Foto: Alex Mazilu

Ştiţi, desigur, că Diogene – un înţelept hâtru şi desăvârşit cunoscător al sufletului omenesc – umbla ziua-n amiaza mare cu o lampă aprinsă prin Agora Atenei. Aşa ne spune legenda. La întrebarea firească pe care i-o adresau cetăţenii, el răspundea că nu face decât să caute un om cinstit.

Într-un fel, şi eu sunt un Diogene. Dacă m-ar întreba cineva pe nepusă masă ce fac în lumea aceasta cu adevărat, asta aş răspunde: Caut oameni. Din păcate, îmi lipseşte cinismul. Sunt un romantic sentimental.  Atunci când întâlnesc ticăloşia, laşitatea şi prostia, mă întristez şi sunt cel mult dojenitoare. Oricum, e sigur că mă întristez din tot sufletul.

Am întâlnit, în vara aceasta, un personaj emblematic pentru o tipologie de indivizi care funcţionează în România noastră dragă.  Bine adaptaţi la economia de mlaştină în care-şi pândesc prada. Cu un  arsenal străveziu de vorbe şi gesturi care urmăresc să seducă. Să seducă şi să înşele. Proşti şi naivi se găsesc destui. Nu trebuie decât să-i întâlnească. Când succesul e facil, încep să facă greşeli copilăreşti.   Devin atât de convinşi că sunt infailibili încât folosesc acelaşi discurs indiferent de persoana care le stă în faţă. Operează cu prejudecăţi şi etichete. Sunt fascinanţi, în fond, în balonul lor de săpun în care bolborosesc şi se scălâmbăie imaginându-şi fără să fie convinşi că sunt oameni de succes. Adică înşeală oameni oneşti. Şi asta se numeşte succes.

Nici dacă l-aş fi inventat eu – sau, în fine, un alt scriitor – nu ar fi putut fi mai măiastru alcătuit. Vi-l voi descrie în toată splendoarea lui; este omul nou al tranziţiei, alunecând pe suprafaţa vieţii precum paianjenii cu picioare lungi care umblă pe suprafaţa ochiurilor de apă băltite. Până când un broscoi plictisit îi curmă parcursul viclean.

Cred că nici măcar nu trebuie să umblu cu lampa aprinsă prin cetate. M-am aşezat pe o piatră şi aştept.