Cuvinte de luni

Serov, Valentin Aleksandrovich
October. Domotkanovo

În primul rând că sunt, oarecum, în stare de funcţionare. Cum îi spuneam Lianei Toma (pe care eu o am în memorie drept “poeta Liana Sabău” şi se aniversează astăzi), de la Proust încoace, medicina a evoluat. Am mai auzit încă o dată ce ştiam: nu există o cauză identificată pentru astmul bronşic. Asta este, îi dăm cu spray şi mergem înainte. Cu o anumită inconştienţă şi cu încredinţarea că mai avem una-alta de făcut pe-aici.

Am găsit o altă temă pentru blog, îmi pare mai aproape de felul în care văd acum acest jurnal online. E drept, nu mă aflu în Galeriile Tretiakov, dar e un plus de eleganţă şi rafinament.

România se înglodează în datorii, de guvernat ne guvernează, prin Jeffrey, naiba ştie ce ocultă, Băsescu a dat cu mucii-n paraclis la canonizarea lui Andrei Şaguna – nu ştiu de ce nu îmbracă rasa călugărească, dacă tot îndrăgeşte să cuvânteze de la amvon. Lăsând la o parte grosolănia şi încălcarea canoanelor bisericeşti, cred că a mizat pe faptul că, totuşi, dreptcredincioşii nu-l vor huli şi înjura în sfânta Biserică.

Ce să vă mai zic? E un sfârşit de octombrie nespus de frumos, asta ştiţi şi simţiţi şi voi.

Să citim… să înţelegem…

• “Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi,

  Sunt mai bine de şaizeci de ani de când m-am adresat ultima oară naţiunii române de la tribuna Parlamentului. Am primit cu bucurie şi cu speranţă invitaţia reprezentanţilor legitimi ai poporului.

  Prima noastră datorie astăzi este să ne amintim de toţi cei care au murit pentru independenţa şi libertăţile noastre, în toate războaiele pe care a trebuit să le ducem şi în evenimentele din Decembrie 1989, care au dărâmat dictatura comunistă. Nu putem avea viitor fără a respecta trecutul nostru.

  Ultimii douăzeci de ani au adus democraţie, libertăţi şi un început de prosperitate. Oamenii călătoresc, îşi împlinesc visele şi încearcă să-şi consolideze familia şi viaţa, spre binele generaţiilor viitoare. România a evoluat mult în ultimele două decenii.

  Mersul României europene de astăzi are ca fundament existenţa Parlamentului. Drumul nostru ireversibil către Uniunea Europeană şi NATO nu ar fi fost posibil fără acţiunea, întru libertate şi democraţie, a Legislativului românesc de după anul 1989.

  Dar politica este o sabie cu două tăişuri. Ea garantează democraţia şi libertăţile, dacă este practicată în respectul legii şi al instituţiilor. Politica poate însă aduce prejudicii cetăţeanului, dacă este aplicată în dispreţul eticii, personalizând puterea şi nesocotind rostul primordial al instituţiilor Statului.

•  

  Multe domenii din viaţa românească, gospodărite competent şi liber, au reuşit să meargă mai departe, în ciuda crizei economice: micii întreprinzători şi companiile mijlocii, tinerii şi profesorii din universităţi, licee şi şcoli, cei din agricultură.

  Încearcă să-şi facă datoria oamenii de artă, militarii, diplomaţii şi funcţionarii publici, deşi sunt puternic încercaţi de lipsa banilor şi descurajaţi instituţional. Îşi fac datoria faţă de ţară instituţii precum Academia Română şi Banca Naţională, deşi vremurile de astăzi nu au respectul cuvenit faţă de ierarhia valorilor din societatea românescă.

  Sunt mâhnit că, după două decenii de revenire la democraţie, oamenii bătrâni şi cei bolnavi sunt nevoiţi să treacă prin situaţii înjositoare.

  România are nevoie de infrastructură. Autostrăzile, porturile şi aeroporturile moderne sunt parte din forţa noastră, ca stat independent. Agricultura nu este un domeniul al trecutului istoric, ci al viitorului. Şcoala este şi va fi o piatră de temelie a societăţii.

  Regina şi cu mine, alături de Familia noastră, vom continua să facem ceea ce am făcut întotdeauna: vom susţine interesele fundamentale ale României, continuitatea şi tradiţiile ţării noastre.

