Imagine: Loverlydia
Lumea noastră seamănă cu un ceaun în care fierb diverse ingrediente. Mai mulţi bucătari forfotesc şi încearcă să-şi impună punctul de vedere izvorât din propria experienţă şi mai ales din egoismul conştiinţei de sine. Fiecare crede că doar el ştie reţeta miraculoasă şi fiecare aruncă în ceaun, când nu-l pot surprinde ceilalţi, ce crede el de cuviinţă. În vasta cantină, miliarde de oameni: femei, copii, adulţi, bărbaţi, bătrâni, bebeluşi aşteaptă deconcertaţi să li se servească noul fel de mâncare. Poate că ea va fi servită la timp. Sau poate că va avea un gust atât de îngrozitor încât nici cea mai teribilă foame nu le va da ghes. Foamea generează reacţii imprevizibile. Foamea fizică. Foamea spirituală.
Într-un salon privat cu intrare exclusivistă, un grup distinct îşi mănâncă tacticos şi pedant felurile sofisticate şi elaborate. Discută, îşi sug dinţii cu discreţie, după paravanul şervetului, râd gâlgâit, gesticulează potolit. E un zumzet al bunăstării, al loisirului şi lipsei de griji, privirile fac rotocoale, gesturile sunt împletite, zâmbetele sunt discrete. Nici un zgomot nu trece pragul stridenţei. Acest grup are bucătarii lui, piccolii lui – o mică armată.
De o parte foamea, ochii sticloşi, cu privirea absorbită înăuntrul grijii chinuitoare, tăcerea cenuşie şi stranie, zâmbetul silit al celui care aşteaptă nesigur şi încordat, plânsetele tânguite ale copiilor care nu au învăţat să aştepte, care nu au învăţat să fie supuşi. Un ocean de oameni cu privirile pierdute în gol, cu sufletul vidat de speranţă, ca nişte vase rânduite într-un deşert pietrificat de uscăciune, vase ce aşteaptă – fără să aştepte – un picur izbăvitor.
De altă parte, după geamul blindat, o mână de oameni – tot oameni – fără nicio grijă. Prin geamul securizat nu se aude, doar se zăreşte. Se întrevede o masă de indivizi. Şi cam atât. Vânzoleală inestetică, tristeţe de neîngăduit, disperare surdă indecentă. O mână cu linii masculine efeminate trage o draperie peste ochiul de geam. Foamea e dégueulasse. Dezgustătoare. Dar şi acest cuvânt este prea mudar, aşa încât îl rostim într-o limbă estetică. Disperarea e greţoasă.
Două universuri antagonice. Între care, tensiunea va creşte; creşte exponenţial. Oare nu există un liant, un teritoriu unde să fie posibil compromisul şi dialogul, medierea şi descoperirea unui numitor comun şi a unei căi de mijloc?
Capitalismul a intrat în linie dreaptă spre faliment. Nu o spun eu, o spun marii economişti ai lumii, printre care Nouriel Roubini – laureatul Nobel care a anticipat criza economică globală. Suntem prea multe vieţuitoare bipede şi cuvântătoare pe Planeta albastră? “Bogaţii fac bani şi săracii fac copii” – iată că previziunile scepticului Malthus sunt actuale şi au devenit periculoase. Populaţia creşte în progresie geometrică şi resursele de hrană în progresie aritmetică. Dezvoltarea multinaţionalelor – pe principiul libertarian al lui “Laissez faire, laissez passer” a împins capitalismul spre lipsa de reguli. Pentru că nu concurenţa liberă decide câştigătorii ci un cumul de factori subiectivi izvorâţi din însăşi natura (pervertită) umană. Cu cât câştigi mai mult cu atât dorinţa de câştig creşte. Prin orice mijloace. Mirajul banului este cu mult mai seducător decât mirajul fericirii. Am ajuns să producem cu mult mai mult decât putem consuma iar tăvălugul consumului s-a izbit de limitarea mijloacelor de a cumpăra. Ori numai o parte din populaţie este prinsă în acest cerc vicios. Restul, la marginea societăţii, ciugulind şi culegând ce cade de la “masa îndestulaţilor”. Iar această “margine” se îngroaşă pe zi ce trece. Tot mai mulţi consumatori (care sunt şi producători) nu mai au mijloace, nu mai au joburi şi sunt rejectaţi în “zona gri” a consumului.
