Foto: Alice Drogoreanu
Ştiţi, unii dintre voi, că mai demult, într-o doară, am început un roman. La început în joacă, apoi m-a prins destul de serios. La un moment dat, pe la finalul primei treimi (aşa cum mă gândeam eu că vor evolua personajele), m-am speriat. M-am speriat la gândul că nu voi reuşi să insuflu viaţă vie personajelor. Că ele vor deveni autonome în text şi eu nu voi reuşi să ţin pasul scrisului cu realitatea vieţii lor. M-am speriat şi am încuiat romanul undeva, într-o debara a memoriei. Am îngrămădit în uşă tot felul de obiecte inutile, de gânduri inutile, de înflăcărări inutile. Nu ştiu ce-au făcut ele, acolo, în debara; câteodată întredeschid puţin uşa să văd dacă sunt acolo. Sunt acolo. Mă aşteaptă imobile şi răbdătoare să le decupez din zidul imaterialului şi non-existenţei şi să le las libertatea lor de personaje fictive care vor să trăiască.
M-am ocupat, multă vreme cu nimicuri. Cu nimicuri din cotidian care, la scara istoriei, nu au nicio semnificaţie. Personajele politice ale României de astăzi vor fi trecute de-a valma în istorie drept “ciracii unui preşedinte psihotic” iar evenimentelor care ne înfierbântă atât, acum, nu li se va acorda nici măcar privilegiul unei virgule. Nu e decât un hiatus al istoriei, România şi-a oprit respiraţia de câţiva ani. Nimic. Pleavă şi puzderie.
De mai multă vreme mă încearcă acest gând. L-am suspectat pe Mircea Cărtărescu – atunci când a declarat că nu va mai scrie niciun cuvânt despre politică – de laşitate. Păi dacă tot l-ai susţinut pe Băsescu astfel ca el să devină un despot – tu şi cu liota de scriitoraşi mediocri şi rataţi – fă-o până la capăt, băiete, asumă-ţi-l! Cred că şi Mircea Cărtărescu a obosit. S-a scârbit. A constatat că nu mai e nimic de spus despre realitatea politică. E ca şi cum am vorbi despre nişte cadavre care stau pe catafalc şi se descompun, iar noi o ţinem într-o lungă litanie cu speranţa că vor învia. Sunt morţi – morţi. Put. Se degradează. Bacteriile şi microorganismele îşi fac datoria. Deşi vorbesc şi se mişcă, sunt morţi.
M-am hotărât să mă întorc la îndeletnicirile mele. Chiar dacă sunt inutile şi lipsite de valoare artistică, măcar ele sunt o închipuire curată. Sunt expresia unei lumi paralele, poate izvorâtă din real. Am înţeles de data aceasta clar, că politica nu-i pentru oricine. Nu-i pentru oameni vii. Nu-i pentru oameni care suferă, înţeleg, empatizează, visează, speră, iubesc. Politica e pentru cei care şi-au omorât sufletul, şi l-au extras şi l-au aruncat la gunoi. Politica Românie de astăzi e pentru cinici şi pentru criminali, pentru lepre şi pentru jigodii. Şi nu se adresează nimănui.
Să ne întoarcem, deci, la oile noastre cele negre…
D-apoi, alea albe?
Cine le-o paşte, le-o cunoaşte.
Dacă doriţi un ajutor cu romanul…
O să am, la un moment dat. Mulţumesc foarte mult.
Păi de ce aşteptaţi “la un anumit moment”. Vă plângeţi că nu sunteţi sigură de personaje şi pe vitalitatea lor. Eu vă pot spune unde anume să insistaţi pe personaj şi eventual ce ar trebui să schimbaţi. Sunt mai tipicar şi mai critic ca oricine.
Există o “boală” a doamnelor care scriu, din câte am observat eu, vor să iasă totul perfect pe măsură ce romanul se scrie şi se blochează la fiecare frază. Nu este deloc sănătos. Un roman trebuie dus la bun sfârşit oricum ar fi pentru a dimensiona acţiunea şi capitolele (succesiunea şi concordanţa) şi abia pe urmă trebuieşte pieptănat, transpus literar, amplificată dimensiunea spirituală şi orice altceva.