  Nu m-aş putea adresa naţiunii fără a vorbi despre Familia Regală şi despre importanţa ei în viaţa ţării. Coroana regală nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unică a independenţei, suveranităţii şi unităţii noastre. Coroana este o reflectare a Statului, în continuitatea lui istorică, şi a Naţiunii, în devenirea ei. Coroana a consolidat România prin loialitate, curaj, respect, seriozitate şi modestie.

•  

  Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi,

  Instituţiile democratice nu sunt guvernate doar de legi, ci şi de etică, simţ al datoriei. Iubirea de ţară şi competenţa sunt criteriile principale ale vieţii publice. Aveţi încredere în democraţie, în rostul instituţiilor şi în regulile lor!

  Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie. Cinismul, interesul îngust şi laşitatea nu trebuie să ne ocupe viaţa. România a mers mai departe prin idealurile marilor oameni ai istoriei noastre, servite responsabil şi generos.

  În anul 1989, în ajutorul României s-au ridicat voci cu autoritate, venind de pe toate meridianele globului. Ele s-au adăugat sacrificiului tinerilor de a înlătura o tiranie cu efect distrugător asupra fiinţei naţiunii. A sosit momentul, după douăzeci de ani, să avem un comportament public rupt complet şi definitiv de năravurile trecutului. Demagogia, disimularea, egoismul primitiv, agăţarea de putere şi bunul plac nu au ce căuta în instituţiile româneşti ale anului 2011. Ele aduc prea mult aminte de anii dinainte de 1989.

  Se cuvine să rezistăm prezentului şi să ne pregătim viitorul. Uniţi între noi şi cu vecinii şi fraţii noştri, să continuăm efortul de a redeveni demni şi respectaţi.

  Am servit naţiunea română de-a lungul unei vieţi lungi şi pline de evenimente, unele fericite şi multe nefericite. După 84 de ani de când am devenit Rege, pot spune fără ezitare naţiunii române: Cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate şi democraţie, sunt identitatea şi demnitatea. Elita românească are aici o mare răspundere.

• Democraţia trebuie să îmbogăţească arta cârmuirii, nu să o sărăcească. România, ca şi toate ţările din Europa, are nevoie de cârmuitori respectaţi şi pricepuţi.
• Nu trebuie niciodată uitaţi românii şi pământurile româneşti care ne-au fost luate, ca urmare a împărţirilor Europei în sfere de influenţă. Este dreptul lor să decidă dacă vor să trăiască în ţara noastră sau dacă vor să rămână separaţi.

  Europa de astăzi este un continent în care popoarele şi pământurile nu se schimbă ca rezultat al deciziilor politicienilor. Jurământul meu a fost făcut şi continuă să fie valabil pentru toţi românii. Ei sunt toţi parte a naţiunii noastre şi aşa vor rămâne totdeauna.

  Stă doar în puterea noastră să facem ţara statornică, prosperă şi admirată în lume.

  Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri.

  Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Să privim, să auzim

sau, cel care m-a fermecat în adolescenţă

Tuşe

Mă adumbresc în continuare cu avatarurile neputinţelor mele. Am scos din biblioteca mea minusculă – unde-l am pe Marx dar şi pe Lester Brown, şi pe Llosa dar şi pe John Fowless (după mine, un măiastru romancier ), pe Eminescu dar şi pe Osho, pe Carl Sagan dar şi pe Ion Iliescu – ziceam că l-am scos pe Proust, aflat  În căutarea timpului pierdut.

Aş porni şi eu în căutarea lui, dar îmi lipseşte 1) condiţia materială a lui Marcel Proust, 2) puterea de a sta la masa de scris ore în şir, 4) intuiţia şi flerul în observarea caracterelor şi, evident, 3) geniul lui. De ce m-am oprit la acest mare scriitor parizian? În primul rând pentru că simt o afinitate peste timp şi spaţiu. Şi Marcel era astmatic, ca mine, şi el fuma, deşi îi era cu desăvârşire interzis, şi lui orice pală de vânt rece, orice fir de frig, orice pulbere ajunsă în preajma-i îi stârneau accese de tuse teribile şi crize de sufocare. Mi-e greu să vă descriu cât de cumplit este să nu poţi folosi aerul, poate dacă aveţi vreun prieten sau vreo rudă în această situaţie, ştiţi despre ce e vorba. N-o să intru în detalii, orice boală este, în sine, inestetică şi vulgară pentru că iese din traseul firesc, e o nişă, o aporie.  Sunt însetată de viaţă – să văd viaţa şi s-o înţeleg – cum puţini oameni am văzut. Poate că-i un presentiment. Poate că accesul  la vederea vieţii îmi va fi restricţionat. Poate că voi petrece şi eu ultimii ani într-o încăpere căptuşită cu plută, unde voi revedea cu relenti-ul tot ce am văzut în anii de bezmetică şi entuziastă trăire.

