La Mulţi Ani!

Vă doresc tuturor un an mai bun. Cu mai multă prietenie, cu mai multe cuvinte curate şi blânde, cu speranţă şi entuziasm. Cu mai multă credinţă în bine. Cu pace şi înţelepciune. Cu sănătate şi reuşite.

La mulţi ani, dragi prieteni. Vă mulţumesc tuturor pentru tot ce-aţi făcut/scris în anul care tocmai trece, ajutându-mă să merg mai departe. Vă mulţumesc. Încrederea voastră mă onorează şi mă obligă.

Pentru voi, această ilustrată care parcă-i desprinsă din memoria copilăriei mele.

Câteva vorbe

Aş vrea să fiu aici:

Şi cred că aş putea fi, dacă îmi doresc cu toate puterile minţii. Să aud vorbele buştenilor, sfârâitul câte unei molecule de apă şi să mă uit în foc cu mintea golită. Să am cu mine cărţi, evident, laptopul şi conexiunea aferentă. Dar, deocamdată, doar îmi imaginez.

M-am gândit la multe zilele astea. Am şi “scris” în minte câteva fraze. Dar nu m-am decis să le scriu de-a binelea. M-am gândit la declasarea politică din România, de la această dată. La modul absolut infam şi revoltător în care, în numele democraţiei şi cu ea pe buze, suntem despuiaţi de viaţa noastră, de bunuri, de drepturi. E o atitudine demoniacă şi stupidă pentru că nu acesta e viitorul şi în niciun caz nu aceasta e calea. Nu trebuie să-ţi extermini cetăţenii lăsându-i să se zbată în plasa supravieţuirii, nu trebuie să le tâmpeşti copiii umilindu-le dascălii şi inventând un sistem de educaţie superficial şi extremist (ori geniu, ori incult), nu trebuie să euthanasiezi bătrânii în mod voalat. Nu asta e calea. Oare nu e evident şi pentru nebunii care ne guvernează şi decid în numele nostru că am ajuns la sfârşitul capitalismului? Ei nu citesc nimic? Îşi petrec timpul doar urându-ne şi urzind planuri de exterminare? (Şi de furat, în primul rând). Or să sară unii acum şi-o să-mi spună că vreau să fac apologia socialismului. Greşit. După capitalism nu urmează în niciun caz socialismul. A fost testat. Urmează trezvia şi iluminarea sau nimic. Nu suntem aici ca să clefăim şi să ne înveninăm unii pe alţii. Nu acesta e sensul existenţei. Şi, oricum, sistemele politice au fost mereu în urma societăţii, au apărut întotdeauna datorită conflictului dintre năzuinţa oamenilor şi posibilităţile puterii – oricare ar fi fost ea. Suntem aici pentru a deveni desăvârşiţi şi pentru a ne urma calea viitoare în univers în pace şi lumină.

Am citit “Omul frumos” – o culegere de interviuri şi aserţiuni personale ale lui Dan Puric. Vorbeşte frumos şi echilibrat despre Bine, despre Adevăr, despre Iubire, despre Isihasm şi altele multe. În spatele retoricii, se vede vâna veninului, a urii. E supărat că în 1989 şi în 1990 am trecut oarecum paşnic spre o altă orânduire. El clamează dreaptatea absolută şi, în numele ei, ar fi trebuit arşi de vii, spânzuraţi şi beliţi de vii slujbaşii comunismului. S-o luăm de la-nceput, adică. Să facem ce-au făcut comuniştii cu ţărăniştii şi liberalii. Să fi umplut închisorile – în numele altor idei şi lozinci – cu oameni care s-au aflat unde s-au aflat. M-am simţit dezamăgită. Nu ştiu cine-i finanţează ditirambii domnului Dan Puric dar să vorbeşti de Iubire şi să instigi la Ură şi Moarte mi se pare o cumplită perversitate.

