Etichete
Foto: SmashingRed
Azi am o stare cu totul şi cu totul evanescentă deşi n-am niciun motiv să plutesc. Pur şi simplu, am descoperit că viaţa e extraordinară. Că avem soarele la îndemână – chiar aşa în criza maturităţii cum se află – că avem o planetă care ne rabdă, îngăduitoare, pe toţi şi că existăm în pofida tuturor neajunsurilor. Generaţii după generaţii, civilizaţie după civilizaţie, de la înfiripare la extincţie, otrăvim cu osârdie pământul, ne ucidem şi ne vânăm unii pe alţii.
Ce ne mână în luptă? Instinctele? N-am evoluat deloc? Mereu, cu fiecare generaţie, o luăm de la zero? De la Atlanţi, la Imperiul Mu, la Azteci şi la câte şi câte civilizaţii s-au ivit şi s-au autodistrus, la civilizaţia actuală, nimeni n-a reuşit să valorifice descoperirile şi să-şi transmită progresul fără lestul de ură şi dorinţă de dominare.
Sigur, poate eu nu-s din lumea aceasta dar aşa m-am trezit aici, aşa am venit, cu visul armoniei, al păcii şi iubirii de semeni. Cu gândul acesta, cu obsesia binelui, am traversat cei 8 luştri de viaţă. Şi oamenii mi-au dovedit mereu contrariul şi eu n-am renunţat. Probabil că e o obsesie sterilă şi chiar prostească dar eu tot cred că odată şi-odată oamenii se vor trezi la realitate. Vor înţelege că viaţa e un dar minunat pe care ni-l face Creatorul (numit de fiecare civilizaţie cu un alt nume), că nu trebuie să-l maculăm şi nici să-l încărcăm cu răutăţi şi fapte abominabile, că nu trebuie să ne luptăm unul cu altul pentru a ne desăvârşi ci fiecare cu sine, cu neputinţele, cu neghina, cu egoismul. Cred în Iubire, în Iubirea aceea care pe toate le iartă cu adevărat, care le îngăduie şi le înţelege pe toate, care ne sprijină pe drumul de fiecare zi şi în bezna fiecărei dureri. Şi noi nu facem decât să întoarcem acestei Iubiri blânde şi înţelegătoare, atoateiertătoare, mereu alte şi alte prilejuri de mâhnire.
Unde o să ajungem cu acest uriaş bagaj de ură şi inadecvare, cu această adversitate şi cu acest orgoliu nemăsurat cu care călcăm în picioare tot ce ne-a pus natura la dispoziţie pentru bună şi cumpătată folosinţă? O să ajungem într-o dimensiune eterică unde ne vom putea bucura de linişte şi pace împăcată, când vom trece dincolo? Sporim noi măcar cu o fărâmă echilibrul şi lumina din Univers? Sau nu facem decât să adăugăm obscuritate şi să înmulţim materia întunecată? De ce avem nevoie ca să ne trezim şi să curmăm lanţul suferinţei, să oprim escalada distrugerii pământului? Ne poate trezi ceva?
Sigur, eu nu renunţ la viziunea mea pentru c-ar însemna să renunţ la viaţă. Consumăm cu mult mai mult decât avem nevoie şi în jurul nostru creşte, progresiv, un munte de resturi toxice. Pentru că nici nu consumăm, e doar o ciuguleală frivolă, să ne schimonosim doar că ne-am îndestulat. Am otrăvit apa planetei. Am înfundat oceanele cu plastic. Am “contribuit” la dispariţia unor specii. Am defrişat nebuneşte, într-o cursă criminală. De ce? Ca să ne schimbăm o dată la 3 ani mobilierul? La ce ne foloseşte această risipă? Suntem mai evoluaţi dacă distrugem mai mult?
De curând, a apărut o teorie foarte prizabilă şi prizată, pe fundamentul crizei economice mondiale. Să eliminăm statul din ecuaţia organizării sociale. Foarte bine! Să desfiinţăm statul! Să avem doar organisme private, economice, sociale, politice. Să privatizăm leagănele de copii; să scoatem la licitaţie orfelinatele. Să găsim nişte întreprinzători şi să le şi acordăm finanţare ca să deschidă afacerea Azilelor de bătrâni. Ar fi nişte demersuri profitabile pentru contractele de cercetare în medicină şi farmacie. Am împărţi şi nu doar împărţi ci delimita clar societatea în două clase distincte: proprietarii şi lucrătorii. Proprietarii ar reprezenta 10% din ponderea populaţiei. Într-o asemenea societate, foarte ordonată şi foarte septică, neajutoraţi nu şi-ar avea locul. Aşa că ei ar trebui eliminaţi pentru că n-au nicio întrebuinţare practică. La fel, bătrânii. Copiii ar trebuie selectaţi e mici: cei cu capacităţi deosebite, cu abilităţi, dirijaţi şpre şcolile private şi ele, unde să se instruiască în sistem intensiv. Aici şi-ar găsi loc şi cei mai puţin dotaţi dar fiind progenitura celor din clasa dominantă care finanţează şcolile pentru a-şi asigura perpetuarea afacerilor. Ceilalţi, în şcolile pentru abilităţi practice. Cred că familia va trebui abolită, pentru că noua morală va deveni una practică. Nu va fi loc pentru sentimente. Copiii pot fi foarte bine concepuţi in vitro şi crescuţi în incubatoare. Se elimină astfel ineficienţa: mămicile, pe timpul celor nouă luni şi a celor de după naştere când ele sunt preocupate de bebeluş şi nu pot să muncească – ar “scăpa” de acest statut. Iar cei care nu muncesc nu au dreptul să trăiască în noua societate – cum să-i zicem? – corporatistă?
Poate că nu ne gândim deloc la viitor. Deşi ar trebui, măcar de dragul copiilor noştri dacă pentru noi socotelile sunt încheiate. În ce fel de lume vrem să trăiască generaţiile viitoare? Ce vrem să gândească şi să spună despre noi? Că am fost nişte iresponsabili? Că n-am avut curaj să ne opunem tăvălugului nivelator? Că ne-a fost frică? Că suntem laşi?