Guvernul Boc vrea să mă omoare. Nu e o metaforă, e chiar adevărat. Am scăpat dintr-un infarct, dintr-o hipertiroidie cu tireotoxicoză şi s-ar putea să mă ucidă Boc. Ştiaţi că medicul de familie nu are voie să-ţi scrie concediu medical dacă în ultimele 12 luni ai depăşit numărul fatidic de 35 de zile de concediu? Eu nu îmi iau concediu medical ca să merg în Austria sau Spania sau Germania să câştig bani pe care statul român nu mi-i poate oferi în schimbul muncii mele. Eu chiar sunt un om care depinde de medicamente şi care, primăvara şi toamna e sub sabia astmului. Pensia de boală, dacă aş opta pentru această variantă, nu mi-ar ajunge nici de medicamente. Aşa că am fost nevoită să-mi iau concediu fără plată. Este absolut necesar să stau la căldură, în casă şi să nu schimb temperatura, să mă odihnesc. Deci faptul că plătesc asigurări sociale nu îmi garantează nimic. Voi vă daţi seama în ce ţară trăim? Sigur, eu n-am o utilitate foarte mare, utilitate socială vorbesc. Din pricina spiritului meu critic. N-am linguşit niciodată pe nimeni şi nici n-o voi face. Cred că e nevoie de critică în societatea noastră, pentru că nu suntem cu toţi geniali, încă.

Apoi, m-am întrebat zilele acestea când nu mă suportă nimeni – şi toată lumea a şters-o de-acasă să nu intre în contact cu mine, pentru că un bonav ca mine e ciufut şi pricinos -, de ce mă interesează pe mine atât de tare politica şi mă strofoc atâta când, în fond, niciun politician în care eu cred nu dă nicio ceapă degerată pe mine. Pur şi simplu pare o pierdere de vreme stupidă – pentru că nu ţine nimeni cont de impresiile mele şi e şi un consum inutil de energie – nimic nu mă enervează mai tare decât erorile politice şi emfaza celor care, fiind într-o funcţie trecătoare, ajungând în acea funcţie, se cred zei şi au pretenţia că emit numai aforisme şi legi şi au devenit, brusc, infailibili.

Să ne întoarcem la Proust… Precum măgarul lui Buridan, între pasiunea pentru politică – prostească şi sterilă, beneficiul a fost adversitatea, ura, hărţuirea pedeliştilor fanatici care mă consideră “pesedistă” şi mi-au plătit cu vârf şi îndesat asta deşi eu nu sunt decât un om simplu ataşat valorilor stângii – şi pasiunea pentru scris – mereu amânată, mereu reprimată, mereu ignorată prin tot felul de fandări.

Ştiu că ar trebui să inserez nişte pinguri dar mai mult de-atât nu pot sta la calculator încă. Mă voi revanşa, în viitor, dacă apuc.

P.S. Am găsit şi o Carte de rugăciuni, când mă uitam după Swann.

***, ****, *****, *****, ****, ***, ****, *****,**, ****, *****, *****,******.

“Decât”

Am “decât” o pneumonie, cum ar zice prietenul meu Mircea de la Bostănărie.  El are decât parapon. Mai demult, era ceva mai şmecher. A promis în stânga şi-n dreapta (una, alta) pentru când va ajunge unde va ajunge. N-a ajuns. Între doua rele, opţiunea a fost pentru un rău ceva mai viclean decât pentru un rău grozav de prost. Bătăliile acestea se dau între servicii deşi nouă ni se pare că votăm. Între un agent recrutat de CIA şi un marinar lacom. Asta e România. Mircea ăsta de la Bostănărie a scris celor 200 000 de cadre militare în rezervă (a scris computerul şi secretara doar a multiplicat) – a scris, în sensul că a avut adresele personale ale ofiţerilor în rezervă şi retragere. Aceste adrese se constituie într-un document secret ce se află la Statul Major al Armatei şi se actualizează permanent. Mircea de la Bostănărie a făcut rost de adrese, o fi că le-a şterpelit din vreun dosar CSAT (pe vremea când făcea parte din CSAT) şi a trimis rugămintea de a fi votat cadrelor militare. Care, mai întâi s-au indignat (de unde ştie ăsta adresa mea?) apoi l-au dat dracului.