M-am gândit la Adrian Năstase. La acest colos al politicii româneşti – poate unul dintre puţinii adevăraţi patrioţi pe care-i are România. La imensa lui cultură. La distinsa lui discreţie. La nerecunoştinţa noastră ca popor. Românii nu suportă succesul nimănui. Trebuie tras de picioare în jos şi cotropit de mocirlă. Aţi observat că majoritatea românilor care au avut succes au fost recunoscuţi mai întâi de străini? Ce genă defectă avem şi ne face să fim orbi în privinţa valorii semenilor noştri? Ne plac deşucheaţii, strâmbii, strâmbaţii de la natură, indivizii grevaţi de racile! Aceştia ne plac nouă! Cei care scuipă şmechereşte în cristelniţă, făcându-ne apoi cu ochiul, murdarii la suflet şi jegoşii la vorbă! Băloşii şi estropiaţii! Pe aceştia îi împingem noi în faţă, pe scenă, să vorbească în numele nostru! Să vorbească strâmb şi să fie râsul şi strâmbatatea destinului nostru ca popor!

Mai fascinante-s păcatele decât curăţia.

Nu spun că Adrian Năstase e un înger, îngerii nu au încă trup văzut decât arareori. Dar este un politician aflat, ca devenire personală, pe o treaptă mai sus decât tot ce vedem pe scena politică. Sigur, nu râgâie şi nu hăhăie bătându-se pe burtă cu moderatorii pe la emisiuni. Nu e pitoresc, nu foloseşte termeni din periferia vocabularului şi nu-şi exhibă neputinţele de parc-ar fi virtuţi. Nu-l văd pe Adrian Năstase bând şampanie din sticlă nici în intimitate, darămite pe-o scenă, în faţa televiziunilor. Adrian Năstase este calificat pentru cu totul altele gesturi şi atitudini. Gesturi şi atitudini care ar scoate România din mlaştina în care-au împins-o inşii ăştia însemnaţi de natură. Unul chior şi strâmb, altul mic, gângav şi vag cretin, o desfrânată şi o adunătură de canachei, ligi, tălmăceni, oejdeni, şi alte lighioane cu formă guvernamentală şi parlamentară.

Este decizia noastră, nimeni nu poate hotărî în locul nostru, nici măcar vrăjitoarea Lisabona, nici Marea Sargaselor şi nici steaua Sirius. Noi, noi cu mânuţele şi minţile noastre pecetluim fie ultimul pas în hău, fie revirimentul României.

Să nu aud că nu putem, că o să fure, că o să cumpere, că toţi sunt la fel. Dacă toţi sunt la fel atunci fiecare dintre voi, când se priveşte în oglindă, îl vede pe tălmăceanu, pe william brânză, pe ioan oltean, pe curtezana de tablă, pe hoară sau pe DJ Valentin.

Satelitul

Sursă imagine: Wired

- Io nu ştiu ce-ţi veni ţie, măi Virgile, să tai tu porcii taman acum – începu Arânjanu, mai mult să caute vorbă.

- Da’ cam când ar fi fost bine să-i tai, după tine, aşa? – îl privi strângând pleoapele, cel întrebat.

- Să-i mai fi lăsat colo, o lună, o lună jumate…

- Nu, bă, Arânjane, aici te contrazic eu pe tine! – interveni unul cu un cap rotund de ziceai că-i o minge.

- Ia contrazi-mă, să te văd – se întoarse, să-l vadă mai bine pe ăla de-l contrazicea.

- Mi-a zis mie agentu’ că cum e cu porcii ăştia. După ce atinge ei o anumită greutate, ei nu mai pune nimic. Celulele alea grase nu se mai înmulţeşte. Când ajunge cum ar fi la o sută şaijde kile, el stă aşa. Îi dai mâncare pe degeaba.

- Nu pe degeaba, că-ţi face gunoi ecologic. Ia să vedem, deci, cum ai zis. Porcii lu’ nea Virgil are acuma, unu’, cam la 260. Io aşa zic. Are, mă, nea Virgil?

- Are, aşa e cum zici – confirmă Virgil.

- Dacă ei are acum 260, înseamnă că a avut 160 – cât zici tu, mă, Bîcule, că ar trebui să aivă ca să fie bun de tăiat şi i se opresc celulele alea din crescut -, cam pe când? Când a avutără, nea Virgile, ăştia, 160 de kile?

