem doar organisme private, economice, sociale, politice. Să privatizăm leagănele de copii; să scoatem la licitaţie orfelinatele. Să găsim nişte întreprinzători şi să le şi acordăm finanţare ca să deschidă afacerea Azilelor de bătrâni. Ar fi nişte demersuri profitabile pentru contractele de cercetare în medicină şi farmacie. Am împărţi şi nu doar împărţi ci delimita clar societatea în două clase distincte: proprietarii şi lucrătorii. Proprietarii ar reprezenta 10% din ponderea populaţiei. Într-o asemenea societate, foarte ordonată şi foarte septică, neajutoraţi nu şi-ar avea locul. Aşa că ei ar trebui eliminaţi pentru că n-au nicio întrebuinţare practică. La fel, bătrânii. Copiii ar trebuie selectaţi e mici: cei cu capacităţi deosebite, cu abilităţi, dirijaţi şpre şcolile private şi ele, unde să se instruiască în sistem intensiv. Aici şi-ar găsi loc şi cei mai puţin dotaţi dar fiind progenitura celor din clasa dominantă care finanţează şcolile pentru a-şi asigura perpetuarea afacerilor. Ceilalţi, în şcolile pentru abilităţi practice. Cred că familia va trebui abolită, pentru că noua morală va deveni una practică. Nu va fi loc pentru sentimente. Copiii pot fi foarte bine concepuţi in vitro şi crescuţi în incubatoare. Se elimină astfel ineficienţa: mămicile, pe timpul celor nouă luni şi a celor de după naştere când ele sunt preocupate de bebeluş şi nu pot să muncească – ar “scăpa” de acest statut. Iar cei care nu muncesc nu au dreptul să trăiască în noua societate  – cum să-i zicem? – corporatistă?

Poate că nu ne gândim deloc la viitor. Deşi ar trebui, măcar de dragul copiilor noştri dacă pentru noi socotelile sunt încheiate. În ce fel de lume vrem să trăiască generaţiile viitoare? Ce vrem să gândească şi să spună despre noi? Că am fost nişte iresponsabili? Că n-am avut curaj să ne opunem tăvălugului nivelator? Că ne-a fost frică? Că suntem laşi?

Băncile conduc lumea

Adresa acestui articol este http://active.info.ms/?a=articles&p=439

Traderul independent Alessio Rastani, prezent într-un interviu la BBC, a declarat în direct că, in fiecare seară, când merge la culcare, viseaza la o nouă recesiune.

Felul în care Rastani a dat glas unui adevăr cunoscut de toţi specialiştii în finanţe şi nu numai, şi anume că tocmai atunci când pieţele îşi pierd echilibrul se fac cei mai mulţi bani, a fost direct şi a avut acelaşi efect ca un duş cu apă rece: “Suntem cu toţii rămaşi cu gura căscată, dar vă mulţumim pentru sinceritate”, a reuşit să răspundă într-un târziu prezentatoarea de la BBC News.

“A crede că guvernele pot rezolva situaţia actuală este doar o speranţă. Guvernele nu comandă lumea. Goldman Sachs comandă lumea”, a declarat traderul, referindu-se la una din cele mai importante bănci de afaceri din lume.

“Ceea ce vreau să spun oamenilor este: pregatiţi-vă, în mai puţin de 12 luni, economiile voastre sau pensia privată ar putea să dispară cu desăvârşire. Treaba noastră, a brokerilor, este să facem bani. Nu ne interesează ce anume poate însănătoşi economia”, a ţinut el să lanseze un avertisment general.

Adevărurile spuse de Rastani au avut un efect de furtună pe internet: imediat au apărut sute de mesaje de la multe persoane care îi mulţumesc pentru că, “în sfârşit, cineva a spus adevărul”.

Pe de altă parte, mass-media oficială a început să despice firul în patru cu privire la originile acestui tânăr şi la pregătirea sa în domeniul finanţelor, fără să ajungă însă la descoperirea vreunui farsor pus pe şotii, ci a unui italo-iranian, crescut la Londra, cu părinţi în Statele Unite şi cu ceva vreme petrecută în Italia.

Un trader independent cu patalama de MBA – pe care unii s-au grăbit să-l numească “psihopat”, sau “fals om bun” – un broker fără mască, fără filtre, pe scurt, unul care s-ar putea chiar să zică adevărul.

Cred că nu sunt străini de această realitate: Gheorghe Constantin, Ioan Usca, Raza mea de soare, Zamfir Pop, Filumenie, Blogulise, Atitudini, Onu, Rokssana, Dana Pătrănoiu, Teo Negură, Shayna, Zinnaida, -X-, G1b2i3, Max Peter, Schtiel, Vizualw, Mirela Pete, Supravieţuitor, Stropi de suflet, Andi Bob.

Crâmpeie de realitate

Foto: Kremlin

Partidul Rusia Unită şi-a desemnat sâmbătă candidatul la preşedinţie. Vladimir Putin. Cu o reverenţă înţeleaptă, ursuleţul Medvedev i-a cedat politicos locul actualului premier al Federaţiei Ruse. Din 2012, mandatul prezidenţial în CSI durează 6 ani. Mai mult ca sigur, în următorii 12 ani, Rusia va fi condusă de acest lider charismatic al Estului. (E punctul meu de vedere, puteţi să mă contraziceţi, cu argumente pertinente, desigur. Sub ocrâmuirea lui, Rusia şi-a redobândit stabilitatea politică şi economică, a încetat “hemoragia” satelitară a statelor foste membre URSS, Rusia şia- recâştigat prestigiul pe plan internaţional şi ruşii nu se pot plânge că le lipseşte democraţia).

Unii dintre dumneavoastră or să spună: “Ei şi ce ne interesează pe noi cine o să fie preşedinte în Rusia? Noi suntem cu americanii, marele popor prieten de peste ocean care ne va monta şi-un scut antirachetă la Deveselu să ne apere de ruşi! Noi suntem membri ai Uniunii Europene, n-avem tangenţe cu ruşii!”