N-am văzut cum s-a desfăşurat Consiliul Naţional pentru că televiziunile n-au avut amabilitatea. Am văzut “decât” un banner mare: “Anul Victoriei“. Ştiam că se numeşte Octavia, nu Victoria. O fi de la “Victor”?

Eu zic că l-ar prinde mai bine rolul de Procuror General al Republicii decât acela de prim-ministru.

Putea să lipsească “Anul Victoriei” de pe bină şi în locul acestei sintagme ambigue să fiinţeze o idee adevărată, o legătură.

În rest numai bine.

Am înviat

Mi-a fost poftă de sarmale; e prima dată când vreau să mănânc, de joia trecută începând. Şi sigur ăsta e un semn că am revenit între pământenii cu dorinţe şi pofte.

Vă mulţumesc tuturor pentru mesajele de susţinere şi de prietenie; chiar m-au ajutat. Au fost şi momente când am gemut: “U-u-uf, ce ştiţi vooo-i?… Că mie îmi vine să mooor…”

###

L-am auzit astăzi pe Adrian Năstase la Radio România Actualităţi şi, pentru 45 de minute mi s-a părut că trăim într-o ţară normală dacă unul dintre cei mai importanţi reprezentaţi ai Opoziţiei sunt prezenţi şi participă la emisiuni într-un regim pe care nu-l impune nimeni pe faţă dar este prezent şi-şi face loc încet – încet: dictatura. Ştiu că mulţi dintre tineri pufnesc când aud de “dictatură”, dar eu îmi amintesc exact ce înseamnă şi nu mai am poftă, în această singură viaţă, să mai trec printr-una. Nu cred că le impune nimeni celor de la televiziunea şi radioul public să taie cărţile mereu pe culoarea portocaliu. Cred că pur şi simplu se străduiesc să fie slugarnici. Şi asta este greţos. Aşa s-a construit şi regimul Ceauşescu, cu linguşitori şi tipi de factura “era să aveţi o scamă”. Aşa că astăzi m-am luminat niţel, nu ştiu cine-i realizatorul, dar politica redacţională a Radioului public, mereu îndreptată către Putere, a călcat înfara gardului. Sper să nu fie doar o greşeală, Năstase şi alţii chiar au proprietatea termenilor şi ideilor.

Altfel, aştept să fiarbă sarmalele. Dacă n-au fiert deja.

Ne citim mâine, vă mulţumesc în mod special celor care aţi spun o rugăciune pentru sănătatea Gabrielei.

Dacă e să fie, să fie dublu

Aş vrea să vă spun că “femeile nu votează femei” – aşa-i statistica – din pricină că pe scena politică evoluează unele reprezentante de care tu, ca femeie, te jenezi. Aş vrea să vă spun mai multe despre aceasta realitate tristă dar nu pot.

Aş vrea să vă spun că e un frig straniu de parcă Pământul ar fi fost izbit şi aruncat în Univers şi şi-a pierdut, din impact, atmosfera. Cu soare e teribil, fără soare e cumplit. Dar nu mă pricep la astronautică.

Joi am început să fac febră. Nu din cauza rarefierii atmosferei ci din cauza fragilităţii mele. Am zis că-i o gripă şi am tratat-o cu miere, lămâie şi ceai. Vineri, mi-a strecurat cineva în cuşca toracelui două bucăţi de plumb. Am zis că-i pneumonie şi am întrat în panică. Aşa prăpăstioasă şi fragilă cum sunt, în fond, sunt o norocoasă. Doctoriţa mea de familie putea foarte bine să-mi fie soră mai mare, atâta bunătate poate să iradieze… M-a “securizat” până luni, cum se spune mai nou. Luni, adică astăzi, am aflat că am şi bonus. O dublă pneumonie.

Vă spun asta nu pentru că mi-aş face iluzii că îi pasă cuiva (ba unii or să ţopăie fericiţi) ci pentru că nu mai scriu pe-aici şi acum chiar aş fi scris că are grijă onor Partidul – Mafie să-mi furnizeze idei.

Sănatate, cititorule.

De sezon

Toamna mea

Pentru voi, dragi cititori

This slideshow requires JavaScript.

La mulţi ani!