- Păi când să aibă? … Au avut prin luna lui cuptor, cam aşa.

- Deci, după gândirea ta, Bâcule, porcii ar fi fost buni de tăiat în iulie! De ce nu ne chemaşi, mă, nea Virgil, să-i tăiem când a fost ei potriviţi şi le-a crescut celulele grase la maxim?

- Cum să tai porcul în iulie, eşti nebun? – sări şi Bâcu.

- Păi de ce să fiu nebun, taicule, n-ai zis tu că e de tăiat când face greutatea potrivită? Face o sută şaizeci în iulie, în iulie îl tai!

- Nu poţi să-l tai, bre, în iulie, că nu te lasă uniunea ioropeană – mormăi, încruntat, Begu, care pân-atuncea tăcuse mustăcind.

- Cum adică nu te lasă? De ce să nu te lase, că e porcul tău, din bătătura ta! Tu l-ai crescut! Ce-are uniunea ioropeană cu porcul meu? De unde ştie ea că am eu porc sau nu? – se oţărî Bâcu, nervos că argumentaţia lui fusese luată în derâdere de Arânjanu.

- Cum să nu ştie, bre? Păi se uită cu satelitu’! Are unii acolo, şpeţial plătiţi pentru asta, să se uite cu satelitu’ şi să caute dacă are rumânu’ porc, găină, vacă, cal în bătătura lui!

- De unde ştii tu de-astea, băi Begule? Sau le inventezi acuma, ca să ne-arăţi nouă ce învăţat eşti tu?!

- Uite că ştiu! Mi-a povestit un nepot de soră care lucrează colo, la … la Ştraţburc. Că are nişte programe pă satelit şi vede ca cum am vedea noi cu binoclu lu’ Sfinţică, pădurarul, când se uită după ciute şi după mistreţi. Şi ne vede tot, tot, cum vedem noi la tilivizor când dă ăştia în direct.

- Te vede pe tine cu satelitu’ când te duci colo la privată, şi în funcţie de ce depui tu colo-n privată, ştie şi ce-ai mâncat! – izbucni în râs Arânjanu, urmat de ceilalţi care, pe rând, descriau ce putea să vadă uniunea ioropeană, cu satelitu’, în privata lor.

- Stai că mai e o treabă, degeaba râdeţi voi ca proştii, că o să râdeţi mânzeşte, când o fi de vine agentu’ şi-ţi arde o amendă de vinzi şi porcu’ şi calu’ şi căruţa să o plăteşti! – continuă, întărâtat, Begu.

- Ia zi-ne, bă, să nu murim proşti înainte de-a vinde calul, căruţa şi porcu’! - se arătă curios Arânjanu.

- Înainte ca să tai porcu’, trebe să-l asunezi! – le-o trânti Begu. Altfel, dacă află c-ai tăiat porcu’, ai belit-o fără asta … fără asunătoare … chiar că-ţi dă amendă, degeba faci mişto, tu, Arânjanule! Când o veni ăia de la oficiu’, de la judeţ, şi vine ei cu maşina colo-n poartă, şi se dă jos în hainele lor alea bune şi cu mapă cu docomente care zice clar că n-ai respectat procedura şi te-ntreabă: “Cetăţene Arânjanu, cutare-cutare, de ce n-ai respectat dumneata procedurili? Ştii dumneata că trebe să asunezi porcul înainte de tăiere? Ştii că ne datorezi – aşa o să zică! – deci ne datorezi patruzeci de milioane pentru că n-ai respectat procedura?” … Şi-atunci o să te văd eu pe tine, Arânjanule, că nu mai ajungi la privată, îi dai drumu’ colo-n izmene! Şi o să te vadă de la uniunea ioropeană cu satelitu’ pe tine, cetăţeanu’ Arânjanu, cum te-ai scăpat pe tine şi o să râdă ăia acolo, la satelit, de o să-şi rupă fălcile! Că patruj’de milioane e bani!