Sigur, ca membru al Alianţei Nord-Atlantice, avem multe motive de mândrie şi de orgoliu. Participăm cu trupe în teatrele de operaţii (Afganistan, Irak, Somalia) şi NATO ne asigură nouă securitatea. Cum? Suntem singura ţară din sud-estul Europei care a pus la dispoziţia NATO baze militare şi posibilitatea de a amplasa scut antirachetă. De ce? Pentru că suntem pro-americani şi, deşi nu ne ameninţă nimeni, aşa considerăm noi că e civilizat, să ne pregătim de apărare. Uniunea Europeană nu cred că vede cu ochi buni această desfăşurare de forţe militare şi de tehnică pe teritoriul unui stat membru. Nu o va declara explicit dar ne-a tras două copite, una finlandeză şi una olandeză în timp ce noi miorlăiam pe lângă Shengen. Şi acesta e doar un prim avertisment. Preşedintele nostru a găsit cu cale să-şi dreseze politica lui originală pe deasupra şi peste capul Europei. În Europa noi suntem buni să expatriem forţa de muncă profesionistă şi … cam atât. Şi, bun înţeles, să importăm tot. Şi, evident, să le permitem să ne devalizeze ţara. Lor, canadienilor, americanilor şi cui o mai fi dispus să facă o strigare.

Noi nu avem o garnitură de conducători iubitori de neam şi ţară, noi avem doar nişte vânzători şi trădători de neam. Naţionalismul a devenit horribile dictu. Noi suntem pe tarabă, la mărunţişuri. Cum am ajuns aici? E o lungă istorie şi nu mă ostenesc să o repet.

“Un cer de stele dedesubt

Foto: Richard Heeks

Deasupra cer de stele”.

Ca un petec siniliu, sfâşiat din peretele Voroneţului, cerul de septembrie se uită uimit la noi. Uimit şi liniştit. Cu uimirea calmă a înţelepţilor care pe toate le ştiu şi nimic nu îi mai poate surprinde.

Sub el, năzuind şi visând, siluetele hieratice ale plopilor celor subţiri ca nişte facle, ale gorunilor celor viguoşi şi rubiconzi şi ale brazilor ca nişte vârfuri de suliţe. Ieşite din piramida muntelui, caută şi ele să ajungă mai sus. Muntele, dealul muntele,  colina, muntele – pământul se înalţă pe vârfuri să atingă albastrul, culoarea cea pură şi fără de sfârşit.

Pe dealuri, albinele-şi adună ultimele ciubere cu nectar. De prin cămările merelor, piersicilor  şi din potirul târziilor flori. Nucii-şi desprind una câte una ghioacele şi lasă în iarba uscată cocoloaşele cu inimă albă. În vie miroase a candelă, a lumină mierie şi-a mirt. Boabele traslucide seamănă cu baloanele de săpun în care se oglindeşte preajma curbată: frunzele, azurul şi celălalt bob.

E una dintre amintirile cele mai vii din copilărie. N-am avut parte de binefacerea grădiniţei, fiind un copil nevolnic şi bolnăvicios, trăind mereu în vecinătatea morţii. De aceea cred că ea mă şi cunoaşte atât de bine, pentru c-am copilărit împreună.

Am cusut, am împletit la ciorapi sau la câte o panglică din tricot şi, când osteneau mâţele şi se-afundau în fundul supatului de groaza mea, îmi găseam alt joc. Cu săpun ras pe răzătoare, într-o conservă veche, preparam o soluţie leşioasă, alburie. Dintr-o foaie de hârtie ruptă din caietele soră-mii, făceam o pipă pe care-o zdrenţuiam la unul din capete. Înmuiam capătul zdrenţuit în soluţia de săpun şi făcem baloane. Progresiv, învăţam să suflu astfel încât  balonul să fie cât mai mare şi să nu se spargă. Am inventat, astfel, baloane mari cât capul meu de copil. De pe suprafaţa lui mişcătoare mă priveau uimiţi doi ochi căprui, alungiţi pe chipul meu palid, ferestrele curbate de pacă le-ar fi desenat Gaudi, cuptorul, concăvit şi el ca un desen suprarealist, uşa ce părea că dă spre lumea tainei. Lumea era cea recognoscibilă, din imediata mea preajmă, dar era cumva altfel, alcătuită de un Strâmbă-Lume dintr-o poveste la care doar astfel aveam acces. Chiar dacă lumea cea magică, strâmbată şi mişcătoare se stingea cu un plescăit sec, umplându-mă de stropi, într-o explozie ce-mi risipea pe haine frânturi din lumea dispărută, ştiam că pot s-o reinventez cu un alt balon. Cred că eram în stare să mă joc astfel, tăcând şi observând, ore în şir, pierdută în lumea efemeră a sferelor din peliculă subţire de apă cu săpun. Au trecut aproape patruzeci de ani de atunci şi parcă şi astăzi văd oglinda mişcătoare.

Aşa îmi pare această toamnă. Ca o imagine de care demult nu mi-am mai amintit. Grea de magie, cu siluete strâmbate, efemeră şi atât de plină de necunoscut.

Vouă cum vă pare toamna aceasta?

A, B, C, D, E, F, G, H, I, Î, J, K, L, M, N, O, P,Q, R, S, Ş, T, Ţ, U, V, W, X, Y, Z, Φ, λ, Δ, Π.

Tudor Arghezi – Niciodata toamna…

Foto: free_spirit

Niciodată toamna nu fu mai frumoasă
Sufletului nostru bucuros de moarte.
Palid aşternut e şesul cu mătasă.
Norilor copacii le urzesc brocarte.

Casele-adunate, ca nişte urcioare
Cu vin îngroşat în fundul lor de lut,
Stau în ţărmu-albastru-al râului de soare,
Din mocirla cărui aur am băut.

Păsările negre suie în apus,
Ca frunza bolnav’-a carpenului sur
Ce se desfrunzeşte, scuturând în sus
Foile, -n azur.

Cine vrea să plângă, cine să jelească
Vie să asculte-ndemnul ne’nţeles,
Şi cu ochii-n facla plopilor cerească
Să-şi îngroape umbra-n umbra lor, în şes.

Mie mi se făcuse dor de poemul acesta şi nu ştiam. Tudor Gheorghe i-a alăturat şi o muzică aşa cum doar el înţelege.

Iat-o:

Ieri. Azi

Nu suntem singurele fiinţe inteligente din univers. Dar, negreşit, suntem unele dintre cele inevoluate. Iară noi, cei agăţaţi de Paralela 45°, suntem cu totul şi cu totul atipici.

