Cartea de dragoste

CARTEA DE DRAGOSTE (2004)

Elitre

Te-am iubit încă dinainte de a te cunoaşte.

Ţi-am caligrafiat mersul felin, ezitările, râsul.

M-am îmbăiat în spuma tăcerilor tale.

Te-am visat căutându-te în mine

Şi aflându-te întreg.

În seri lungi de vară am hălăduit prin lume cu simfonia în inimă

Măsurându-ţi genele, umbra buzei, piciorul ostenit.

Te-am ştiut printre constelaţii, şi în oase

Am auzit susurând

Lumina bucuriei de a fi.

Mi s-a părut că te zăresc într-o zi.

Am alergat să te prind, să te am.

Am căzut şi mi-am zdrobit de caldarâm

Toate visele în care visam.

Cineva, poate un semen al meu, s-a oprit,

M-a privit şi a râs insolent.

Falangele au trosnit uscat.

Tu te-ai îndepărtat foarte lent

Printre franjurii ploii prăbuşite între noi din nimic.

Te-am burduşit apoi cu trădările mele.

Am crezut că eşti un bărbat oarecare

Şi te-am căutat printre ei, umblând ca printre statui.

Le-am atins falusurile lucitoare.

Ei strigau: “Noi suntem EL! Noi suntem EL!”

………………………………………………….

N-am auzit ca o asemenea dragoste să se fi împlinit.

…………………………………………………….

Acum, când credeam că te-am întâlnit

Şi ne putem topi unul în celălalt ca doi sori,

Tu nu mai eşti alcătuit din materie, limfă, sânge.

Eşti precum elitrele fluturilor multicolori

Şi nu te pot atinge.

Fereastra

Te iubesc

Şi nu mai am nici un fel de viaţă…

Nu mai am nimic.

Toate celulele mele, tot sângele

Îţi slujesc ţie: să poţi păşi,

să ridici tivul pleoapelor,

să mă poţi părăsi.

Stăm ca două biblii deschise, faţă în faţă.

Două biblii care nu se pot citi una pe alta.

Eu mă învăţ a muri.

Doar aşa voi putea fi tot timpul cu tine,

Fără să te stânjenească mângâierea,

Vorba, dorinţa.

Am lăsat toate bucuriile mici

Să pot visa în voie la tine,

La pielea ta din catifele calde

La râsul perlat

La gândurile tale tăiate-n bazalt

Şi la cât e de bine.

Te iubesc şi uneori uit să respir.

Nu mai ştiu încotro e fereastra;

Scrie-mi ceva cu degetul pe ea, în noaptea aceasta,

Ca să ştiu că sunt vie, dimineaţa,

Când voi citi.

Ce va fi scris

Oraş fosforescent – sarcofag de înger

Prin care sufletul tău circulă ca un lichid coloidal.

Eu, în Vienesse, scot din stern

sângeria dovadă a singurei umbre pe care o am:

Înfăşurată în jurul mitului despre Icar şi Dedal.

Tu ai un sistem infailibil de “a face”

Eu am o stăruitoare dorinţă de a nu fi.

Lumea se împlântă în mine, milioane de ace:

Priviri, gesturi, grimase, surprindere, banale sinestezii.

Tu ai un umblet suav şi felin

Şi unele locuri unde dragostea

te-aşteaptă cuminte la masă.

Eu sunt un refugiat dintr-un crâng de pelin

Şi am stins într-o zi luminile cuvântului “casă”.

Eu te iubesc cu tocurile pantofilor,

Cu fiongul chicios de la pălăria miraculoasă,

Care mă transformă dintr-un ceva,

Într-o doamnă distinsă, teatral sfioasă;

Te iubesc cu buzunarele mele cu mărunţiş

Şi bilete expirate de transport în comun,

Cu părul pubian înfoiat ca o coadă de mâţă războinică,

Te iubesc ca o ibovnică: prinţesă, leoaică,

Fie căprioară, fie canalie,

Preschimbate-n tandreţea ta augustă

În pruncul lăut din copaie.

Iar tu cobori scările cu aer detaşat

Ignorându-mă cu prefăcută indiferenţă

Pentru că în esenţă,

În esenţă,

Suntem unul singur ca felinarul şi globul ocular

Şi ceaţa, şi cureaua de transmisie

Suntem o singură singurătate

Şi un singur deznodământ al acestei

Uluitoare poveşti de iubire

Hrănită cu literatură şi realitate.

Iar eu voi fi nevoită să o scriu într-o zi.

Bobul de grâu

Sunt,

Din toate aceste lumi transparente, posibile,

O porţiune liliachie.