- Bă! Tu eşti nebun?! Cum să le datorez io, dacă io n-am luat nimic de la ei? E porcul meu, e curtea mea, e cuţitul meu şi eu îl tai cum ştiu eu! Ce-are asta a face cu uniunea ioropeană? – interveni cel care până atunci tăcuse şi-i ascultase cu atenţie şi nici nu râsese odată cu ei.

- Bă, Scrijală, lasă-l, bă, pe Begu, că a prostit de-atâta televizor şi gazete! Cum să ai tu o datorie la unii care nu ţi-a dat nimic? Şi ce-i aia asunare? Ia să ne explici tu nouă, Begule, ce trebe să facem noi pă procedură! Adică, cum procedăm cu porcul ca să-l asunăm?

- Îi ia colo, Begu, şi-i suflă sub coadă cât poate el de tare până adoarme porcu’ şi poţi să-l tai! – răspică nervos şi vag speriat, Virgil.

- Nu, bă, asunarea e altăceva. Să vă zic eu cum e, c-am văzut la tilivizor – încercă Bâcu să-şi repare ruşinea cu tăiatul porcului în luna lui iulie.

- Ia zi-ne bă cum e, că tu eşti deştept şi sigur ai priceput – îl încurajă Arânjanu, rânjind.

Ignorând rânjetul ăluia, Bâcu îşi continuă ideea:

- Cum vă zic, asta cu asunarea care vine de la uniunea ioropeană, e aşa: Bă, Virgile, tu mai ai sculili alea dă cântat de le scot copiii vara, când îţi vin acasă şi dau ta-a-a-are, de se-aude tocmai din dealul Prigorului?

- Da, îs colo, în casa cea mare, puse bine. Da’ ce-ai cu ele?

- Păi am, că uite cum devine. Devine că asunatul e dă la muzică. De-aia-i şi zice aşa: a-sunat! Ca să nu te-audă ăia de la satelit cum tai tu porcul şi el guiţă de-l ia dracii şi-atuncea întoarce ăia satelitu’ cân’ îl aude, şi te şi vede cum îi bagi tu cuţitu’ la junghietură, ştii ce faci? Scoţi tu colo staţia şi dai maxim la muzică de-aia bubuită şi zdrăngănită de le place copiilor tăi! Şi porcu’, de-atâta zarvă, se sperie şi nu mai guiţă! Şi, dacă guiţă, oricum nu-l aude ăia de la satelit, că aude muzica şi muzica nu-i enteresează!

- Măi, oameni buni! – apăru Aspazia de după casă. Io zic să lăsaţi muzica şi satelitu’ şi să v-apucaţi la legat şi tăiat că s-a-ncropit apa! Am pus colo şi baloţii de paie, să vă fie la-ndemână … Io mă duc în fundul pivniţei să nu-i aud, că mă taie la inimă!

- Şi cu uniunea ioropeană şi cu asunatul? – întrebă Bâcu.

- Lasă, bă, că acu’ satelitu e-ndreptat către ruşi, că are alegeri! Nu se uită ei la noi că ştie că noi tăiem porcii la Ignat, în decemvrie! Numa Virgil e mai hoţ şi-i taie acum, când ăia de care zise Begu, care stă la Ştraţburc la satelit, are altă treabă! Aşa tre’ făcut. Când se uită ei în altă parte, pac! haţ! şi la afumătoare cu el!

Pregătiri

Virgil Stanboală se ridică în capul oaselor, stătu preţ de un minut nemişcat, cu ochii fixaţi în gol să se dedea cu întunericul, trase plapuma încetişor să nu-şi stingherească nevasta şi-şi coborî picioarele peste marginea patului. Să fi fost la al doilea cântat al cocoşilor, nici un fir de zori nu se zărea prin geam, dar Virgil oricum nu prea putea să doarmă de felul lui de când ieşise la pensie. Se trezea şi umbla noaptea ca zăludul pe la poiată, pe la cocină, pe lângă grajd. Ba zărea o spărtură în gard, ba picase o stanoagă, ba râmaseră porcii pe sub peretele coteţului şi-acuş erau gata-gata să-l dărâme – în incursiunile lui nocturne, îşi planifica lucrul pentru a doua zi şi-apoi se strecura rece ca un sloi înapoi în pat unde adormea abia spre dimineaţă când îl trezea zăngănitul oalelor Aspaziei sau cuviţatul porcilor.