Altfel cum s-ar explica lipsa  noastră de respect pentru orice? Pentru istorie şi viaţă bunăoară. S-au înroşit microfoanele talk show-urilor din pricina argumentelor pro şi contra discursului Regelul Mihai în Parlament. De ce? Pentru că nu vrea Băsescu. Nu vrea şi pace. Pe partea cealaltă a balansoarului, toată lumea toarnă şi răstoarnă argumente. Prostia trage întotdeauna mai greu când e însoţită de obsesii, poţi să-i contrapui şi un munte.

În timp ce aleşii noştri, cei pe care noi, în inocenţa noastră îi tot votăm pentru ca ei să ne dirijeze viaţa înspre noi culmi de progres, se plictiseau sau se contraziceau asupra noului Minister al galoşilor de mătase care va aduna banii europeni pe făraş şi ni-i va vărsa pe prispă, domnul George Scripcaru şi-a evidenţiat tricepşii. În faţa cui? A Opoziţiei cele vocale (la televiziuni) dar flasce în realitate. Sau interesate. Ştiu că nu vă zic o noutate, că în politica noastră nu există Putere şi Opoziţie, doar o mare horă prietenească în jurul unei grămezi de bani care e reprezentată de bugetul nostru. În timpul dansului, cu o clipire complice din ochi, se operează frăţeasca împărţeală.

Cred că aceasta este cauza principală a apatiei noastre. A scârbei pe care ne-o inspiră politica. A blazării şi a lipsei de speranţă. Pentru că nu vedem niciun Om, niciun politician care să iubească oamenii şi să-i pese de ei. Nu există niciun partid a cărui politică să fie dedicată oamenilor. Sunt “ei de ei” cum zice vecina mea cea înţeleaptă, de la ţară.

“Ei de ei” şi “noi de noi”, numai că ei ajung “ei de ei” după ce îi votăm noi. Dacă niciun cetăţean nu s-ar prezenta la urne, cum ar fi? S-ar vota ei între ei, clasa lor de şnapani, hoţi, caracude şi îmbuibaţi rupţi de realitate, nu-i aşa? Ce-ar fi să ne mobilizăm şi să nu mai mergem la vot, la următoarele alegeri? Cine o să-i voteze? Morţii din listele electorale, expaţii care n-au nici cea mai mică legătură cu România, fiind şi ei preocupaţi de supravieţuire pe unde s-or afla?

La ceas de seară, Încrucişătorul de la Anvers a ieşit la o baie pe sticlă. Să-i ameninţe pe partinicii proprii că le pregăteşte o Mişcare Populară, dacă nu-l ascultă. Să se spele pe mâini de Lăzăroiu (haida-de! – ce deştept o fi el şi ce proşti ne crede pe noi) şi să vestească schimbarea membrilor cabinetului. Despre ruşi, numai de bine, noi suntem pregătiţi şi de un război cu ei, la o adică. Avem prăştii sau putem să le confecţionăm, aluni or fi că n-au masă lemnoasă mare, au scăpat de exodul buştenilor. Am aflat astfel că doar cei care muncesc în mediul privat produc plusvaloare. Cei care lucrează la Stat sunt asistaţi sociali şi ei. Şi iar am aflat că sunt prea mulţi pensionari. Pensionari care au cotizat 30, 35 sau 40 de ani, în fiecare lună cu 30 la sută din salariu. Unde sunt banii pe care oamenii aceştia, părinţii, bunicii, vecinii, unchii şi mătuşile, cei care ne-au crescut şi ne-au făcut oameni – pentru ca noi să le dorim acum moartea pentru că aşa zice Băsescu – unde sunt banii pe care ei i-au depus la Asigurările Sociale ca să primească la bătrâneţe cuvenita pensie? De ce nimeni din Opoziţia noastră flască şi ineptă, penibilă şi neputincioasă nu întreabă unde sunt banii părinţilor şi bunicilor noştri? Nu cumva au fost şi sunt la rândul lor beneficiarii uriaşei hoţii şi spolieri? Şi, esenţa esenţei, trebuie neapărat să ne apucăm de minerit ca să ne scoatem din criza care va dura 4 ani după spusele oracolului de Zgubileşti.

Aveţi dreptate să vă fie scârbă şi să fiţi apatici şi blazaţi. Dar nu avem dreptul să ne urâm părinţii şi bunicii pentru că nişte ticăloşi – ajunşi în vârful grămezii pentru că noi i-am votat – joacă tontoroiul pe vieţile noastre. Cred că ar trebui să le cerem socoteală. Noi nu i-am trimis în Parlament să ne spună că nu pot, că n-au ce să facă. Dacă nu sunt în stare să se opună politicii de exterminare promovate de guvern şi de tartorele de la Cotroceni, să plece dracului acasă. Să-şi dea demisia.

###

Cum facem? : Atitudini, Ioan Usca, Stropi de Suflet, Shayna, Teo Negură, Schtiel, Vizualw, G1b2i3, Raza mea de soare, Gazeta de perete, Andi Bob.

Recomandare: Victor Roncea

Linişte

Pentru că e miercuri, e tăcere. Eu aş mai fi scris despre inima dragostei mele, Reşiţa, despre inima ei rănită, dar am înţeles că nu are rost. Ne-am blazat, sufletele ni s-au bătătorit, suntem vidaţi de speranţă şi credinţa în bine. Hăituiţi de real şi fără orizont. Aşa că voi păstra poveştile despre alchimişti şi magiile lor pentru mine sau pentru o viitoare carte.

Sursa foto: vi.sualize.us

Privim împreună spre miercuri sau spre nicăieri: Rokssana, Supravieţuitor, G1b2i3, Ioan Usca, Dictatura Justiţiei, Filumenie, Blogulise, Zamfir Pop, Atitudini, Shayna, Stropi de suflet, Teo Negură, Vizualw, Schtiel, Mirela Pete, Alex Mazilu, Liana10, Andi Bob, Clipe de Cluj, Diana Alzner.

Gânduri de la Reşiţa

Etichete

Adrian Chebutiu, Adrian Nastase, Bucharest, Business and Economy, Dan Ioan Popescu, Netherlands, politica, Resita, Romania, Schengen Area, Sulzer, UCMR

Sursa foto

Ne aflăm în anul de graţie 2011, în România, cu un preşedinte care a conlucrat avantajos cu serviciile de informaţii de pe la noi şi de pe unde s-a preumblat cu barca. Avantajos, în sensul că, cel mai probabil, este unul dintre bogaţii României care ar putea liniştit să-l arunce pe Becali hăt departe din Top 300, la coada clasamentului şi să-i şteargă mustăţile lui Ţiriac cu fişicuri de dolari. Sigur, averea lui nu e la vedere.