Sunt vie,

Pentru că te iubesc.

Cu scintilaţiile făpturii mele electrice

Cu sinapsele mele irepetabile ca apa

Din râul rătăcit dislocat de pietrele rotunde, eclectice.

Cu rădăcinile mele de mangrovă,

Ceresc îmi pare surâsul tău şi divină

Acea mişcare a pleoapelor şi alcalină,

Surdina pe care o adaugi, nevăzut,

La gânduri şi cuvinte.

Nu ştiu ce eram mai înainte

Dar m-am creat din năzuinţa de a te iubi.

Deşi nu aflasem nimic despre dragoste.

“Defineşte dragostea” spui.

Şi, dintr-o dată, nimeni nu e al nimănui.

Cum să îţi cer să te zideşti

în gleznele mele impure,

Cum să-mi răsai peste umăr, soare răsfirat?

Cum să slujesc tăcerilor tale de împărat?

Cum să opresc ploaia diurnă,

Tremurând, când nu ştiu unde pleci;

Cum să te fac să înţelegi pe unde o să urci

Şi cum să citeşti semnele scoase de soartă din urnă?

Poate fi dragostea un fir nevăzut şi tenace

Însăilat prin miezul destinelor noastre

Şi cu noduri astrale.

Eşti toate cusăturile mele.

Sunt toate broderiile tale.

Şi orice am crede, am face,

Suntem conţinuţi.

Duhul de hârtie

E o fiinţă în mine care trăieşte singură şi departe

De tot ce ating, ce gândesc şi ce vreau.

E pură ca apa obţinută din carte

Nu a cunoscut nici un bob de nisip

Nici setea celor ce o beau.

E o altă făptură în mine care mă creşte,

Mă duce prin lume ca o tornadă,

În iureş neînchegat cu son cristalin.

Oprită, e un salcâm încremenit într-un perpetuu april.

E, în mine, un duh al zădărniciei

Umblând ca un patriarh cu toiag

Printre noroadele hulpave şi neştiutoare.

E în mine o sete de esenţe, istovitoare.

O dragoste pentru viaţa plăpândă,

Purtată în biruinţă spre un rost de neînţeles.

E în mine o patimă veşnic flămândă

Să îmi preschimbe cele trăite în vers.

Cerul

Toate sunt aşa cum le-am găsit.

Cerul e pe cer

Bobul e în spic;

Numai piatra se face pe nevăzute nisip

Şi muntele devine mai mic.

Eu sunt ceva de atunci,

Şi încă mai am de aflat.

Am citit nişte cărţi

Am băut şi din izvor şi din baltă

Să uit.

Nu ştiu cine sunt sau nu sunt întru totul reală.

Uneori mă recunosc doar dacă

Mă priveşti cu ochii tăi atenţi, mari,

Alergând peste ridurile mele ca o dropie

Peste întinsa câmpie.

Cred că te iubesc.

Tot ceea ce ştiu aş vrea să îţi ţes

Covor înfoiat din culori şi eresuri

Până la ultima stea.

Mă doare că trecem.

Poate doar astfel suntem intenşi.

Aş vrea să vin într-o noapte

Şi să mă fur din sufletul tău.

Aşa aş putea afla cine sunt.

Râsul tău

Când râzi, te iubesc mai intens.

Universul se animă deodată

Ca o sală de bal.

Se aprind candelabre, acordurile unui pian

Urcă până în cerul

Îndrăgostit şi el.

Poate e doar o tehnică a ta

Să mă vindeci

“Ne putem pierde, ne putem pierde”

Nu şi această iubire,

Coborâtă din stele prin două inimi trecând,

Căutând să le unească în una.

Râsul tău alungă duhurile realului.

Nimeni nu înţelege

Nimeni nu înţelege de ce ne iubim.

Nu avem nici un motiv să ne privim aşa

Topiţi unul în irişii celuilalt.

Nu avem dreptul să ne întreţesem

Ca iţele şi urzeala într-un război dinainte pierdut.

Toate cele lumeşti care, altfel, sunt bune,

Nu sunt bune vâltorii acestei iubiri

Care ne rupe ţesuturile şi ne arde respiraţia.

Inima e neîncăpătoare şi stângace

Şi nu ştie ce se întâmplă cu vieţile noastre

În care această mare independentă se tălăzuieşte

Şi îşi mână în furtună armiile nimicitoare,

Mereu altele,

O conţinem şi ne conţine.

Banda lui Moebius pe care alunecăm

Crezând că am ieşit din ea

Şi trezindu-ne în miezul ei spiralat.