Eu sunt un cititor care se plictiseşte uşor. Dacă îmi pare mie ceva interesant este foarte probabil să fie un roman de succes (în măsura în care astăzi mai putem vorbi despre succes în publicarea de carte). Din acest motiv lumea mai apelează din când în când la lectura mea pentru drafturi sau capitole şi apoi se enervează că sunt prea cârcotaş.
Pingback: Henri-Pierre Picou (27 februarie 1824 – 17 iulie 1895), pictor francez « my heart to your heart
Gabriela, cred ca alegerea ta e cea mai buna.
Nu merita sa mai scriem despre politica asta mizerabila.Poate dupa ce scapam de Basescu si ai lui, daca scapam vreodata.
Succes cu romanul!
Bibliotecaru,
Pentru a scrie un roman trebuie să ai “cur de prozator” – asta o spunea un mare scriitor. Adică să stai multe ore la masa de scris. Ca să stai multe ore la masa de scris, e absolut necesar să ai o stare. O anumită stare. Această stare de graţie, deasupra realului, dincolo de real, într-o dimensiune strict a scrisului, a vacuumului zgomotelor imediatului, e foarte greu de obţinut. Dacă scriu – scriu dintr-o respirare, nu fac variante, nu şterg, nu mâzgălesc. Ar fi imposibil să scriu pe hârtie – cel puţin aşa mi-am zis – dar neavând o vreme computer, am scris trei capitole pe foi. Deci s-a putut. Toate obstacolele sunt artificial create în mintea mea. Şi asta pentru că acum doi sau trei ani aveam bucuria scrisului – fericirea de a scrie pur şi simplu – pe care acum n-o mai am. Unii ofticoşi din gaşca criticilor sau istoriografilor literari au inventat ideea că artistul, pentru a crea, trebuie să sufere şi să fie sărac. O inepţie mai mare e greu de inventat. Oricât de artist ai fi şi oricât de aerian nu poţi să faci abstracţie de pâinea zilnică, de ţigări, de cafea, de cele trebuitoare suportului fizic al creaţiei – nu-i aşa? – mai ales, nu poţi să faci abstracţie de nevoile celor dragi pentru care eşti răspunzător, nu poţi să faci abstracţie de sărăcia endemică din jurul tău, de egoismul sinistru în care se înconjoară oamenii secretând chitina unei cochilii din ce în ce mai ermetice, nu poţi să nu vezi suferinţa, umilinţa, tristeţea, înjosirea şi asta e înnebunitor şi, pe de altă parte, autismul criminal al unor îmbuibaţi hoţi, perverşi, trădători, mizerabili bipezi. Nu poţi să faci abstracţie şi să spui că asta nu te priveşte şi s-o ţii langa cu scrisul unei literaturi care se adresează stelelor. Îmi lipseşte acest egoism. N-am reuşit să-l dobândesc cu niciun chip. Nu că m-ar fi preocupat să-l dobândesc.
Dintotdeauna, de când m-am descoperit o fiinţă gânditoare şi simţitoare, am căutat să înţeleg “mecanismele” subtile ale sufletului omenesc. De ce sunt oamenii cinici, răi, laşi, de ce sunt buni, duioşi, generoşi, care-i resortul bunătăţii şi răutăţii din om. Şi cum poate fi el “optimizat” – cum spun, mai nou, apologeţii dezvoltării personale. Eu aş zice cum poate fi “îndumnezeit”, dar epoca noastră nu e una a credinţei, a religiozităţii, pare să fie una mai mult diabolizată.
