Mă adumbresc în continuare cu avatarurile neputinţelor mele. Am scos din biblioteca mea minusculă – unde-l am pe Marx dar şi pe Lester Brown, şi pe Llosa dar şi pe John Fowless (după mine, un măiastru romancier ), pe Eminescu dar şi pe Osho, pe Carl Sagan dar şi pe Ion Iliescu – ziceam că l-am scos pe Proust, aflat În căutarea timpului pierdut.
Aş porni şi eu în căutarea lui, dar îmi lipseşte 1) condiţia materială a lui Marcel Proust, 2) puterea de a sta la masa de scris ore în şir, 4) intuiţia şi flerul în observarea caracterelor şi, evident, 3) geniul lui. De ce m-am oprit la acest mare scriitor parizian? În primul rând pentru că simt o afinitate peste timp şi spaţiu. Şi Marcel era astmatic, ca mine, şi el fuma, deşi îi era cu desăvârşire interzis, şi lui orice pală de vânt rece, orice fir de frig, orice pulbere ajunsă în preajma-i îi stârneau accese de tuse teribile şi crize de sufocare. Mi-e greu să vă descriu cât de cumplit este să nu poţi folosi aerul, poate dacă aveţi vreun prieten sau vreo rudă în această situaţie, ştiţi despre ce e vorba. N-o să intru în detalii, orice boală este, în sine, inestetică şi vulgară pentru că iese din traseul firesc, e o nişă, o aporie. Sunt însetată de viaţă – să văd viaţa şi s-o înţeleg – cum puţini oameni am văzut. Poate că-i un presentiment. Poate că accesul la vederea vieţii îmi va fi restricţionat. Poate că voi petrece şi eu ultimii ani într-o încăpere căptuşită cu plută, unde voi revedea cu relenti-ul tot ce am văzut în anii de bezmetică şi entuziastă trăire.
Guvernul Boc vrea să mă omoare. Nu e o metaforă, e chiar adevărat. Am scăpat dintr-un infarct, dintr-o hipertiroidie cu tireotoxicoză şi s-ar putea să mă ucidă Boc. Ştiaţi că medicul de familie nu are voie să-ţi scrie concediu medical dacă în ultimele 12 luni ai depăşit numărul fatidic de 35 de zile de concediu? Eu nu îmi iau concediu medical ca să merg în Austria sau Spania sau Germania să câştig bani pe care statul român nu mi-i poate oferi în schimbul muncii mele. Eu chiar sunt un om care depinde de medicamente şi care, primăvara şi toamna e sub sabia astmului. Pensia de boală, dacă aş opta pentru această variantă, nu mi-ar ajunge nici de medicamente. Aşa că am fost nevoită să-mi iau concediu fără plată. Este absolut necesar să stau la căldură, în casă şi să nu schimb temperatura, să mă odihnesc. Deci faptul că plătesc asigurări sociale nu îmi garantează nimic. Voi vă daţi seama în ce ţară trăim? Sigur, eu n-am o utilitate foarte mare, utilitate socială vorbesc. Din pricina spiritului meu critic. N-am linguşit niciodată pe nimeni şi nici n-o voi face. Cred că e nevoie de critică în societatea noastră, pentru că nu suntem cu toţi geniali, încă.
Apoi, m-am întrebat zilele acestea când nu mă suportă nimeni – şi toată lumea a şters-o de-acasă să nu intre în contact cu mine, pentru că un bonav ca mine e ciufut şi pricinos -, de ce mă interesează pe mine atât de tare politica şi mă strofoc atâta când, în fond, niciun politician în care eu cred nu dă nicio ceapă degerată pe mine. Pur şi simplu pare o pierdere de vreme stupidă – pentru că nu ţine nimeni cont de impresiile mele şi e şi un consum inutil de energie – nimic nu mă enervează mai tare decât erorile politice şi emfaza celor care, fiind într-o funcţie trecătoare, ajungând în acea funcţie, se cred zei şi au pretenţia că emit numai aforisme şi legi şi au devenit, brusc, infailibili.
Să ne întoarcem la Proust… Precum măgarul lui Buridan, între pasiunea pentru politică – prostească şi sterilă, beneficiul a fost adversitatea, ura, hărţuirea pedeliştilor fanatici care mă consideră “pesedistă” şi mi-au plătit cu vârf şi îndesat asta deşi eu nu sunt decât un om simplu ataşat valorilor stângii – şi pasiunea pentru scris – mereu amânată, mereu reprimată, mereu ignorată prin tot felul de fandări.
Ştiu că ar trebui să inserez nişte pinguri dar mai mult de-atât nu pot sta la calculator încă. Mă voi revanşa, în viitor, dacă apuc.
P.S. Am găsit şi o Carte de rugăciuni, când mă uitam după Swann.
***, ****, *****, *****, ****, ***, ****, *****,**, ****, *****, *****,******.