Nimeni nu înţelege de ce ne iubim.

Nimeni şi noi.

Sau nu mă iubi…

Nici o lege din lume,

Nici o armă, nici un taifun,

Nici o vorbă a ta,

Nu-mi pot curma dragostea.

M-am subţiat şi m-am lungit

Până în ultimul cer

Şi n-am ştiut îngerului să îi cer

Decât tu să mai fii

Să te pot privi, să te miros,

Să-mi umplu sângele, celulele

Cu gesturile tale moi şi suave.

Zilele mele sunt vrâstate cu beţia dulceţii

Şi cu piatra durerii.

Ca o maree ce lasă pe ţărm alge, scoici,

Meduze şi perle

Laşi tu în mine spaime şi lumini.

Nu ştiu unde pleci

Să-ţi duci războaiele şi vânătoarea

Şi nu te ştiu opri.

Şi până în ceasul când vii

Îmi opresc respiraţia, privirea, glezna.

Cred că nici nu sunt.

Nu ştiu a trăi fără tine,

Oricât de tare ar urla în mine instinctele

Nu le aud.

Şi poarta grea a trăitului zilnic n-o pot urni.

Tu eşti noaptea şi zorii de zi,

Lumina ochilor, pacea, tihna, culoarea aerului

Şi orele dense înţesate de sens.

Nu mă lăsa să aştept atât.

Sau iubeşte-mă.

Sau nu mă iubi.

Eşti scris

Eşti scris în mine.

Aud cu inima ta cum răsare soarele

Peste oraşul cu vise blajine.

Apa are gustul gurii tale

Când se încumetă înspre sărut.

Eşti palmele în care-mi cufund ochii aprinşi.

M-am adunat toată şi m-am făcut privire.

Doar aşa te pot mângâia, alinta, atinge,

Fără să-ţi tulbur suprafaţa subţire.

Fiorii toţi au fugit din sânge,

Te iubesc şi am devenit altceva.

Liniile şi curbele şi cercurile se întrec

Să îţi devină tangente.

Sufletul se uită mirat de sus,

Nu spune nici că e bine, nici că e rău.

Într-o zi am vrut să te uit.

Am început să mă sting.

Ca şi stelele când se face noapte

Te-ai ivit atent pe cerul meu.

Eşti scris în mine cu un nou alfabet.

Nu te ştiu citi.

Când cred că am descifrat ceva,

Înţelesul se închide ca regina nopţii în zori.

Nu mai ştiu cine sunt şi ce caut

în lumea aceasta pe care doar o visez.

Am devenit o poveste

Căreia tu îi întorci paginile cu tandreţe.

Nimeni nu ştie cine a scris-o.

Fiecare crede că poate fi şi povestea lui.

Uneori îngerul învălmăşeşte semnele răzleţe

Atunci povestea e a orişicui.

Viaţa

Viaţa începe prin a-ţi cere câte ceva.

Mai întâi şotronul pe lespezile tocite,

Podul de piatră, dărâmat, ridicat,

Şi mâna fierbinte a mamei ca un balsam luminat,

În nopţile cutreierate de războaiele îngerilor – undeva.

Apoi coama cailor în vântul desfrânat

Şi în trupul crud o distanţă subţire până la râvnitul păcat.

Deodată, sentimentul că eşti fermecat

Că eşti unic, puternic, perfect şi predestinat

Când nimic nu-ţi ajunge şi orice îţi e de ajuns,

Când fericirea umblă peste lumea ta

Ca o floare imensă, grea şi miraculoasă

Şi sufletul tău se simte cu tine acasă.

Apoi viaţa începe să-ţi ceară să intri în ea

Ca o femeie lascivă, dulce, imposibil de frumoasă;

Te pierzi tot mai adânc şi vei căuta

Un fir, un reazem, un liman, o putere, un fiu.

Într-un târziu,

Afli că tot ce ai căutat aiurea era în tine, viu.

Vei fi ostenit şi această osteneală o vei numi înţelepciune.

Le vei spune altora cum să se afle

- vorbire în pustiu -

Te vei nimeri într-o zi în faţa unui pod siniliu

Sau vei descoperi printre mărunţişurile din sertare

Piatra copilăriei cu semnele ei magice, încrustate.

Viaţa ţi le va cere insistent. Tu le vei păstra.

Vei trece podul prin mijlocul umbrei lui, foarte atent.

Viaţa, aceea, nepotolita, va aluneca mai departe la altcineva.

Pe tine te va lăsa în tăcere.