Ştii, în toate mitologiile găsim înfruntarea între Bine şi Rău, între Lumină şi Întuneric. Dintr-o inexplicabilă ignoranţă, considerăm că înfruntarea dintre Bine şi Rău s-a petrecut doar în vremuri imemoriale, iar acum, în contemporaneitatea noastră, această chestiune este rezolvată, tranşată. Binele a învins acum 40 000 de ani şi noi putem să ne culcăm liniştiţi pe-o ureche, să băgăm în ghiorţan, să “trăim clipa”, să ne destrăbălăm în toate modurile cu putinţă, să corupem copiii, să-i dispreţuim pe cei care s-au sacrificat să ne crească, să dăm cu tifla oricărei morale şi să decretăm, satisfăcuţi, că civilizaţia a învins, suntem liberi! Lupta dintre Bine şi Rău n-a încetat nicio clipă. Doar că Binele şi Răul, acum, au formă inversată. Aşa-zisul Bine, confortul, lenea, cârcoteala, imoralitatea, destrăbălarea, stingerea sufletului, lipsa de măsură şi de autocontrol sunt “corecte politic”, justificate şi justificabile, deci bune. Nevoinţa, iertarea, iubirea de aproape, mila, generozitatea, lupta cu ispitirile, cu vanitatea şi cu lăcomia sunt nişte prostii, vrednice de unii slabi cu duhul, deci rele.
Vorba lui Holderlin: “Şi ce să faci în aşteptare, şi ce să spui? Şi de ce să fii poet într-un veac netrebnic?”
Citatul exact-exact era “un scriitor trebuie să aibă bucile tari”… asta dacă vă referiţi la Patapievici.
Scriitorii sunt săraci în vremea din urmă. Arhetipul scriitorului care stă în mansardă bolnav de tuberculoză pentru că nu are bani de mâncare şi lemne vine de la romantici. Pe timpuri scriitori şi, mai ales, poeţii, erau oameni de vază la curtea celor mai importanţi oameni. S-au mai schimbat lucrurile.
Cineva mi-a zis acum un an… or poate doi… de ce mai vrei cărţi, le-ai citit pe toate din bibliotecă.
Nu se mai poartă biblioteca în casă, adună prea mult praf. De aici începe drama intelectualului… la ce să mai pui pe hârtie dacă nimeni nu mai citeşte acea hârtie. Poate însă că se va ecraniza romanul, filmul se consumă încă… nu-i aşa?
Şi eu m-am oprit din scris, din două motive. O dată pentru că mi-am jurat să nu merg niciodată la o editură să mă ploconesc (şi evident ei nu au de unde să ştie de mine), şi, un al doilea motiv, îmi este prea greaţă de această viaţă pentru a intra, cu tot cu scris, în cele mai negre tenebre.
Nu de la Patapievici am auzit-o. Oricum, Patapievici e un hibrid filozofic, nu e scriitor. Ca şi CTP, îşi hrăneşte fraza cu venin, cu umori, cu duhori pe care, exalându-le, le imprimă pe hârtie, îşi revarsă fierea în scris; cred că atunci când le reuşeşte o sintagmă se cutremură de plăcere. Nu-mi plac scriitorii viscerali, sunt un soi de ucigaşi în serie fără curaj şi posibilităţi, dar ei ar ucide în masă dacă nu i-ar opri nimic. Oamenii care urăsc în bloc, iraţional, care judecă în tuşe groase, care nu văd individul delimitat de masă nu duc cu nimic literatura şi gândirea înainte.
Oricum, nu e o vreme pentru scris. E o vreme pentru sânge, pentru ură, pentru iraţional şi pentru distrugere, Prietene.