Trăim într-o Românie îngenuncheată, spulberată, spoliată, rănită, jupuită de vie care nu se ştie prin ce minune supravieţuieşte. Unii spun c-ar fi Grădina Maicii Domnului şi de-aceea îi e dat să pătimească până la purificare. Aceasta ar putea fi o gândire de tip catolic, ori România este eminamente ortodoxă, cu o pondere a sectelor deloc neglijabilă. Omul caută Mântuirea dar vrea să aibă şi ţoale, demâncare şi siguranţa unei haite cu care socializează şi vânează în jungla realulului. Nu mă pricep la ortodoxie şi, din acest motiv, nu vreau să intru pe acest teritoriu, al teoriei despre credinţă, pentru că n-aş vrea să greşesc. Mie îmi ajunge credinţa. Nu cea care face minuni. Credinţa, pur şi simplu. Chiar dacă manifestările bisericii noastre ne amuză ori ne repugnă, credinţa nu are deaface cu aceste boli ale modernităţii. Ea este şi atât.

Comunismul a expiat. Comunismul acela despre care noi am învăţat că ne va face pe toţi fericiţi şi egali, atârnat precum un morcov legat de căpăstru la botului măgarului. Trebuie să fim de acord că perioadele de intensă dezvoltare economică, de construcţie, de avânt nebunesc şi de ştergere a limitelor sunt dictaturile. La finele lui 1989, România – cu toate rămânerile în urmă în materie de tehnologie – era o ţară comparabilă cu Polonia, cu Cehoslovacia de atunci, cu RDG-ul. Dacă nu ne-ar fi apucat furia demolatoare a industriei “comuniste”, dacă nu am fi distrus agricultura de tip industrial, dacă nu am fi fărâmat CAP-urile, IAS-urile şi Complexele de creştere în sistem intensiv, astăzi n-am fi stat la poarta Europei cu mâna întinsă. Dacă ne-am fi păstrat, intacte, toate mijloacele de producţie, astăzi n-am fi “cerşetorii”, “păduchioşii” şi pegra bătrânului continent.

Dar valul reformist şi reformator a avut altă amplitudine. Precum iezii scăpaţi din ţarc, precum viţeii ieşiţi pentru prima dată la lumină, am ţopăit frenetic şi-am crezut că tot ce zboară se mănâncă. În învălmăşeala generală, au fost unii care şi-au urmărit punctual interesul. Acela de a se îmbogăţi. De a spolia tot ce s-a construit în 45 de ani de muncă asiduă, cu sacrificii, cu nesomn şi cu trudă. Morala nu a avut ce căuta în epoca post-comunistă. Tot ce au construit părinţii şi bunicii noştri, muncind ca nişte robi, a ajuns, prin inginerii financiare, pe mâna “asasinilor economici”. Am un exemplu viu în proximitate. În 1771, aici, la Reşiţa, se înfiinţa prima unitate industrială din România şi una dintre cele mai vechi din Europa. În 1771. La momentul inaugurării lor (3 iulie 1771), uzinele din Reşiţa devansează fondarea unor fabrici de renume precum Krupp Germania (1811), Vitkovice (1829), Donavitz (1836), MAN (1834), Sulzer (1834) Burmeister Wain (1843), Skoda (1851). A urmat o dezvoltare susţinută a acestui obiectiv industrial, de la metalurgie la construcţia celor mai sofisticate utilaje. De la şine de cale ferată la generatoare electrice, de la poduri rulante şi macarale la turbine hidraulice (cu o putere de peste 6,2 milioane kW). Nu are rost să vă înşirui aici şi să vă plictisesc ce minunăţii ale ingineriei s-au creat în acest creuzet al Banatului. Cert este că, în 2004, Uzina a fost privatizată, detaliile nu mai contează. Sau contează, dar nu mai are rost acum să reiau avatarurile acestui obiectiv care a adus onoare şi bani României, timp de 200 de ani. A fost implantat un inteligent şi instruit manager care a distrus tot. Tot. În curând, UCMR-ul va scoate la vânzare terenurile de sub halele industriale acum în paragină. S-au vândut utilaje cumpărate pe bani grei, la fier vechi. Fala industriei româneşti constructoare de maşini este tăiată la fier vechi.

În mic, ea reprezintă România noastră. Jupuită de vie şi tăiată în hălci vândute pe nimic pentru a îmbogăţi câţiva sceleraţi. Asta este istoria noastră. Nu ne iubim munca – altfel, n-am batjocori-o, nu ne iubim oraşele noastre – altfel, nu le-am umple de gunoaie şi de dezodine, nu avem cultul lucrului bine făcut – pe principiul lui “merge şi-aşa” care a devenit specificul nostru naţional, nu ne iubim ţara – altfel n-am accepta să fie distrusă şi noi să stăm cu mâinile în sân şi n-am da-o mereu pe mâna câte unui manglitor ordinar,  nu ne iubim copiii – altfel n-am accepta să primească o educaţie precară într-un sistem de învăţământ schizoid şi umilit.

Poate n-ar fi greşit să ne oprim din furia noastră autodistructivă. Să ne oprim şi să ne întrebăm: Încotro, România?

###

Adresez această întrebare colegilor mei virtuali: G1b2i3, Teo Negură, Radu Humor, Schtiel, Vizualw, Gazeta de perete, Andi Bob, Ioan Usca.

Şi cui o mai fi dispus să se oprească o clipă şi să gândească la ea.

Recomandări, astăzi: Dacă Cipru va fi atacat. Grecia, pregătită de război cu Turcia; Cianura salvează România.

“Moartea” domnului Lăzăroiu

Etichete

Bucharest, Radu Vasile, Romania

sursa foto

Am parafrazat titlul acestui film datorită onomasticii personajului. Pentru că, altfel, nu poate fi vorba de moarte. Doar de una simbolică. Odată cu mazilirea lui Sebastian de la cârma Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei sociale, în politica noastră s-a declanşat războiul Băsescu-PD-L.