Să-ţi măsori rădăcinile, să-ţi împlineşti trunchiul,

Să-ţi lustruieşti frunzele

Şi să înfloreşti.

Şi doar atunci vei putea să iubeşti

Cum se iubeşte. Fără nici un fir de durere.

Desăvârşit.

Dragostea

Carne fierbinte, sudoare

Sânge lucid, tunele albastre de-a dreptul prin raza de soare,

Însutit, înmiit, abandonul de sine,

Locuim o singură sferă.

Celălalt asumat cu tot ce poate conţine

Cu firele lui depănate până la vrăjitoarea khmeră.

Tu intri în mine râvnitor şi plin de speranţă

Cum intră păcătosul într-o biserică rece de piatră

Tresărind nehotărât ca flăcările în vatră

Cu tălpile goale, înfierbântate…

Eu cresc rotund în jurul sexului tău

Corolă de crin imperial în jurul pistilului,

Desenând stamine.

Toată viaţa se întoarce netrăită în mine,

Parcă maica mea m-ar iubi

Curăţindu-mă cu durere şi drag

De zgură, de bale, de rele trăite, făcute,

De necuviinţe, de piele, de os,

De toate cele găsite pe jos.

Parcă maica mea m-ar iubi

Întinerind în mine cu fiece spasm,

Născându-mă iar şi iar,

Încă o dată şi încă o dată,

Tot mai curată, tot mai limpede,

tot mai subţire

înălţându-mă până la tine

- Supremul ei dar.

Vara

Ce-ar fi fost vara aceea fără dragostea noastră stindard?

Poate o margaretă biruitoare printre uluce de gard

Sau o moarte obscură a unei femei de care n-am auzit.

Poate se întâmpla să nici nu ne fi întâlnit…

Dacă nu treceam peste apa aceea murdară

În care, osteniţi, ne-om fi oglindit…

Vara ar fi fost, fără tăgadă, mai scurtă

Fără dragostea noastră de care nici n-am ştiut…

Şi eu te-am privit de parcă te-am cunoscut

Dinainte de a fi fost încă o dată născută.

Vara aceea din calendare nici n-ar fi existat

Dacă n-ar fi fost vocea ta de bărbat

Şi dulceaţa mea de femeie…

Nimeni n-ar fi înţeles de ce ne-am visat

Într-o insulă inventată, undeva, la Marea Egee,

Şi de ce pe-aici ne vom fi întâmplat…

Nu ştiu unde sunt verile din copilărie,

Cu soarele plan, cu frunzele ca o tipsie.

Lumea se oferea. Nu voiam nimic din toate cele.

Voiam să merg pe jos, să pun mâna pe stele,

Şi în ele să mi te aflu –

Sufletului meu – împărat.

Uşa

Iubitule,

Când pleci, lumea se stinge…

Opaiţ într-o odaie din pruncie;

Împiedicată-n beznă, speriată,

Caut mirosul zilei, distanţa liliachie până la irişi,

Eu nu mai sunt sau nu mă ştiu atinge

Prin pereţii simţurilor, de vată.

Uneori eşti şi nu eşti;

Atunci se face seară şi în rama ferestrei se bulucesc norii.

Frunzele se întorc cu spatele vinovate,

Eu devin subţire ca un curmei

Şi palidă, la marginea lacrimii,

Număr fiorii ce se hurducă

Peste drumul prăfuit al tăcerii,- caleşti

În care, tolănită între perne, durerea

Cu unghii lungi, lăcuite, aşteaptă.

Am vrut să te opresc odată.

Ai făcut speriat ochii roată,

M-ai văzut urâtă şi rea

Şi nu îţi era bine şi te-ai prăbuşit.

Am tăiat în zidul inimii o uşă,

Am tras zăvoarele grele,

Am deschis-o larg

Am stins lumina şi am aşteptat…

Ai foşnit ca velele boltite lângă catarg.

Lumea s-a ridicat din nicăieri şi m-a primit în ea.

Tu luminai din toate puterile înfiorat,

Şi n-ai mai plecat.

Oglinda

Nu sunt nici piatră, nici frunză, nici cine ştie…

Sunt doar o făptură de sânge, limfă,

Carbon-hidrogen şi chimismul ştiut

Şi un ceva încă necunoscut

Din lumea înaltă a lumii, nedeslegat mister.

Sunt, spre tine, un vulcan ce mistuie şi bolboroseşte mocnit;

De tandreţile tale însetată,

Trupul – rodie ce se vrea despicată,

Mustind,

Cu sevele tale în amestec să urce

În cerul pironit în zenit.