Acum se trezise chiar cu o treabă de făcut, nu ca să umble ca strigoii – cum îl bodogănea nevasta. Vorbise de-acu două zile cu Arânjanu să vie dis-de-dimineaţă şi să taie porcii că oricum erau namile şi nu mai puneau pe ei, stricau mâncarea degeaba şi era deja frig, mai mânca şi gerul din ei. Se îmbrăcă moşmondind pe întuneric şi ieşi în verandă. Apăsă pe butonul filtrului de cafea – Aspazia îl pregătea decuseară punând cafea şi apă, el doar să apese pe bumb – ştiindu-i melicul pe care-l bodogănea fără răutate. “Umbli boalei ca stirigoii, n-ai somn în tine ca tot creştinul… Mai du-te şi tu la biserică, ori ţi-e frică că-ţi cade policandrul în cap!… Toţi suntem cu păcate pe lumea asta, da’ trebe să ni le iertăm şi să ni le curăţim, nu să sta-a-i să te rozi de ele toată ziulica şi să nu te lase să lipeşti geană de geană.” După ce-o privea tresărind – întrebându-se de unde dracu’ ştie muierea lui ce-l roade pe el şi de unde-i cunoaşte păcatele – îi răspundea întunecându-se: “Ia-n mai vezi-ţi tu de blidele tale! Ori te-ai făcut mare solomonăreasă acuma, ghiceşti tu-n fasole ce păcate are oamenii! … Fiecare cu ale lui! Ori poate vrei să ţi le înşir pe ale tale? Că doar nu eşti sfântă! Ori te sfinţişi şi n-aflai eu! Ce-ai tu cu somnul meu? Aşa dorm eu şi nu-i grija ta! … Ei, drăcie!”

În timp ce filtrul bolborosea pe limba lui, Virgil coborî cele patru trepte ale cerdacului şi o luă, târşindu-şi galoşii, către cocina porcilor. Cele două namile îl auziră şi se ridicară anevoie din paie grohăind.

- Ce-i, bă, Nichita? Te trezişi? Nici tu n-ai somn… Sau ai, aşa, o presimţire că ţi s-au terminat zilele? Hîm? N-am ce-ţi face! Asta-i soarta ta! Şi tu, bă, Hruşciov? Ce zici, tu, mă? Groh, groh, da, sigur. Groh, groh, slănină şi cârnaţi! Aşa, mă, aşa, aşa-i cum zici – îl îngână pe Hruşciov, o namilă de un sfert de chintal, care ridicase râtul spre el. Acuş vine Arânjanu şi vă face coneţul. Groh, groh. Da, mă, băieţi, mă, la toţi ne vine rândul. Cum ar fi dacă voi m-aţi creşte pe mine şi m-aţi îngrăşa, mi-aţi băga colo-n troc toată ziua? Nu v-aţi pune să mă tăiaţi şi să mă frigeţi şi să mă mâncaţi? E drept, v-aţi cam otrăvi!  Până una-alta, e invers! – adăugă Virgil cu veselie. Numa’ că vouă vă vine rândul acu’ şi mie mai încolo, când mi-o sosi ceasul… Mă duc să-mi beau cafa, mă Nichita şi mă Hruşcioave. V-aş da şi vouă, da’ cine-a mai auzit porc să bea cafă?  Vouă o să vă dau altceva… zamă de cuţât, aia o să vă dau…” – adăugă, gânditor, şi se-ndreptă către curte. Adună un braţ de surcele şi de coceni de porumb, se duse-n bucătăria de vară şi aprinse focul în sobă. Se zărea deja de ziuă, se-auzea câte-un zăpăit de câine şi cântatul nervos al cocoşilor ce se luau unii după alţii şi-apoi se-ntreceau. Coborî din pod căldarea mare de tuci, o aşeză pe sobă, o umplu cu apă şi se duse-n verandă să-şi pună cafeaua. Se trezise şi Aspazia şi scoase doar capul ciufulit să-l vadă dacă-i acolo.