Etichete

anniversary, premier.gov.ru, Russia, Vladimir Putin

Proiecte. Orgolii. Incertitudini

Imagine: Loverlydia

Lumea noastră seamănă cu un ceaun în care fierb diverse ingrediente. Mai mulţi bucătari forfotesc şi încearcă să-şi impună punctul de vedere izvorât din propria experienţă şi mai ales din egoismul conştiinţei de sine. Fiecare crede că doar el ştie reţeta miraculoasă şi fiecare aruncă în ceaun, când nu-l pot surprinde ceilalţi, ce crede el de cuviinţă. În vasta cantină, miliarde de oameni: femei, copii, adulţi, bărbaţi, bătrâni, bebeluşi aşteaptă deconcertaţi să li se servească noul fel de mâncare. Poate că ea va fi servită la timp. Sau poate că va avea un gust atât de îngrozitor încât nici cea mai teribilă foame nu le va da ghes. Foamea generează reacţii imprevizibile. Foamea fizică. Foamea spirituală.

Într-un salon privat cu intrare exclusivistă, un grup distinct îşi mănâncă tacticos şi pedant felurile sofisticate şi elaborate. Discută, îşi sug dinţii cu discreţie, după paravanul şervetului, râd gâlgâit, gesticulează potolit. E un zumzet al bunăstării, al loisirului şi lipsei de griji, privirile fac rotocoale, gesturile sunt împletite, zâmbetele sunt discrete. Nici un zgomot nu trece pragul stridenţei. Acest grup are bucătarii lui, piccolii lui – o mică armată.

De o parte foamea, ochii sticloşi, cu privirea absorbită înăuntrul grijii chinuitoare, tăcerea cenuşie şi stranie, zâmbetul silit al celui care aşteaptă nesigur şi încordat, plânsetele tânguite ale copiilor care nu au învăţat să aştepte, care nu au învăţat să fie supuşi. Un ocean de oameni cu privirile pierdute în gol, cu sufletul vidat de speranţă, ca nişte vase rânduite într-un deşert pietrificat de uscăciune, vase ce aşteaptă – fără să aştepte – un picur izbăvitor.

De altă parte, după geamul blindat, o mână de oameni – tot oameni – fără nicio grijă. Prin geamul securizat nu se aude, doar se zăreşte. Se întrevede o masă de indivizi. Şi cam atât. Vânzoleală inestetică, tristeţe de neîngăduit, disperare surdă indecentă. O mână cu linii masculine efeminate trage o draperie peste ochiul de geam. Foamea e dégueulasse. Dezgustătoare. Dar şi acest cuvânt este prea mudar, aşa încât îl rostim într-o limbă estetică. Disperarea e greţoasă.

Două universuri antagonice. Între care, tensiunea va creşte; creşte exponenţial. Oare nu există un liant, un teritoriu unde să fie posibil compromisul şi dialogul, medierea şi descoperirea unui numitor comun şi a unei căi de mijloc?

Capitalismul a intrat în linie dreaptă spre faliment. Nu o spun  eu, o spun marii economişti ai lumii, printre care Nouriel Roubini – laureatul Nobel care a anticipat criza economică globală. Suntem prea multe vieţuitoare bipede şi cuvântătoare pe Planeta albastră? “Bogaţii fac bani şi săracii fac copii” – iată că previziunile scepticului Malthus sunt actuale şi au devenit periculoase. Populaţia creşte în progresie geometrică şi resursele de hrană în progresie aritmetică. Dezvoltarea multinaţionalelor – pe principiul libertarian al lui “Laissez faire, laissez passer” a împins capitalismul spre lipsa de reguli. Pentru că nu concurenţa liberă decide câştigătorii ci un cumul de factori subiectivi izvorâţi din însăşi natura (pervertită) umană. Cu cât câştigi mai mult cu atât dorinţa de câştig creşte. Prin orice mijloace. Mirajul banului este cu mult mai seducător decât mirajul fericirii. Am ajuns să producem cu mult mai mult decât putem consuma iar tăvălugul consumului s-a izbit de limitarea mijloacelor de a cumpăra. Ori numai o parte din populaţie este prinsă în acest cerc vicios. Restul, la marginea societăţii, ciugulind şi culegând ce cade de la “masa îndestulaţilor”. Iar această “margine” se îngroaşă pe zi ce trece. Tot mai mulţi consumatori (care sunt şi producători) nu mai au mijloace, nu mai au joburi şi sunt rejectaţi în “zona gri” a consumului.