Nu sunt nici trunchi, membre, cortex, ovare,

Într-o înălţare pe vârfuri înspre sărutul tău absolvitor, înflorat.

Sunt doar o fragilă şi însingurată femeie

Şi cred că eşti unicul meu unic bărbat.

Astăzi, în absentă duminică, printre cele zilnice

Printre zei şi ziare,

Şi zăpada incongruentă şi rece,

Nu pot să fac altceva decât să te aştept.

Nu ştiu să ţes, doar razele din piept le răsfir

Pe-un caier fermecat, apoi, pe roata de tors,

Aceste litere infame care abia pot să îngaime

Cât de intens te iubesc,

Din celule, vaier întors,

Cât îţi iubesc copiii pe care nu ţi-i voi naşte

Şi cât de bine te ştiu cu ezitările tale,

Cu ochii umbriţi de ce nu va fi,

Te respir cum respiră câmpia vara în noapte,

Lent, sacadat,

Eşti ceva ce singur nicicând nu vei avea cum să afli.

Suntem vis

Te iubesc într-atât

Că pământul din mine

Alunecă şi clară lumină devine

Cu încetul.

Într-o reacţie cu stele fosforescente

Celulele trec din materie în antimaterie

Luminiscente.

Te iubesc

Şi încheietura mâinii care te-alină

Se face din mătase şi aur.

Moi fluturi alunecă

Desenându-mi în oase

Culori fără nume.

Trăiesc?

Nici nu ştiu câte glaciaţiuni trec prin fiecare sărut

Şi câte miliarde de ani topesc ochii noştri

Întâlniţi într-o doară…

Oare suntem reali?

Sau ne-a visat un înger, odinioară?…

Lumina

„Poate că el nu mă iubeşte”…

Gândul străbate inima pâlpâind –

Pasăre fulgerată în zbor de dorinţa de moarte.

Într-o clipită, lumea cu tot ce are în ea

Devine o albie secată de râu.

Poate el mă iubeşte doar atunci

Când nu-l pot vedea

Şi grija lui mă veghează

Cuarţ dintr-o stea

niciodată atins de vreo rază

rătăcită printre lumi paralele.

Poate el mă iubeşte doar atunci

Când nu-i pot răspunde

Şi ard ca spinările pietrelor

peste care apa a uitat să mai lunece.

Dragoste urcă din cer

Cum urcă lumina în dimineţi.

Atunci,

Apă, piatră, stea şi tăcere sunt una

Şi nici un gând nu mai întreabă nimic,

Doar respiraţia, podul palmei aburit, privirea

Şi ce nu am mai întâlnit

Ne dor fericite cum ne doare luna

Şi clipa când ne-am desluşit.

Aş vrea …

Aş vrea să îţi spun

În cuvinte puţine

Cât de mult am urcat

Şi cât de adânc te-ai rănit tu în mine.

Izvor de durere ori balsam

Poate sunt.

Nu mai ştiu numelui tău să îi spun

Fericirile pe care le am

Când ridici pleoapele încet şi mă vezi.

Parcă ar umbla stoluri de fluturi peste livezi

Sau apa din râu

Cleştar diluat ar sări peste pietre.

Sunt din ce în ce mai aproape de mine.

Am o putere nemăsurată.

Într-o zi voi aprinde scrumul din vetre

Cu un surâs,

Şi voi lega cerul de suflete

Pentru totdeauna.

Te iubesc aşa cum răsare luna

Într-un ev demult petrecut.

Te iubesc şi lumina se roteşte în lut.

Pâinea

Împărţim aceeaşi pâine

Diabolică pâine

Îngerească pâine.

Ne-au trebuit epoci, ere, glaciaţiuni

Să ajungem la ea.

O frângem cu teamă şi înduplecare.

E pâinea care face minuni.

Multiplicând inima din piept

Spre un fel de plecare.

Toate dovezile, toate uimirile, fără păcat

Prin trupurile noastre una, o singură pâine,

S-au întâmplat…

Ne mai iubim oare?

Are miez această întrebare

Când una suntem deja şi demult

Astăzi e un mereu uitat mâine,

Fără trecut?

Fluturi

Eu am un trup din care

Uneori răsare luna.

Tu ai un cerc în jurul inimii tale, roşu.

Am descoperit câte gusturi diferite are mătrăguna,

Am văzut miriapozii,

Stele în colaps şi întunericul

De dinaintea plecării.

Eu tac şi din viaţa mea te aştept.

Tu râzi şi din lumea ta mă visezi.