- Să nu-ncepi iară cu dormitul şi cu păcatele!

- Nu-ncep cu nimica, măi omule, cu ce să-ncep? Să vii colea să mănânci, că nu-i răsturna animalurile alea cu burta goală. Să le pregătesc şi ălora care vin să te-ajute.

- Să le pregăteşti. Şi vasele, şi ligheanele să fie…

- Lasă că aia nu-i grija ta, le pregătesc eu. Ori astă-noapte … – începu ea, dar renunţă imediat la sămânţa de ceartă ce dădea să sară între ei, cu gândul la ziua istovitoare care-i aştepta. Să fac focul şi-aicea, sus, du-te adu-mi nişte vreascuri, cât îţi bei cafeaua.

Mulţumit că Aspazia renunţaşe la ideea de a se drăcui dis-de-dimineaţă, lăsă cana pe măsuţă şi se duse-n şopron să-i aducă vreascuri.

- Muierea-i omu’ dracului! – bodogăni el, alegând vreascurile şi cocenii şi punându-le în coşul pentru lemne. Dacă nu te bodogăne ea, dacă nu-ţi aleargă sufletul până-l vede leşinat, n-are pace şi gata!

Soarele-şi rostogolea tingirea înroşită în marginea satului, răsfirând frigul ca pe-un caier. La poartă tropăiau vorbind veseli cei cu care vorbise să vină să-l ajute.

- Bună dimineaţa la dumneavoastră! – strigă Arânjanu, ridicându-şi căciula de miel, roasă de-atâta purtat, deasupra creştetului acoperit c-o claie creaţă şi neagră, astfel că nu se prea deosebea de căciulă.

- Bună, bună, haidaţi colo-n tindă, vă pregăteşte Aspazia o gustare. Mă, muiere, unde te-ai pitit, fa? Hai că veniră creştinii ăştia, nu-i ţinea-n mijlocul bătăturii!

- Bine că-mi ziseşi, că io nici nu-i văzui! Haideţi, poftiţi! Staţi colo, aşa. Că omu’ ăsta al meu nu mai are pace … Să vă aduc de-ale gurii, uite, puneţi-vă câte-o ţuiculiţă, aveţi aicişa păhăruţele. Şi cafeaua. Să vă-ncălziţi niţel. Măi, omule, vii odată cu lemnele alea, sau te-ai dus la pădure după ele? Ce te tot moşmondeşti acolo? Ăsta al meu e bun de trimis după moarte. Mă, bărbate, când mi-o fi să mor să ştii că pe tine te trimit după moarte! Atuncea-s sigură că îmi trece de murit!

- Bine că eşti tu deşteaptă, te-a găsit deşteptăciunea cum umbla ea aşa, tălâmbă, pe uliţă, se-mpiedică de tine şi-ţi sări-n sân! De-aia nu mai rămase şi pentru alţii, că o găsişi tu pe toată! Mă, rumânilor, să ştiţi că toată deşteptăciunea din Belitori e aici în bătătură, dacă aveţi trebuinţă, veniţi şi poate se-ndură Aspazia mea! - le făcu el cu ochiul celor patru bărbaţi care gustau din ţuică şi zâmbăreau urmărind schimbul de replici, schimb atât de familiar, pentru că şi înghiontirile lor cu nevestele tot în jurul deşteptăciunii gravitau.  

 Pinguri: Zamfir Pop, Teo Negură, Schtiel, Shayna, Vizualw, Gabriela Elena, Ioan Usca.

Cine conduce lumea

 

Nici n-apucase Gorică să iasă din sat cu Dacia lui rablagită, că în urmă-i se năştea, ca un vânt ce prevesteşte furtuna, o mare agitaţie.

Culeaşă se aruncase pe bicicleta lui străveche, ca un băietan, şi o luă pieptiş pe uliţă, strigând şi chiuind. Nu era el chiar om de vază-n sat, dar era cantor la biserică şi un pic de autoritate tot avea.

- Bă, a lu’ Fermoală, ieşi, bă-n poartă colea! Auzişi, bă, ori ai surzit, dracu’?