Iluminismul a fost posibil datorită formei de organizare socială, hulitului feudalism. Principii nu erau nişte troglodiţi iviţi din peşteră, erau educaţi, se înconjurau de oameni de spirit nu din decadenţă ci pentru că aceşti nebuni frumoşi căutători de adevăr deschideau alte perspective. Ori democraţia noastră cea de tip american a scos din mulţime inşii perfizi, vicleni, călcători pe cadavre, şi i-a urcat pe bină. Am avut şi noi un singur rafinat la conducere şi vânătoarea lui nu mai încetează… Acum avem o ţoapă care se şterge la cur cu toată înţelepciunea lumii şi care scuipă şi-n cădelniţă – la ce să ne-aşteptăm? Îi consideră pe scriitori un soi de slugi menite să-l laude şi să-i cuantifice putregaiul drept nestemate. Robia banului şi a fărădelegii este calea spre pierzania tuturora, nu numai a lor. Nu ştiu ce fac cu atâţia bani, îşi construiesc adăposturi antiatomice şi antinucleare? Cred că vor scăpa de mânia lui Dumnezeu? Sunt nişte proşti, fiecare se salvează prin faptele lui, prin lumina pe care-o iradiază sufletul, nicidecum prin nişte pereţi blindaţi, din metale rare. Niciun buncăr nu te poate feri de dreapta judecată.
Au pornit pe drumul urii şi al beţiei crimei, sunt slugile temătoare ale celor care le dictează cum să distrugă România – nu cred că mai e un secret pentru cineva – şi adâncirea în ticăloşie, chiar la braţ cu Lucifer, nu poate duce către lumină. Nici dacă întorci întunericul pe dos. Au ales, acum, acest sistem paramilitar al serviciilor externe pentru a dirija România în neant. Cu gândul că tot ce e secret, conspirativ, tăinuit, ne înspăimântă şi ne timorează. Pentru că s-au obişnuit să tăcem şi să nu reacţionăm, îşi închipuie că acum suntem intimidaţi complet şi înfricoşaţi,că planul lor este infailibil. Unii teoreticieni ai politicii spun că au acţionat astfel din frică; nu-i adevărat. Aveau acest plan pregătit încă de multă vreme. Băsescu şi ciracii lui îl aveau pregătit, nu tembelii lui din PD-L. Să-i lăsăm pe ei să-şi soarbă otrava…
Nea-u redus, sistematic, piramida lui Maslow la nevoile fiziologice. Siguranţa a dispărut sau, în fine, va dispărea curând pentru că vor scoate pe şest noua Lege a Sănătăţii pe care o pitrocesc acum prefăcându-se că o dezbat cu societăţile lor civile. Odată cu cardul de sănătate, accesul la îngrijire medicală va fi limitat. Nevoia de dragoste şi apartenenţă a fost dinamitată prin învrăjbirea sistematică a categoriilor sociale, prin asmuţirea unora împotriva altora. Şi autorealizarea? S-a volatilizat! E neant. Dacă reduci un individ la satisfacerea nevoilor fizologice, şi acelea anevoie de realizat, dacă îl hărţuieşti şi-i induci în fiecare zi sentimentul că nu e în siguranţă (dibaci, prin fluxurile de ştiri din media care pun reflectorul în special pe nenorociri), celelalte nevoi sunt inutile. Românii sunt reduşi, astăzi, la blidul cu mâncare şi vatră. Mai aveau o proiecţie de rezervă înafara imediatului, Biserica. Dar au avut grijă să construiască susţinute campanii de batjocorire a clerului (bun înţeles, cu “uscăturile” inerente), astfel că şi Biserica s-a clătinat… Aşa că a rămas fiecare, singur, sub cerul gol. De coeziune şi coagulare nu poate fi vorba atunci când fiecare luptă pentru supravieţuirea proprie. Atomii sociali s-au îndepărtat mânaţi de obsesia supravieţuirii şi tensionaţi de forţele de respingere. Dacă marii meşteri sociali care fac experimente politice pe pielea românilor ar şti un pic de fizică elementară, s-ar îngrijora…
Aşa încât creaţia (de orice fel) e grevată de accentele centrifuge ale socialului. Între o pâine şi un tablou, între un cartof şi un poem, între o piesă muzicală şi o varză, ghici ce va alege omul?