Pe piept îţi răsare un soare de vară necopt

Când mă vezi.

Uneori ne întâlnim pe afară

Răsfirăm cu aceleaşi degete zorii,

Desenăm asfinţitul moale…, alungăm norii…

Dragostea e o lumină cursivă

E o apă însetată veşnic de apă.

E un cer înecat în senin.

Te iubesc şi nu ştiu să iubesc

Trupul meu a devenit îngeresc

Nu îndrăzneşte dorinţei să-i spună pe nume.

Demult eram mândri şi necruţători.

E o zi plină de fluturi:

Noi suntem, parcă,

Zborul lor până la flori.

Dragostea de dincolo

Dragostea a trecut toate graniţele din trup,

Atentă ca o pasăre pe care o aşteaptă puii acasă.

Celulele nu se mai rup,

Dorul nu mai aprinde în carne uriaşele torţe…

Blândeţea a inundat toate ungherele;

Viaţa este frumoasă,

Toate durerile pier.

Suntem dincolo de dragoste,

Dincolo de arderile de tot.

Ne-am întors sub pomul rotat

De parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

În iarbă, ştiutele fructe

Şi seminţele cu miros amărui.

Am crezut că dragostea e o preumblare în grădină

Şi că poamele sunt ale nimănui.

Am crezut că dragostea e un păcat.

Ne-am iubit, am murit şi am fost înviat.

Nor, ploaie, acum suntem izvor.

Am fost arşiţă, secetă, pârjolire,

Ne-am topit până la ultima îngăduire.

Acum, dintre pietre, iese floarea cu ochii căprui.

S-a stins, domolit, fiecare fior.

Dragostea ne-a trecut pragul dincolo de noi.

O singură umbră alungeşte soarele

pe cărarea destinului.

Nimic n-am uitat.

Păşim, luminaţi, amândoi.

Viaţa impersonală

Sunt singură şi mi-am pierdut sufletul cu care

Până mai ieri te iubeam.

Nimic nu mai e cum a fost înainte.

Am crezut că dragostea va salva acel răsărit

Şi câmpia cu maci.

Am crezut că pietrele mint,

Că e mai bine să taci

Că femeia trebuie să aştepte până la moarte.

Azi s-au surpat toate luminile,

Toate adevărurile,

Toate.

Am crezut că ştiu cine eşti, jumătate a mea.

Mi-ai spus că îngerul a aşezat peste noi

O singură stea.

Ori, în noapte, cerul s-a umplut, placid,

de îngeri cu stele în mână.

Inima mea a vărsat o lacrimă.

Numai una. În ţărână.

Am uitat de ce te iubeam.

Poate că-mi regăsisem copilăria

părăsită în geamul de-acasă.

Poate că numai ţie visasem să îţi fiu mireasă…

Şi-acum? …

Ce să fac cu această inimă de cârpă

târâtă prin praf, dimineaţa?

Ce să întreb când, impersonală, îmi răspunde viaţa:

„ai ales acest drum”.

Sunt singură şi toate-s, în urmă,

De scrum.

Ploaia

Te iubesc.

Azi, toate ploile lumii s-au adunat

şi cad sacadat

De-a dreptul peste inima mea.

Ud, poate, sufletul, de-a surda prin băltoace, năuc.

Nu ştiu decât să vin.

Nu ştiu încotro să mă duc.

Durerea fâşâie ca o pungă

Din cămara bunicii.

Undeva trebuie să fie capătul ploii

Capătul acestei mistuitoare iubiri.

Soarele e ud şi nătâng;

Nu am cui să mă plâng

Cât de adânc te iubesc,

Nu ştiu de ce plouă într-una.

Funii lungi de apă se împletesc în una

Până la clopot.

Voi păşi până se vor zvânta toate frunzele,

Voi merge până la capăt

Până când, prin ploaie, nu mă veţi mai vedea.

Dragostea mea,

Udă, ca un prunc proaspăt născut,

Nimic nu mă poate opri.

Nu ştiu de ce plouă într-una,

Nu ştiu încotro să mă duc…

Şotron

Nu mai ştiu nici un joc.

Am uitat cât de lină

Şi caldă e piatra pentru şotron.

Nu mai ştiu cum făceam coroniţe,

Pentru soarele prieten.

Am trecut printr-un geam de văpaie.

Puterea bucuriei a rămas

Dincolo.

Înţelepciunea e încă departe.

Fructul în el, nu desparte

Apa de soare.

E bine şi parcă-i răcoare.

Undeva, după această cunoaştere,

Mă aşteaptă dragostea ta.