Teoreticienii economiei nu au anticipat acest autodafeu al capitalismului şi, între etatism şi libertarianism, nu avem nimic. E un teren viran, fără reguli, unde nu ştim ce se poate întâmpla şi, oricum, nu putem crede că se va întâmpla vreun miracol benefic. E greu de presupus că pe un maidan ar creşte crini şi trandafiri regali. Sfârşitul capitalismului ne va găsi fără un sistem economic eficient, elaborat şi integrat care să preia criza, s-o estompeze şi să fixeze jaloanele – măcar teoretice -  unui  nou sistem social.

În timp ce corpul economic se zbate în convulsii afectând în primul rând cetăţenii fără mijloace, fără rezerve şi fără altă marfă decât braţele de muncă şi mintea pe care nu le mai pot tranzacţiona pentru că nu există cerere, politica mondială nu e decât un scripete pe care se balansează, când în sus şi când în jos, orgoliul unor lideri, îngreunaţi sau uşuraţi de adaosul declaraţiilor politice însoţite, din umbră desigur, de numărul de rachete aflate în undergound. Frisonată de criza euro, Europa îşi schiţează -la nivel declarativ – proiectul unei Uniuni cu guvern centralizat. Şi comnadă unică.  E anevoie să ne imaginăm dar şi mai anevoie să credem că orgoliile liderilor statelor europene se vor putea reduce la un numitor comun şi că nu se vor trage unii pe alţii de picioare astfel încât niciunul să nu reuşească să fie deasupra. De peste ocean, s-a auzit dojana sarcastică a preşedintelui Obama care pune la index imposibilitatea unei decizii comune a capetelor luminate ale Europei. Oricum, Europa e preocupată până peste cap cu iminenta insolvabilitate a Greciei şi nu “stă de scrisori ci de griji şi suspinuri”.  Peste această gălăgie generală, s-a auzit o voce care a impus o tăcere meditativă. Vladimir Putin şi-a lansat campania electorală pentru un nou mandat la preşedinţia CSI desenând, peste spaţiul ex-sovietic, un proiect economic al Eurasiei. Dacă va reuşi, Russia va deveni fără doar şi poate o forţă economică de temut. Sigur, acest proiect poate fi şi o mutare pe tabla de şah a politicii europene care “mai nu vrea mai se lasă” având, pe de o parte, interesul unui acces privilegiat pe piaţa rusă şi mai ales, o nevoie stringentă de materii prime pe care patria lui Mendeleev le posedă cu asupra de măsură.

Secolul XXI va fi secolul crizei alimentare – a postulat Thomas Malthus în 1798. Va reuşi intelighenţia noastră contemporană, prefirată în marile metropole supermoderne şi super-securizate sau în colţuri neştiute ale caselor baroc, să-l contrazică şi să transforme murmurul de nemulţumire generală – acum doar un murmur, dar care riscă să se transforme în urlet – într-un clinchetit de glasuri vesele?

###

Ar putea răspunde – dintre preţioşi – : Gheorghe Constantin, Ion Iliescu, Adrian Năstase, Corina Creţu, Adrian Ciubotaru – a cărui inteligenţă o stimez în mod deosebit, Dan Mihalache, George Şerban,  şi, dintre preţuiţi: Achilianu, Alex Mazilu, Adrian Voicu, Atitudini, Augustin Rădescu, Bogdan Onin, Chat noir, Confucius, Diana Alzner, Digodana, Dragoş Sorin Nicula, Dumitru Agachi, Ioan Usca, Filumenie, G1b2i3, Lucia Verona, Shayna, Marius Mina, Nea Costache, Rokssana, Teo Negură.

Şi, de fapt, ar putea decide doar ei: Vladimir Putin, Angela Merkel, Barack Obama, Jose Manuel Barosso, Herman van Rompuy, Nicholas Sarkozy.

Ţara Fericirii

Foto: Valery Simov

Dacă e miercuri, e fără cuvinte.

A trecut pe-aici: Max cu minunăţiile , Răzvan cu Noua Republică, Schtiel – poematic şi cromatic, Vizualw cu Oul dogmatic, Ulise care-a căpătat un link spre nicăieri, Atitudini – în mişcare, Dana Pătrănoiu cu un dezertor, Mika şi-un croitor, Supravieţuitor cu o sărbătoare, Almanahe, ludic(ă), Filumenie – în- flăcărat, G1b2i3 – comme d’habitude, Rokssana – uimitor!, Luna pătrată zâmbitoare, Ioan Usca înţelegând limbajul pisicesc, Teo Negură – traficant de hituri.

Bancherul