N-ar fi primul partid pe care-l dinamitează vajnicul nostru conducător de flotile imaginare. Dacă vă uitaţi puţin în biografia dumnealui, veţi vedea cum a pus umărul la debarcarea aproape a tuturor guvernelor, din 1991 până astăzi. Ba cu o garnitură de tren pusă la dispoziţia minerilor (pe când era ministrul Transporturilor) împingând guvernul Roman spre demisie, ba cu o negociere pe şest care-a dus la debarcarea lui Ciorbea, mai cu un machiavelâc (tot de la Transporturi) semnând capitularea guvernului Radu Vasile, apoi cu o lovitură în ficatul lui “dragă Stolo”, iată că am ajuns la executarea PD-L-ului, executare care se va oficia sub ochii noştri.

Nu cred că trebuie să vedem în demiterea lui Sebastian Lăzăroiu, operată la nervi de dl. Boc and company, sfârşitul carierei politice a acestui personaj consistent şi bine instruit. Rolul lui la Ministerul Muncii, unde-a fost trimis cu dedicaţie de tartorele lui, nu a fost acela de a înţelege şi dirija uriaşele probleme sociale din România de astăzi. A făcut doar un pas în lateral, pentru a fi văzut mai bine şi apoi a deschis şi întreţinut un conflict cu diriguitorii guvernului pentru a-i determina să-l arunce pe scări şi astfel să devină victimă. Fără acest scenariu, ne-am fi amuzat, în continuare, de micile critici nevinovate pe care Lăzăroiu, situat cu un picior în PD-L şi cu capul în curtea Cotroceniului, le-ar fi adresat partidului. Şi nimic altceva nu s-ar fi întâmplat.

Alta este, însă, gândirea băsească şi, pentru punerea ei în operă, a fost nevoie de acest pion aruncat aparent aiurea la sacrificiu. În timp ce noi ne uităm la mişcările pionilor şi nebunilor încoace şi-ncolo, la adăpostul penumbrei, regina îşi consolidează poziţia. Ştirea precum că Mişcarea Populară a Ioanei Băsescu s-a înregistrat la OSIM  a trecut aproape neobservată. Cum să ni se pară important un gest inocent al fiicei prezidenţiale cea blajină şi drăgălaşă? De la înregistrarea mărcii până la constituirea unui partid e un pas foarte mic. El va urma, vom asista cu toţii, amuzaţi şi dezarmaţi:  ce poate să facă o “fătucă”, fie ea şi de os prezidenţial, cu un partid aflat la debut? Veţi vedea. Mişcarea Populară – noua formaţiune politică năşită de Băsescu Traian, va înghiţi toţi nemulţumiţii din PD-L, toţi cei scârbiţi sau dezamăgiţi de guvernarea ineptă şi bâlbâită a lui Boc (şi ce s-au mai luptat ei pentru preşedinţia unui partid ce va deveni leş). Naşterea Mişcării Populare reprezintă o nouă brănduire a Dreptei – de data aceasta a Dreptei veritabile cu accente româneşti ale cărei principii le-a enunţat deja Lăzăroiu. Stat social zero, asistenţă socială zero, bătrânii trebuie euthanasiaţi, statul trebuie privatizat. Mai multe idei ale Noii Drepte (pardon, Mişcării Populare) găsiţi aici.

###

Vă doresc o săptămână fără evenimente nefaste: Ioan Usca, Filumenista, Filumenie, Proliteratura, Clipe de Cluj, Schtiel, Vizualw, Sibiu.net, Teo Negură, Atitudini, Scurtul, Shayna, Inelul lui Gyges, Rokssana, Mirela Pete, Zinnaida, Gabriela Elena, Andi Bob, Roxana Iordache, Pe surse.

Desene

Tibi rătăcea grăbit pe holuri, izbindu-se de funcţionarii ce purtau mape cu documente, la rândul lor grăbiţi, dar din alte pricini. O doamnă de culoare, corpolentă, pe care-o izbise cu umărul,  scăpă mapa pe hol şi zeci de hârtii plutiră prin aer cum frunzele toamna.

- Fuck you! – i se adresă, înciudată, duduia corpolentă, aruncându-i o uitătură ucigaşă.

- Să te ia dracu, ţigancă împuţită! – îi aruncă în treacăt, gemând.

Mai făcu câţiva paşi şi zări, în sfârşit, uşa cu inscripţia WC. Preocupat cum era de propriile-i necesităţi, nu remarcă o altă prezenţă.

- Wiskey-ul stimulează diureza – rosti o voce complice, într-o engleză guturală.

“De unde îi ştiu eu vocea ăstuia?” – căută el în minte în timp ce jubila de plăcerea eliberării presiunii uriaşe ce-l mânase nebuneşte pe holuri. “Poate ne-am nimerit  în Somalia, la abordaj …”, mai adăugă, după ce aruncase o uitătură piezişă către vecinul de pisoar.

Operaţiunea fiind încheiată, se îndreptă cu aer absent, legănându-se uşor, către chiuvetă. Nu putu să nu remarce  semnele şi gesturile ciudate ale colegului lui fortuit, către gură, de parcă ar fi închis un fermoar imaginar şi către tavan, de parcă de-acolo i-ar fi pândit un mare pericol.  Ridică din umeri fluturând o mână în jurul tâmplei.

- Are You ok, mister Tee Bee? – continuă să caute vorbă negroteiul cel lung pe care Tibi nu-şi putea aminti de unde-l cunoaşte.

“Dracu s-o ia de tiroidă, mai bine mi-o scoteau pe toată! M-am tâmpit complet, nici sticlele nu mai ştiu pe unde le pun!… Trebuie să-mi las câte una în fiecare sertar! Şi unde dracu sunt aici  şi, mai ales, ce caut, de ce m-a adus Florian unde m-a adus?”

- Where we are here? – îl cadorisi, brusc, cu interes pe înăltogul cu alură de voleibalist şi piele ciocolatie, nu fără o vagă nuanţă de dispreţ.

- In toilet – îi răspunse acesta prompt.

- I see it. Eşti cam prost – adăugă ca pentru sine şi, după ce îşi spălă mâinile, dădu să plece.

- Forget dry – îl opri ferm, cu mâna pe antebraţ, ciudatul. Îi arătă cu indexul celeilalte mâini un desen.