E o sferă curată

Am visat-o

Şi am pornit către ea.

Mai am de străbătut o prăpastie,

O apă neagră, câteva stele, un cântec.

Nu ştiu ce faci.

Poate altă femeie îţi dansează acum printre flăcări

Cu copiii în pântec.

Nu vreau decât să te-ating.

Apoi, să mă sting.

Piatră voi deveni, pentru un alt şotron,

Al unei alte fetiţe.

Mantia

Mi-am desfăcut, din piept, inima,

Şi te-am înfăşurat, cu grijă, în ea.

Ca într-o catifea.

Ţi-era frig, am crezut.

Ochiul tău m-a privit

Ca pe un lut

Din care s-ar putea închipui ceva.

Am împletit din vene, artere şi oase

O alcătuire de case.

Nu vii să stai în ele, măcar puţin.

Somnul s-a ascuţit ca un vrej de pelin,

Zilele s-au adâncit.

Sufletul a amorţit de aşteptare.

Învelit în sângele meu,

Ca un foetus,

Umbli printre copaci.

Cauţi ceva…

Poate inima, poate o piatră

peste care ai trecut apăsat.

Eşti aproape bărbat.

Eu sunt jurul tău fermecat

Prin care aerul se uită la tine uimit.

Cred că e dragoste

Această lumină de neîngăduit.

După noi

Chiar dacă vom dispărea

într-o după-amiază cuminte,

După noi, va rămâne

această dragoste ca un alt răsărit.

Toate văile şi toţi munţii ştiu cât de intens te-am iubit.

Şi aerul mă îmbrăţişează ca pe o femeie.

În cealaltă lume

Ne vom privi şi atât.

Cuvintele le vom fi lăsat pe pământ

Pentru alţi îndrăgostiţi,

Să se poată cunoaşte prin ele.

Vei putea să mă locuieşti fără gest.

Voi putea să te aştept fără suferinţă.

Toate care sunt acum cu neputinţă,

Vor fi îngăduite ca şi respirarea.

Mai avem puţin, foarte puţin,

Până când vom aduce celălalt univers aici.

Distanţele sunt tot mai mici.

Peste gânduri se întinde uitarea.

Colori din grădină

Mă tem să te mai iubesc aşa…

Lumina mă închide în ea,

Ca pe o necunoscută culoare.

Degeaba au fost ploile, uraganul,

întunericul trist şi foşnit.

Nu mai am asfinţit.

Iubirea se hrăneşte cu mine hrănindu-mă.

Aşa cum embrionul pârguie sălaşul matern.

Aproape că văd prin vitraliu cuvântul „etern”

Şi la firul de iarbă mă uit ca la fratele meu.

Nu mi-ai spus niciodată…

Mă priveşti, uneori,

Cum se uită Dumnezeu, peste grădina cu raze,

În zori,

Câteodată.

Voi adormi…

Ca să mă poţi avea,

mă rupi din trupul tău

Pentru o vreme…

Minunată dulceaţă −

Împărtăşirea din propriul trup;

De încântare, legăturile cu lumea

se rup

în explozii de apă şi stea.

Apoi voi adormi

Lângă inima ta

Ca un pui nevolnic de sturz…

Bătăile ritmului lumii

Se preling în auz…

Parcă aş fi, în deşert,

Un fir auriu, de nisip.

Tu scrii, cu degetul,

în somn, nişte semne.

Încă mă sperie marea furioasă

izbindu-se în glezna mea.

Izbăveşte-mă de soarele necruţător

Şi ascunde-mă în tine,

Să te pot visa,

Să te pot visa,

Să te pot visa…

La graniţă

N-a mai rămas din mine nimic.

Doar această dragoste dezghiocată din tecile patimii.

Conturând stângaci,

ca un copil care desenează

cu ciobul de cărămidă roşie,

ultimul univers.

Nu mai am nici un trup de care să-mi fie teamă.

Nu mai am sentimente de care nu vorbesc,

Şi, poate, nici inima nu mai bate cu mine.

Ochiul nu mai împarte distanţa până la tine

În zile calpe şi nopţi înmiite de dor…

Oamenii, pe stradă, trec ca prin nor

Peste iubirea mea suverană.

Durerea nu mai cuibăreşte în rană,

S-a făcut curcubeu între ploile cu care m-am plâns.

Unde eşti,

mă întreb,

deşi ştiu unde eşti.

Stau la graniţa tremurată dintre lumină şi moarte.

Tu îmi eşti, de aproape,

Departe.

De dincolo

Ne suntem singuri.

