Aş vrea să fiu aici:
Şi cred că aş putea fi, dacă îmi doresc cu toate puterile minţii. Să aud vorbele buştenilor, sfârâitul câte unei molecule de apă şi să mă uit în foc cu mintea golită. Să am cu mine cărţi, evident, laptopul şi conexiunea aferentă. Dar, deocamdată, doar îmi imaginez.
M-am gândit la multe zilele astea. Am şi “scris” în minte câteva fraze. Dar nu m-am decis să le scriu de-a binelea. M-am gândit la declasarea politică din România, de la această dată. La modul absolut infam şi revoltător în care, în numele democraţiei şi cu ea pe buze, suntem despuiaţi de viaţa noastră, de bunuri, de drepturi. E o atitudine demoniacă şi stupidă pentru că nu acesta e viitorul şi în niciun caz nu aceasta e calea. Nu trebuie să-ţi extermini cetăţenii lăsându-i să se zbată în plasa supravieţuirii, nu trebuie să le tâmpeşti copiii umilindu-le dascălii şi inventând un sistem de educaţie superficial şi extremist (ori geniu, ori incult), nu trebuie să euthanasiezi bătrânii în mod voalat. Nu asta e calea. Oare nu e evident şi pentru nebunii care ne guvernează şi decid în numele nostru că am ajuns la sfârşitul capitalismului? Ei nu citesc nimic? Îşi petrec timpul doar urându-ne şi urzind planuri de exterminare? (Şi de furat, în primul rând). Or să sară unii acum şi-o să-mi spună că vreau să fac apologia socialismului. Greşit. După capitalism nu urmează în niciun caz socialismul. A fost testat. Urmează trezvia şi iluminarea sau nimic. Nu suntem aici ca să clefăim şi să ne înveninăm unii pe alţii. Nu acesta e sensul existenţei. Şi, oricum, sistemele politice au fost mereu în urma societăţii, au apărut întotdeauna datorită conflictului dintre năzuinţa oamenilor şi posibilităţile puterii – oricare ar fi fost ea. Suntem aici pentru a deveni desăvârşiţi şi pentru a ne urma calea viitoare în univers în pace şi lumină.
Am citit “Omul frumos” – o culegere de interviuri şi aserţiuni personale ale lui Dan Puric. Vorbeşte frumos şi echilibrat despre Bine, despre Adevăr, despre Iubire, despre Isihasm şi altele multe. În spatele retoricii, se vede vâna veninului, a urii. E supărat că în 1989 şi în 1990 am trecut oarecum paşnic spre o altă orânduire. El clamează dreaptatea absolută şi, în numele ei, ar fi trebuit arşi de vii, spânzuraţi şi beliţi de vii slujbaşii comunismului. S-o luăm de la-nceput, adică. Să facem ce-au făcut comuniştii cu ţărăniştii şi liberalii. Să fi umplut închisorile – în numele altor idei şi lozinci – cu oameni care s-au aflat unde s-au aflat. M-am simţit dezamăgită. Nu ştiu cine-i finanţează ditirambii domnului Dan Puric dar să vorbeşti de Iubire şi să instigi la Ură şi Moarte mi se pare o cumplită perversitate.
M-am gândit la Adrian Năstase. La acest colos al politicii româneşti – poate unul dintre puţinii adevăraţi patrioţi pe care-i are România. La imensa lui cultură. La distinsa lui discreţie. La nerecunoştinţa noastră ca popor. Românii nu suportă succesul nimănui. Trebuie tras de picioare în jos şi cotropit de mocirlă. Aţi observat că majoritatea românilor care au avut succes au fost recunoscuţi mai întâi de străini? Ce genă defectă avem şi ne face să fim orbi în privinţa valorii semenilor noştri? Ne plac deşucheaţii, strâmbii, strâmbaţii de la natură, indivizii grevaţi de racile! Aceştia ne plac nouă! Cei care scuipă şmechereşte în cristelniţă, făcându-ne apoi cu ochiul, murdarii la suflet şi jegoşii la vorbă! Băloşii şi estropiaţii! Pe aceştia îi împingem noi în faţă, pe scenă, să vorbească în numele nostru! Să vorbească strâmb şi să fie râsul şi strâmbatatea destinului nostru ca popor!
Mai fascinante-s păcatele decât curăţia.
Nu spun că Adrian Năstase e un înger, îngerii nu au încă trup văzut decât arareori. Dar este un politician aflat, ca devenire personală, pe o treaptă mai sus decât tot ce vedem pe scena politică. Sigur, nu râgâie şi nu hăhăie bătându-se pe burtă cu moderatorii pe la emisiuni. Nu e pitoresc, nu foloseşte termeni din periferia vocabularului şi nu-şi exhibă neputinţele de parc-ar fi virtuţi. Nu-l văd pe Adrian Năstase bând şampanie din sticlă nici în intimitate, darămite pe-o scenă, în faţa televiziunilor. Adrian Năstase este calificat pentru cu totul altele gesturi şi atitudini. Gesturi şi atitudini care ar scoate România din mlaştina în care-au împins-o inşii ăştia însemnaţi de natură. Unul chior şi strâmb, altul mic, gângav şi vag cretin, o desfrânată şi o adunătură de canachei, ligi, tălmăceni, oejdeni, şi alte lighioane cu formă guvernamentală şi parlamentară.
Este decizia noastră, nimeni nu poate hotărî în locul nostru, nici măcar vrăjitoarea Lisabona, nici Marea Sargaselor şi nici steaua Sirius. Noi, noi cu mânuţele şi minţile noastre pecetluim fie ultimul pas în hău, fie revirimentul României.
Să nu aud că nu putem, că o să fure, că o să cumpere, că toţi sunt la fel. Dacă toţi sunt la fel atunci fiecare dintre voi, când se priveşte în oglindă, îl vede pe tălmăceanu, pe william brânză, pe ioan oltean, pe curtezana de tablă, pe hoară sau pe DJ Valentin.