Tibi căscă ochii fără să înţeleagă. Ciudatul vorbea neîntrerupt despre vremea frumoasă de la Washington, despre crizantemele care înfloriseră devreme anul acesta, semn de toamnă scurtă, în timp ce-i arăta insistent desenul de pe faianţă, pe care-l făcuse cu un marker pe care-l avusese, probabil, în buzunar şi spre tavan, de parcă de acolo i-ar fi văzut o entitate de care era bine să se ferească. Mânat de curiozitate dar şi pentru că plăvanul preluase controlul, se apropie de faianţă, se căută în buzunare şi-şi puse ochelarii. Pe faianţă erau schiţate nişte semne: 20 urmat de ceva ce semăna a rândunică, apoi semnul egal şi 3,5 mld $.

Ciudatul îi făcu semn din cap ridicând bărbia cu sensul de “Ce zici?”, în timp ce turuia în continuare despre gazonul proaspăt tuns şi despre nu ştiu ce necazuri la şcoală ale unuia dintre copiii lui.

Tibi izbucni într-un hăhăit gros înţelegând în capul lui că tipul e bine dus cu pluta. Luă un şerveţel, şterse numerele şi-i ceru markerul. Lunganul se execută rapid şi Tibi scrise 24 unde fusese 20, apoi, după ce-l privi chiorâş o secundă, scrise 10,7 unde fusese 3,5. Îi înapoie markerul, repetă şi el gestul de mai ‘nainte al aceluia, ridicând bărbia cu sensul de “Ei, ce zici?”. Ciudatul încuviinţă bucuros şi-i întinse mâna:

- Good deal! Thank you!

- Thank you to! – zise şi Tibi, bucuros că poate părăsi, în sfârşit, toaleta şi că a scăpat de căpiatul cu desenele şi cu semnele.

“Bă …  Mulţi nebuni în America asta!”

###

Nu pot să nu-i mulţumesc lui Mircea Badea – lui îi datorez ideea.

Apoi, îi salut pe bloggerii care ştiu exact pe ce lume trăiesc: Teo Negură, Shayna, Ioan Usca, Gabriela Elena, Zinnaida, Rokssana, Scurtul, Andi Bob, Lecturi recenzate, Nea Costache, Vizualw.

Fără titlu

Etichete

Indigenous People, Romania

Imagine: free_spirit

Am încercat vreo câteva titluri: “Liniaritate”, “Persistenţă”, “După de după”, “Reîntoarcere”, “Septembrie fără cer”, dar am renunţat pentru că nu mi-a plăcut niciunul.

Nu există “liniaritate” pentru că nu coborâm piciorul de două ori în aceiaşi apă. Ne-a postulat un mare filozof şi matematician (pe vremea când înţelepţii erau fala Cetăţii) şi nu are rost să-l contrazicem de dragul frondei.

“Persistenţă” e superfluu. Numai neghiobii nu evoluează, se ţin de aceleaşi idei puţine şi fixe fără a fi în stare să se adapteze. Cine nu se adaptează dispare? Sunteţi de acord cu acest loc comun? Eu nu cred. Există fiinţe (de clorofilă sau de carne) care supravieţuiesc în pofida oricărei adversităţi. Fără să-şi modifice în mod esenţial metabolismul sau sistemul de relaţii. Nu comunică în dublu sens. Doar preiau informaţii fără să răspundă adecvat mediului comunicant. Ele pot întemeia o altă specie. Probabil sunt nişte stranietăţi ale materiei, aş putea să vă dau nişte exemple dar sunt convinsă că le ştiţi şi voi.

“După de după”… La ce m-oi fi gândit? Ce asociere de semnale chimice şi electrice m-a făcut să mă opresc pe aceste trei cuvinte care încheagă o noţiune atât de vagă? S-au întâmplat multe în acest interval în care nu v-am mai zăpăcit cu prostiile mele naive. Mi-am revăzut sora – pe care n-o mai văzusem din 2007. A făcut efortul de a veni până în locul în care sălăşuiesc. Aici mi-am instalat cortul. N-are sens să vă întristaţi când vă spun că asta e penultima tabără. Cel puţin aşa pare. Toate atavismele mele s-au topit. Neliniştea mea, dorinţa de a tăia alte şi alte orizonturi, psihologia mea de mangrovă s-a pietrificat. O parte a sufletului meu, chiar dacă n-a murit de tot, e sub un pietroi de o sută de tone. Sunt prizonierul acestor locuri şi al propriului destin. Eu l-am adus aici, nu pot învinui pe nimeni şi nici n-aş face-o, în primul rând din pricina vanităţii. Această luptă interioară între dorinţa de a pleca şi dorinţa de a rămâne aproape m-a răpus. Vâjâitul aerului gonind pe lângă urechi, tropotitul copitelor, bucuria de a zări, departe, liniile verzi ale unei alte păduri, coamele domoale ale dealurilor de la orizont, târguri şi mulţimi pestriţe, mereu altele, toate aceste vise s-au comprimat şi s-au scrijelit în inima mea. Ea ţine acolo, într-un ungher, galopurile, necugetarea, setea de necunoscut, visul nomad al celui fără de oprelişti şi fără de astâmpăr. De aceea, inima mea e bolnavă. Am coborât şi m-am priponit în lumea aceasta pentru câteva pricini. Unele merită, altele sunt de-a dreptul prosteşti dacă nu chiar penibile. După întemniţare vine eliberarea? Nu cred. Când temniţa chiar tu ţi-ai zidit-o în jurul tău cu propria voinţă.

“Reîntoarcere”? M-am reîntors? La micul meu bastion de încăpăţânare şi amară ironie.

Am avut, până luni, o colegă, Monica. Ea este, în continuare, dar nu mai e colega mea. Am avut mulţi colegi, de-a lungul timpului, în şcoală, la diferitele servicii pe care le-am prestat, la facultate, în redacţii. Din unele locuri nu-mi amintesc niciun chip şi niciun nume, sau îmi amintesc fulgurant. Colega aceasta a mea este specială pentru că seamănă uimitor cu mine. E ca şi cum m-aş regăsi într-o înregistrare video de acum 20 de ani. Acelaşi elan. Acelaşi aplomb. Aceiaşi argumentaţie extrem de logică şi de simplă. Cum să nu-ndrăgeşti o formulă a energiei tale de mai demult, pe care tu ai fixat-o într-un album şi constaţi că ea e vie, n-a dispărut şi-ţi pune în faţă o oglindă care te arată pe tine, cea de odinioară? Sigur, nu suntem identice, nici n-avem cum. Ea are multe în plus şi s-a format într-un alt timp, într-o altă epocă, revolută.