Dragostea nu poate

Să-ntreacă nemurirea;

Doar prin moarte

Am fi egal de tandri

la zenit.

Aştept să mor.

Tu nu mă vei cunoaşte.

Atât de drag şi de absent îmi eşti

Că m-aş aprinde

- Candelă-n fereşt’i -,

Arsură şi vedere să îţi fiu…

Eşti prea departe-n mine şi-i târziu…

Nu ştiu ce rugă-n slavă să îngheţ.

Pierduţi ne suntem

Stelele se-ating

De somnul vremii

Prăvălit în soarte;

Te tot iubesc.

Dincòlo e doar moarte.

Moartea stă

Moartea stă încolăcită

La picioarele mele ca un şarpe umbros.

Aş putea să păşesc peste ea.

Ne privim adânc în ochi

Şi ne măsurăm puterile;

Ea este a mea.

În irişii mov, dilataţi, ca o peliculă

în sepia

se derulează viaţa:

Neputinţa mea de a fi întrutotul femeie,

Neputinţa bărbatului de a înţelege slăbiciunea femeii

Şi toate tragediile

În care sfinţii stau înfipţi ca nişte piroane,

Văzduhul primei zile de şcoală

Şi gustul reavăn al unui sărut,

Suferinţa de a mă fi născut din durerea femeii

Căreia îi spuneam mamă

Fără să înţeleg ce fior îi seca sufletul

Dacă lacrima mea de copil tremura.

Moartea mă adulmecă

Cu botul ei de cămilă

Înfricoşător şi moale.

Carte pentru bărbatul necunoscut

Tu,

Cu trupul tău ca aluna de august,

Nedezghiocat din foşnetul laptelui matern,

Tu,

Care ţii acum în braţe

Sau arzi o himeră prelungă

Cu nume sonor, feminin,

Te caut cu obstinaţia cu care mă caut pe mine

printre recuzitele aduse de viaţă la ţărm.

Te-am aşteptat, fetiţă fiind, sub cireş,

Să-mi lipeşti frunze alungi pe obraz

Şi să-mi pui cercei la urechi;

Cireşele erau verzi, pe atunci,

Acum râd lucioase în blidul ăl vechi.

Ţi-am desluşit chipul în oglinda din casa cea mare

Când începuseră să-mi mijească sânii speriaţi

Şi mă fandoseam a mireasă în rochiile mirosind a mamă bună.

Te-am strigat să vii să mă salvezi

Când primul bărbat mi-a sfâşiat celulele trupului

Căutându-şi speriat plăcerea.

Te visez cu pielea ta de castană

Şi ochi migdalaţi în care întunericul face vârtejuri,

Cu venele tale molcome prin care m-aş face hematie,

Te visez cum miroşi ca ploaia de martie

Lipindu-mă sacru de trup,

Ai desfăcut în mine două femei:

Una care te ştie şi te poate avea,

Şi cealaltă, care, în fiecare miime de timp, te aşteaptă.

Poate nici nu vii,

Poate vei plana peste ape, făcând,

Cu umbra ta caldă cercuri concentrice…

Inima mea s-a întărit şi nu mai are nimic de pierdut.

Sufletul meu s-a adunat în vasul de lut

Gata pentru cuminecare.

Mai am de trecut încă o încercare

Până la zenitul rotund

Unde tu, pironit ca un stâlp de lumină

Te uiţi mirat la oameni şi flori.

Te iubesc de când mă ştiu.

Şi prin moarte-am trecut cu puterea de-a te iubi,

Şi prin eternitate la fel …

Chiar dacă tu vei citi

Sau nu vei citi

Acest abecedar, această hartă, acest strigăt ….

Adânc

E în adâncul acelui înalt

O dulceaţă nesupusă,

Aş fi primul care şi-ar legăna sângele în vene

Ca pe cea mai dulce femeie,

Ca pe singura care merită cunoscută;

Să strigi când intri în templu, rănit,

Cu viscerele arse de patimă,

Doamne!

Cum să stăpânesc fluviul acesta de dragoste pură

Care-mi curge prin ochi?

Călătorim pe funia aceasta întinsă între două oceane

Alergăm şi ne hârjonim ca îngerii în grădina Edenului, necugetaţi.

Ne părăseşte materia în care suntem decupaţi,

Cum se exfoliază cămăşile cepei

Şi

Ce rămâne,

Ce va rămâne,

Miezul acela moale, vibrant,

Despovărat de cele trei dimensiuni

Se va nunti,

Într-o altă fâşie.

Iluzia unei alte lumi, iarăşi imperfectă.