Am auzit şi eu de moda aceasta că e sănătos să scoţi cărţile din casă. Că ele sunt pline de praf şi acarieni şi ne vatămă. E din acelaşi registru, al îndepărtării omului de repere. Sigur că sunt periculoase cărţile! Dar nu pentru plămânii sau pielea noastră ci pentru securitatea puterii! În cărţi poţi găsi răspunsuri, poţi găsi puterea, poţi găsi mobilul, poţi găsi îndoiala că lumea pe care ei ne-o propun e singura şi cea mai bună! Cărţile, ca izvor de cunoaştere şi cale de întărire a spiritului sunt nocive pentru confortul ticăloşilor înşurubaţi la butoane.
Nu ştiu dacă mă voi opri din scris. Nu îndemn pe nimeni să renunţe la luptă, oricât de inegală ar părea. Pur şi simplu am obosit. Simt nevoia să tac. Nu mai am nimic de adăugat, acum, la ceea ce s-a spus deja, la ceea ce se spune în fiecare zi. Cărţile au destinul lor. Dacă trebui să vină în lume, vin.
Reacţia ta de greaţă e un semn de sănătate spirituală. Nu trebuie să te temi de ea. E un semn că ţi-ai păstrat liniile de câmp.
Pingback: despre arta de a iubi | Raza mea de soare
In urma cu cativa ani, te-as fi contrazis, azi iti dau dreptate, concluzia e amara si adevarata… La naiba, cat sa ne mai tinem respiratia?
În urmă cu câţiva ani aş fi fost sfâşiată pentru opinii ca acestea. Norocul meu că nu existau blogurile
Zic şi eu “noroc”, mulţi ar fi vrut să mă strângă de gât la vremea respectivă. Cei mai mulţi nu suportă să le spui adevărul despre ei, să li te uiţi în suflet; e firesc, în fond. Cu atât mai mult cu cât în sufletele unora e haznaua…
Înţeleg că oile negre sunt Filomela şi Aristotel…
Da, sunt nişte prăpădiţi săraci cu Duhul.
Un mare Like!
Pingback: nu ştiu ce fel de animal nocturn | absolut obişnuit
Pingback: Realitati paralele « O lume in imagini
BOMBA BOMBELOR : MELESCANU A CONDUS ECHIPA CARE LA
UCIS PE MARIN CEAUSECU SI A FURAT CONTURILE DICTATORULUI.
Ca urmare a denuntului meu pentru recuperarea banilor Ceausescu atentia
anchetatorilor si-a indreptat atentia catre moartea ” prin sinucidere ” a fratelui
acestuia. Fost sef al Agentiei Economice a Romaniei de la Viena, Marin Ceausescu a fost gasit fara suflare in ziua de 28 decembrie 1989. Marin era unul dintre demnitarii fostului regim care controlau spionajul tarii noastre in Europa de Vest. Data fiind relatia sa de rudenie cu dictatorul, dar si gratie pozitiei pe care a ocupat-o la Viena timp de 16 ani, informatiile pe care le detinea Marin Ceausescu referitoare la situatia presupuselor conturi secrete ale cuplului dictatorial s-ar fi putut dovedi cruciale.
El era filat zi si noapre de agentura austriaca si olandeza responsabila pentru
spionajul romanesc in cadrul NATO.
IN ARHIVELE OLANDEZE SA GASIT ULTIMA CONVORBIRE TELEFONICA A LUI MARIN CEAUSESCU CU MINUTE INAINTE DE MOARTE. A FOST O CONVORBIRE INTRE EL SI THEODOR MELESCANU CARE FACEA PARTE DIN GRUPUL DE SPIONAJ DELA VIENA.
Fotografii ale cadavrului si ca acesta nu prezenta semnele tipice ale unei morti prin spanzurare. Concluzia sa este fara echivoc: Marin Ceausescu nu s-a sinucis ci a fost ucis de membrii DEA din Viena.
Pe 28 decembrie 1989, acesta a fost gasit fara suflare de catre Melescanu care a anuntat personalul ambasadei, dupa ce aparent s-ar fi spanzurat de o grinda. Cer oficial autoritatilor romane deshumarea cadavrului si punerea lui Thedor Melescanu directorul SIE sub ancheta.
va urma pe
http://devanewyork.blogspot.com/