La plecare, mi-a amintit ceva. Atunci când a venit aici, i-aş fi spus că, pentru a te statornici în acest loc minunat, există două alternative: Ori renunţi la tine şi iei culoarea, forma şi apucăturile mediului, ori îţi disimulezi foarte bine personalitatea şi o încui undeva, mimând. Dacă nu reuşeşti, eşti nevoit să pleci.

Mi-a mai spus că un argument important în decizia ei a constituit-o situaţia mea actuală. Am avut destul timp să ne cunoaştem cu adevărat, cum nimeni din acest mediu nu mă cunoaşte. Mai bine că nu mă cunoaşte. A plecat pentru că n-a vrut să ajungă să facă şi ea un infarct şi să devină jumătate de om, pentru că s-au adunat prea multe imposibil de suportat, pentru că principiile nu trebuie ignorate şi pentru că, peste douăzeci de ani, nu vrea să ajungă şi ea un om sfârşit, marginalizat, ignorat ostentativ pentru că are alt mod de a înţelege acest domeniu. Deci asta sunt eu. Cred că chiar aşa sunt. Deci, unul dintre puţinii oameni cu care aveam ce vorbi a găsit cu cale să se salveze. Mă bucur şi mă întristez. De fapt, sunt foarte tristă. Dar tristeţea mea e una egoistă.

E un “septembrie fără cer”, doar cu un soare duşman care ne urmăreşte dibaci. Ţara aceasta a noastră este pe mâinile unor şnapani, ale unor hoţi care strigă “hoţul!” Nu e loc de normalitate. Corifeii “Noii drepte” coc în retortele lor otrăvite metode de stârpire a populaţiei. Ştiu că nu credeţi, cele rele li se întâmplă întotdeauna altora. Bătrânii şi nevolnicii n-au ce căuta în lumea lor de sclavi vioi şi cretinizaţi. Mă aştept să înfiinţeze nişte lagăre de concentrare în care pensionarii să fie momiţi cu un pachet de alimente pe gratis (fostele spitale ce vor fi transformate în azile de bătrâni). Unde să fie gazaţi. Va începe “vaccinarea gratuită” împotriva vreunui virus inventat la televizor. Dacă aveţi bunici şi părinţi la care ţineţi şi de care nu vreţi să vă scăpaţi, avertizaţi-i să nu se vaccineze. Avem un guvern fascist, extremist, care instigă la violenţă şi nu numai că instigă, va trece la fapte.

###

Salut blogosfera prietenă: Foaie pentru minte, Nea Costache, Vizualw, Schtiel, Teo Negură, Atitudini, Cella, Mirela Pete, Nicu, Rokssana, Bibliotecarul, Ioan Usca, G1b2i3, Rodica, Dictatura justiţiei, Zinnaida, Mircea Suman, Gabriela Elena, Andi Bob, Stropi de suflet şi draga de Shayna.

Fulguraţii

Foto: Filippo Maver

Dacă ar fi fost să aleg ce-aş vrea să fiu, la facere, aş fi ales să fiu un foton. Aş fi putut călători de-a lungul petalelor de magnolie fără să le ofilesc şi aş fi putut să trec prin apa cea mai adâncă fără să mă înec. Aş fi străbătut furtuna şi-aş fi mânat-o încotro aş fi vrut trosnind-o cu biciul fulgerului. Aş fi licărit în ochii mari ai copiilor pentru că în ei întunericul încău şi-a făcut sălaş opac. Aş fi tăiat văzduhul în cruciş şi-n curmeziş chiuind neauzit. Aş fi adormit în poala îngerilor şi m-aş fi rostogolit pe toboganele sorilor hăulind  prin toate galaxiile. Aş fi străbătut anii-lumină între Liră şi Cloşca cu pui fără să-mi susure oboseala în oase. Aş fi jucat pe lăncile frunzelor păcălind umbrele. Nu ştiu cum aş fi sfârşit; poate că şi fotonii îmbătrânesc şi repausează la marginea tuturor marginilor sau dincolo.

Dar s-a-ntâmplat să fiu om şi au ales pentru mine istoria, întâmplarea şi dragostea. Sau, pur şi simplu n-a ales nimeni, aşa a fost. Am primit tot ce pot primi oamenii când pornesc. Nu mi-a lipsit nimic. Nici nu voiam nimic. Voiam să ajung la stele şi să le ating. Visul de a fi foton cursese în visul mai mic al omului, copleşindu-l. Ca să fii om şi să faci ce face un foton este cu mult mai greu decât să întorci universul pe dos trecându-l prin deschizătura infinitezimală dintre buclele infinitului (∞). Nu ştiu cum e mai bine: să fii om şi să te comporţi ca un foton sau să fii foton şi să umpli conţinutul unui om. Întotdeauna se va găsi o umbră foşnitoare, o pată de materie întunecată dornică  să te hăpăie. Uneori, umbra îşi face loc în om, la început provizoriu şi nonşalant apoi, pe negândite,  îl cotropeşte cu totul. Viaţa nu e lipsită de pericole, nici viaţa quarc-ului, nici cea a eternităţii.

Şi fotonul, şi omul se oglindesc atât de fericiţi încât sunt dincolo de fericire în albastrul cerului de septembrie. Nu ştiu cu ce anume seamănă acest albastru şi nici cum să vi-l descriu. Dacă ar fi să folosesc o metaforă, aş spune că seamănă cu ochii lui Dumnezeu. Voi ce ziceţi?

###

Buchetul meu de nume luminoase: Nea Costache, Inelul lui Gyges, G1b2i3, Rokssana, Dictatura justiţiei, Zinnainda, Cella, Atitudini, Ioan Usca, Gabriela Elena, Andi Bob, Stropi de Suflet, Anamaria Deleanu, Filumenie, Blogulise, Zamfir Pop, Schtiel, Vizualw, Nicu, Beţivul de cuvinte, Dispecerul, Dana Patranoiu.