A lu’ Fermoală, un ţâr uscăţiv şi ciolănos, se uită dincotro se-auzi vocea, se gândi un pic, se scărpină în cap pe sub pălărie împingând-o niţel spre ceafă şi porni către poartă bombănind:

- Ce urli, bă, aşa? Au dat turcii? Ce dreac ai să umbli răcnind pe la porţile oamenilor… Tu n-ai de lucru acas’?

- Haide, bre, vino-ncoa, să-ţi zic una! Ce te moşmondeşti atâta, hai mai repede!

- Ce-i bă, Culeaşă, dădu strechea-n tine?

- Bă, în juma’ de oră, să fii colea la birt, la Gore!

- Da’ ce să caut eu la Gore, colea, la birt? Am ţuica mea, nu-mi trebe mie lucru’ altuia …

- Nu de ţuică, bă, Fermoală, e de altăceva. Politică, mă! Ne ducem peste ăia din Belitori, că vrea să ni-l suspendeze pe Gore din viceprimari, şi-atunci beleşti şi tu cotiga că nu ne mai dă ajutoare!

- Cine nu ne mai dă, bă, ajutoare?

- Cum cine? … Comuna! Dacă nu e Gore colo, să zică ca din parte noastră … adică, nu ne mai dă! Vrea să-l suspendeze, nu ţi-am zis? Bă, deci eşti acolo peste juma de oră! Zi-i şi lu cumnată-tu, şi lu văr’tu Foale, şi la alde Cinteză, zi-le! Să fim mai mulţi! Io mă duc în deal, la a lu’ Covăsală, că ăia e mulţi şi e uniţi ai dracu’! Ne-am înţeles, bre, Fermoală?

- Bine, bă, hai că viu. Mă duc să strig şi la alde ai noştri… Dacă zici că e de ajutoare, că nu ni le mai dă…

Ce mai adăugase Fermoală rămase undeva pierdut în eter, Culeaşă era demult în şaua bicicletei şi-i dădea bice.

Într-un ceas, vestea că li se vor suspenda ajutoarele odată cu mazilirea lui Gorică făcuse înconjurul satului, din poartă-n poartă, de la un neam la altul. Bărbaţii, câţi nu erau la lucru la oraş şi erau cât de cât în putere, ba şi unii băieţandri mai tineri se îndreptau vorbind între ei, făcându-şi curaj şi întărâtându-se, către centru.

Ipotetica ameninţare a stării de fapt a satului lor, stricarea rosturilor pe care şi le înfiripa şi le planifica fiecare în funcţie de ajutoarele sociale, care erau ele anemice dar erau şi, chiar venite cu întârziere, tot mai asigurau un pospai care cârpea pe ici pe colo venitul fiecărei gospodării, trecuse ca un fior de spaimă dintr-o casă în alta, cu repeziciune. Amplificat sau distorsionat, bruiat sau răstălmăcit, mesajul ajunsese în acelaşi timp şi la urechile femeilor. În timp ce bărbaţii se pregăteau, în felul lor, pentru o confruntare cu ceva sau cineva necunoscut şi fără formă şi pe care nu ştiau cum îl vor anihila, femeile se strângeau pe la porţi şi interpretau în felul lor.

- Ai auzit, Mărie, ce vrea să facă ăştia ai noştri?

- Ei vrea multe, numa’ că nu se poate toate… Ce vrea, leliţă, ce zice ei că face?

- Vrea să se ducă colea, la comună.. Cică îl suspectează pe Gorică a lu’ Farfoale. Şi ei vrea să-i ţină apărarea.

- Şi cum o să i-o ţină ei? Abia-şi ţin ei nădragii, darămite să-i ţină apărarea lu’ Farfoale. Ăia are ei socotelile lor, se bagă şi proştii noştri ca musca-n zară. Tu îl laşi pe-al tău? Că eu am zis să vorbesc cu tine şi cu doda Lisaveta… Dacă voi îi lăsaţi…

- Unde se duce ei ca bezmeticii? Nici nu ştie ce e acolo, poate e jăndari, poate e miliţie! Se duce ca proştii cu capu-n laţ! Io zisăi să mă duc pân’-la doda Măndiţa, s-o întreb că ce şi cum.