Teoreticienii economiei nu au anticipat acest autodafeu al capitalismului şi, între etatism şi libertarianism, nu avem nimic. E un teren viran, fără reguli, unde nu ştim ce se poate întâmpla şi, oricum, nu putem crede că se va întâmpla vreun miracol benefic. E greu de presupus că pe un maidan ar creşte crini şi trandafiri regali. Sfârşitul capitalismului ne va găsi fără un sistem economic eficient, elaborat şi integrat care să preia criza, s-o estompeze şi să fixeze jaloanele – măcar teoretice - unui nou sistem social.
În timp ce corpul economic se zbate în convulsii afectând în primul rând cetăţenii fără mijloace, fără rezerve şi fără altă marfă decât braţele de muncă şi mintea pe care nu le mai pot tranzacţiona pentru că nu există cerere, politica mondială nu e decât un scripete pe care se balansează, când în sus şi când în jos, orgoliul unor lideri, îngreunaţi sau uşuraţi de adaosul declaraţiilor politice însoţite, din umbră desigur, de numărul de rachete aflate în undergound. Frisonată de criza euro, Europa îşi schiţează -la nivel declarativ – proiectul unei Uniuni cu guvern centralizat. Şi comnadă unică. E anevoie să ne imaginăm dar şi mai anevoie să credem că orgoliile liderilor statelor europene se vor putea reduce la un numitor comun şi că nu se vor trage unii pe alţii de picioare astfel încât niciunul să nu reuşească să fie deasupra. De peste ocean, s-a auzit dojana sarcastică a preşedintelui Obama care pune la index imposibilitatea unei decizii comune a capetelor luminate ale Europei. Oricum, Europa e preocupată până peste cap cu iminenta insolvabilitate a Greciei şi nu “stă de scrisori ci de griji şi suspinuri”. Peste această gălăgie generală, s-a auzit o voce care a impus o tăcere meditativă. Vladimir Putin şi-a lansat campania electorală pentru un nou mandat la preşedinţia CSI desenând, peste spaţiul ex-sovietic, un proiect economic al Eurasiei. Dacă va reuşi, Russia va deveni fără doar şi poate o forţă economică de temut. Sigur, acest proiect poate fi şi o mutare pe tabla de şah a politicii europene care “mai nu vrea mai se lasă” având, pe de o parte, interesul unui acces privilegiat pe piaţa rusă şi mai ales, o nevoie stringentă de materii prime pe care patria lui Mendeleev le posedă cu asupra de măsură.
Secolul XXI va fi secolul crizei alimentare – a postulat Thomas Malthus în 1798. Va reuşi intelighenţia noastră contemporană, prefirată în marile metropole supermoderne şi super-securizate sau în colţuri neştiute ale caselor baroc, să-l contrazică şi să transforme murmurul de nemulţumire generală – acum doar un murmur, dar care riscă să se transforme în urlet – într-un clinchetit de glasuri vesele?
###
Ar putea răspunde – dintre preţioşi – : Gheorghe Constantin, Ion Iliescu, Adrian Năstase, Corina Creţu, Adrian Ciubotaru – a cărui inteligenţă o stimez în mod deosebit, Dan Mihalache, George Şerban, şi, dintre preţuiţi: Achilianu, Alex Mazilu, Adrian Voicu, Atitudini, Augustin Rădescu, Bogdan Onin, Chat noir, Confucius, Diana Alzner, Digodana, Dragoş Sorin Nicula, Dumitru Agachi, Ioan Usca, Filumenie, G1b2i3, Lucia Verona, Shayna, Marius Mina, Nea Costache, Rokssana, Teo Negură.
Şi, de fapt, ar putea decide doar ei: Vladimir Putin, Angela Merkel, Barack Obama, Jose Manuel Barosso, Herman van Rompuy, Nicholas Sarkozy.