Prieteni

Dragii mei colegi de blogosferă,

Azi nu mă plâng de nimeni şi de nimic, azi nu sunt mâhnită, azi nu sunt sentimentală, azi nu sunt sensibilă. Totul este aşa cum trebuie să fie, doar eu aş vrea mereu ca viaţa şi oamenii să fie cum cred eu. Noroc că nu-s personaje la îndemâna mea.

Azi vreau să vă rog ceva. În funcţie de momentul în care citiţi postarea, să faceţi pentru mine un gest mic.

Să vă rugaţi, în felul vostru, cum credeţi voi de cuviinţă, pentru sănătatea unui copil, Alin, care mâine e pe masa de operaţie, în Timişoara. Spuneţi doar atât: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-l pe Alin”. 

Vă cer mult? Dacă nu vreţi, puteţi să ignoraţi acest mesaj. Eu, însă, cred în puterea rugăciunii. Nu-l cunosc pe acest copil. Nu l-am văzut niciodată. Mi-a povestit cineva despre el şi despre mama lui. Şi am avut acest impuls de a mă ruga pentru el. Împreună cu voi, dacă binevoiţi.

Mulţumesc.

Alienare

Foto: Alex Mazilu

Ştiţi, desigur, că Diogene – un înţelept hâtru şi desăvârşit cunoscător al sufletului omenesc – umbla ziua-n amiaza mare cu o lampă aprinsă prin Agora Atenei. Aşa ne spune legenda. La întrebarea firească pe care i-o adresau cetăţenii, el răspundea că nu face decât să caute un om cinstit.

Într-un fel, şi eu sunt un Diogene. Dacă m-ar întreba cineva pe nepusă masă ce fac în lumea aceasta cu adevărat, asta aş răspunde: Caut oameni. Din păcate, îmi lipseşte cinismul. Sunt un romantic sentimental.  Atunci când întâlnesc ticăloşia, laşitatea şi prostia, mă întristez şi sunt cel mult dojenitoare. Oricum, e sigur că mă întristez din tot sufletul.

Am întâlnit, în vara aceasta, un personaj emblematic pentru o tipologie de indivizi care funcţionează în România noastră dragă.  Bine adaptaţi la economia de mlaştină în care-şi pândesc prada. Cu un  arsenal străveziu de vorbe şi gesturi care urmăresc să seducă. Să seducă şi să înşele. Proşti şi naivi se găsesc destui. Nu trebuie decât să-i întâlnească. Când succesul e facil, încep să facă greşeli copilăreşti.   Devin atât de convinşi că sunt infailibili încât folosesc acelaşi discurs indiferent de persoana care le stă în faţă. Operează cu prejudecăţi şi etichete. Sunt fascinanţi, în fond, în balonul lor de săpun în care bolborosesc şi se scălâmbăie imaginându-şi fără să fie convinşi că sunt oameni de succes. Adică înşeală oameni oneşti. Şi asta se numeşte succes.

Nici dacă l-aş fi inventat eu – sau, în fine, un alt scriitor – nu ar fi putut fi mai măiastru alcătuit. Vi-l voi descrie în toată splendoarea lui; este omul nou al tranziţiei, alunecând pe suprafaţa vieţii precum paianjenii cu picioare lungi care umblă pe suprafaţa ochiurilor de apă băltite. Până când un broscoi plictisit îi curmă parcursul viclean.

Cred că nici măcar nu trebuie să umblu cu lampa aprinsă prin cetate. M-am aşezat pe o piatră şi aştept.

În concediu

Foto: de aici

A fost o vară plină şi, pe alocuri, intensă. Iniţial am crezut că o să mă ascund în solitudinea mea şi o să scriu. N-a fost deloc aşa, n-am reuşit să înaintez nici măcar cu un singur cuvânt. Dar, vine vremea fiecărui lucru.

Am fost la Timişoara timp de două zile. Cu treabă. A fost cumplit de obositor.

Timişoara mi s-a părut schizoidă, tristă, frântă, ca o sală de discotecă pustie sub lumina unui stroboscop. Două mici întâlniri mi-au încălzit inima: la o cafenea, Caffe Bar Cochet, undeva pe lângă “Fâşia Gaza”, o doamnă drăguţă, văzându-mă aşa pierdută în spaţiu, mi-a oferit cafea din partea casei şi în ruptul capului n-a vrut să primească bani. Poate arătam, în străveziul dimineţii, ca un cerşetor? Ca un cerşetor de omenie, poate.

Cu o noapte înainte, tot în zona aceea, am căutat un restaurant, eram sfârşită de foame. Pensiunea la care am dormit nu avea restaurant şi nici nimic de mâncare. Am mers, cred, un kilometru, până la Tallydis. Dacă ajungeţi în Timişoara, vă recomand acest restaurant cu însufleţire. Nu pentru că are o listă de bucate sofisticată, nu pentru că arată impecabil ci pentru că acolo e picoliţă o zână. În carne şi oase. Blondă, cu ochi de căprioară, amabilă şi îndatoritoare ca un înger. Mi-a ascultat păsul cu interes deloc profesional. Ea nu lucrează la o multinaţională, nu şi-a asasinat sufletul, e vie şi empatică.  Am înfulecat ca un înfometat şi, evident, cum se întâmplă în asemenea cazuri când se îndepărtează marginile raţiunii, am comandat mai multă mâncare decât îmi trebuia. Dacă n-ar fi fost ora închiderii la 24, aş fi stat până dimineaţa acolo, doar din plăcerea de a sta într-un loc atât de blând şi de curat. Iar blândeţea şi bunătatea le iradia această minune de fată căreia îi doresc să aibă noroc după inima ei de miere. Spre pensiune, în miezul nopţii, am împărţit pizza pe care n-am putut s-o mănânc cu un câine alb care m-a însoţit cu recunoştinţă până la poartă.

Doi oameni pe care nu i-am văzut niciodată şi pe care, poate, n-o să-i mai văd, au răsărit ca nişte nuferi în calea celor două zile “timişoreniste”. Doi oameni. Şi un câine.

Nu cred că aş mai putea locui în Timişoara. N-aş putea. Nu mai pot să mă grăbesc. Am dobândit alt ritm, alt mod de a conversa cu timpul, altă cadenţă a vieţii.

O să vă spun mai multe când voi reuşi să cern toate impresiile şi să le eliberez de zgură.