- Că bine zici, surato! Ea musai trebe să ştie ce e cu suspectarea şi cu ajutoarili! Hai că vin şi eu cu tălică.

Două, şi mai în vale se întâlniră cu altele şi altele. Puhoi de fuste în pliuri, basmale care mereu trebuiau reaşezate şi înnodate pe cap, şi şorţuri netezite atent şi şterse cu palmele bătătorite de muncă, mulţime de şlapi ieftini de la târg peste colţunii de lână împletiţi în casă, se opri la poarta Măndiţei.

Aceasta ieşi repede pe prispă, se uită nedumerită la ele, îşi şterse mâinile de şorţ şi îşi aranjă basmaua şi veni către poartă grăbită.

- Da’ ce-i cu voi? Ce-aţi păţitără? Ce-i? – se precipită Măndiţa, purtându-şi ochii de la un chip la altul.

- Păi, coană Măndiţă, uite ce-i. Ai noştri vrea să meargă cu camionul, toţi, la Belitori, la comună, ca să nu-l suspecteze pe Gore al tău. Şi am zis că tu eşti femeie cu minte, să venim să vorbim. Să vedem ce facem. Îi lăsăm sau nu-i lăsăm. Că cine ştie ce năpastă mai poate să fie.

- Da’ cine le-a zis lor să se ducă la comună?

- Asta nu ştim. Doar că ei vor să meargă peste ăia din Belitori, şi-au luat şi bâte cu ei, şi te-miri-ce. Asta nu-i a bună, coană Măndiţă!

- Păi nu-i a bună! … – murmură Măndiţa căutând undeva în mintea ei o ieşire. Şi cu ce zic ei că se duc? Că doar n-o să bată 7 kilometri pe jos.

- Se duc cu camionul lu’ Vichente. Îi aşteaptă colo, la cooperativă. Ce facem, îi lăsăm să se ducă?

- Ei, cum o să-i lăsăm? O să se cruşească de sânge, ca porcii. Ei numa’ asta ştiu, cu parul şi cu pumnul!…  Uite ce zic eu! Luaţi fiecare ce-aveţi de-ale gurii, mai de soi şi puneţi într-un coş, colo, şi-o litră de ţuică. Eu am tăiat şi-am băgat doi curcani la cuptor, c-am zis că vin copiii. Da’ nu e pentru cine se pregăteşte. Şi ne ducem noi la comună. Dacă o fi să fie de rău, n-o să ia pe sus nişte biete muieri cu coşurile cu bucate. Facem colo, la comună, o masă mare. Îi luăm numa’ pe alde Ţambal şi pe Sfrijală cu scripca. Ce ziceţi, suratelor?  

- Eu am copt pentru botezul lu’ Rogojină. Ar cam fi să fie prăjituri şi colaci… – vorbi o dolofănică rumenă toată ca un măr.

- Am şi eu, colo, în dobă, un purcel fript, c-am zis că … – se roşi toată Leana lu’ Sprijoane.

Mai multe priviri cu înţeles şi zâmbete cu subînţeles se îndreptară către Ileana lu’ Sprijoane – adicătelea, ştiau ele de ce fripsese ea purcelul, pentru Gorică care-avea să vină de la comună să-i cinstească bucatele şi nu numai - dar Măndiţa interveni cu tact  şi le şterse sarcasmul şi ironia.

- Ileano, ne salvaşi! Că, uite, curcani am eu, Rafila aduce prăjiturile … Haidem să ne pregătim şi la camion!

- Şi cu ai noştri ce facem, ce le spunem?

- Le spuneţi că mergem în dezlegaţie, ei să stea să păzească bătăturile. Ne-am înţeles?

- Bun înţeles.

Nişte pinguiri: Mirela Pete, Clipe de Cluj, Răzvan Rinder, APIS, Filumenie, Blogulise, Schtiel, VizualW, Atitudini, Zinnaida, Nicu Scutaru, Gabriela Elena, Ioan Usca, Rokssana, Inelul lui Gyges, Teo Negură, Shayna, Andi Bob.