În mod natural, un partid care defilează sub steagul ideologiei de stânga – respectiv, la noi, Partidul Social Democrat – ar trebui să fie constituit din oameni cinstiţi, oneşti, buni profesionişti. Sigur, viziunea mea e una idealistă.
Mă întreb de ce n-a reuşit PSD-ul (prins cu agrafă de birou în alianţă cu PNL-ul) să capitalizeze imensa nemulţumire a poporului român stârnită de măgăriile, malversaţiunile, ticăloşiile şi raptul practicate de gaşca lui Băsescu. Am căutat şi am găsit tot felul de răspunsuri: Nu are un vector de opinie credibil. Nu reuşeşte să emită un mesaj simplu alcătuit din 3 idei. Există disponibilitate internă pentru un blat cu Băsescu care să faciliteze intrarea la guvernare. Nici ei nu cred în mesajul socialist. N-au viziune de ansamblu. Vor doar să rămână în cercul lor izolat, în preajma puterii. Niciun răspuns nu subîntinde pe de-a-ntregul marea distanţă dintre Partidul Social Democrat şi cetăţean, imensa prăpastie peste care nu se poate arunca nicio punte.
Răspunsul a venit ieri, m-a izbit în faţă, mi-a deschis mintea.
Mereu politicienii noştri au subestimat alegătorii. Există chiar o teorie conform căreia de-aia nici nu mişcă Opoziţia niciun deget, ca să ne intre bine-n cap că aşa am votat, aşa avem. Să ne spălăm pe cap cu Băsescu şi să ne jupoaie şi de vii, că noi l-am ales. Ei vor veni la urmă şi vor reanima cei câţiva supravieţuitori cărora le vor smulge votul. La cei care nu l-au votat pe Băsescu nu se gândeşte aproape nimeni. Sau, în fine, şi la cei care l-au votat din prostie sau din neştiinţă, sau pentru că PSD-ul n-a executat paşii campaniei electorale corect. Periat mundi, fiat politica!
PSD-ul a greşit sistematic de la alegerea păcăliciului de Mircea Geoană în funcţia de preşedinte, până astăzi. S-a întors cu spatele la “poporul PSD” şi şi-a făcut mendrele în voie. A intrat la guvernare, a parafat Acordul cu FMI, s-a stropit cu oranjadă căcănie din cap până-n picioare. În tot acest timp, noua trupă de îmbogăţiţi social-democraţi şi-a văzut de afaceri în conclavurile lor exclusiviste, fluturându-ne în campanii, pe la nas, promisiuni şi minciuni scrise de aghiotanţi. Critică de formă, la televizor – pentru publicul înfometat şi umilit - măsurile guvernului, dar în culise se bat pe burtă şi râd gâlgâit, mai aranjând o afacere, mai rezolvând un lobby.
Românii, contrar opiniei generale a politicienilor noştri, nu sunt nici proşti, nici imbecili, nici inerţi. Şi demonstraţia a venit ieri, când 1000 sau 2000 sau 3000 de cetăţeni au ieşit la un miting de susţinere pentru un om care şi-a urmărit proiectul până-n pânzele albe. Pânze pe care le-a rupt Băsescu, scriindu-şi ultima filă a jurnalului lui de preşedinte jucător, machitor, gâlcevitor şi – vorba lui Cristian Tudor Popescu – mare masturbator. Românii n-au ieşit şi nu vor ieşi în stradă pentru vreun îmbuibat din garda nouă a PSD-ului. Cu instinctul sigur al omului simplu, au intuit demult că politicienii noştri nu cred în nimic, cu atât mai puţin în socialism şi vorbesc doar cuvinte.
Un partid de stânga trebuie să fie condus de oameni credibili, cu venituri cinstite care pot fi justificate până la ultima centimă, care cred în valorile stângii şi acţionează în virtutea acestora. Capitaliştii veroşi şi stridenţi care-şi plimbă fizicurile prin faţa televizoarelor noastre, agăţându-şi, în ultima clipă, înainte să coboare din maşină, insigna cu trei trandafiri la reverul hainei de 1500 de euro, cu unica dorinţă de a mai smulge vreun vot prin vreo minciună nu sunt în niciun caz reprezentanţii social-democraţiei ci doar nişte actori într-o piesă de teatru absurd.
Fenomenul Raed Arafat ar trebui să le dea de gândit.
