Povestea Filomelei Pizdrintz

Gabriela Savitsky

 

POVESTEA FILOMELEI PIZDRINTZ ŞI A LUI AUGUST PALTON

 I

 Filomela Pizdrintz are 36 de ani, este, aşa cum o arată prenumele, delicată, searbădă şi bălaie, cu câţiva pistrui împrăştiaţi la rădăcina nasului, de-o parte şi de alta. Umblă cu paşi furişaţi prin lume, rareori ridică ochii săi de un albastru apos de sub genele spânatice, roşcovane. Osatura delicată, ascunsă sub haine mereu prea largi, în aceleaşi culori spălăcite, alese anume parcă să-i ascundă sărăcia de forme, susţine un trup’şor ca de copil. Părul, de o culoare indecisă, şaten deschis spre blonziu, se termină abrupt deasupra sprâncenelor abia desenate şi în aceiaşi manieră, de parcă ar fi retezat cu o halebardă invizibilă care s-a oprit la pielea gâtului, la ceafă. Nişte buze mărunţele, ca nişte arcuiri de penel, sunt singura culoare pe acest chip.

Când era şcolăriţă, mereu i se reproşa că se rujează, că-şi înroşeşte buzele; mereu câte o profesoară acrită de frustrare şi de atâtea generaţii pe care le vedea prin deschizătura privirii, ca printr-o tăietură la orizont, gata ratate, o trimitea la baie să-şi şteargă buzele, umilind-o. Mult a suferit din pricina culorii buzelor ei, de un roşu de cireaşă pârguită. Mult a suferit, dar ele au fost zălogul măritişului, Adalbert Aristotel Pizdrintz i-a mărturisit odată, stropşit, că de-aia se păcălise şi o alesese, pentru buzele ei roşii.

Acum, Adalbert al ei, al cărui nume stupid şi ridicol îl îmbrăţişase la căsătorie fără să murmure nici un protest, avea o aventură cu un „cap de cal” – cum o numea Filomela în gândul ei ascuns, cu un tremur de ură şi cu ochii aruncând scântei, pe „piţipoancă”, pe „fâţă”.

Acum 12 ani,  purtată ca-n vis de perspectiva uluitoare la care nu îndrăznise să viseze vreodată, aceea de a fi „nevastă cu acte în regulă”, nici nu observase cât de ridicol şi stupid sună numele ei, deşi ofiţerul stării civile, văzând-o toată pierdută în spaţiu, i-a arătat cu indexul cu unghie lătăreaţă ca o lopată (exact asta îşi aminteşte de la căsătoria civilă, unghia lăbărţată şi încovoiată a ofiţerului, peste burta căruia eşarfa tricoloră se arcuia ca un curcubeu) unde anume să semneze: „Aici, Do-o-a-mna Pizdrintz, aici semnaţi” – a rostit el sigur, cu o voce care a sunat înfricoşător (parcă şi puţin batjocoritor), de parcă i-ar fi rostit condamnarea la moarte, nu consacrarea vieţii dulci şi interzise la care jinduise până atunci. Cu o înghiţire în sec şi cu vocea sentenţioasă a ofiţerului de stare civilă s-a făcut trecerea de la numele ei boieresc, Cârsta, Filomela Cârsta, la Filomela Pizdrintz.

Pentru început, a descoperit că îmbrăţişările despre care şuşoteau fetele în camera de cămin a liceului economic, băgate cu totul sub plapumă, să nu li se vadă obrajii îmbujoraţi, sunt o minciună. În locul „focului” care trebuia să se aprindă în pântec (aşa zicea Camelia, şi aia ştia ce zice, că umbla deja cu băieţii mai mari, făcuse şi două avorturi, nebuna) a descoperit o durere şi un scrâşnet ca de glasspapier pe un geam. Oricât a încercat să se „mobilizeze” mental Filomela, după prima noapte de aşa-zisă dragoste, în a doua şi în a treia noapte, oricât încerca să se autosugestioneze că îi face plăcere „invazia” celuilalt, a străinului, în trupul ei, corpul ei, glandele, celulele se încăpăţânau să nu o asculte şi să se baricadeze într-o uscăciune de deşert peste care n-a mai plouat de o sută de ani.

La refuzul total al trupului ei contribuiau gesturile repezite ale lui Aristotel (Ţuţu, cum încerca ea să-l alinte), mâinile lui reci ca nişte şerpi care-i alunecau pe pielea spatelui, picioarele de asemenea ca nişte sloiuri de gheaţă rupte din streaşină şi strecurate în pat, sub plapumă, coatele lui prost plasate, rugoase, care, în sprijin, mereu îi prindeau câte un petic de piele răstignindu-l în pioneze de cearceaf, gura lui urât mirositoare, ţepii din barbă ce-i zgâriau pielea gâtului, transpiraţia năclăită şi lipicioasă pe care o simţea întinzându-se ca o ciupercă scârboasă între ei, tot acest mic univers din pat era unul făcut să-i chinuie zadarnic.

În final (aşa gândea Filomela, cu isteţimea instinctivă a oricărei femei,  împăcată: „bine că-i în final!”) Ţuţu icnea o dată de ziceai că l-a înjunghiat cineva, corpul se cabra (prima dată, Filomela, neprevenită, a crezut că moare şi l-a răsturnat cu o forţă pe care nu şi-o ştia, turnându-i apoi carafa de apă de pe noptieră pe trupul schilav cu coaste aparente şi început de burtică) şi apoi cădea lat ca o moluscă flască şi adormea imediat sforăind ca un circular.

Filomela se ridica încet să nu-l trezească, se ducea la baie şi se spăla îndelung, cu grijă, plângând, încercând să scoată din piele mirosul lui şi orice semn al atingerii…  Se uita în oglindă la chipul boţit cu trăsăturile căzute şi se acuza singură. „O să mă duc la un doctor, cred că nu sunt normală” – conchidea ea în urma fiecărui episod, dar nu se ducea la doctor.  Şi dacă s-ar fi dus, îşi imagina ea conversaţia: „Bună ziua, domnu’ doctor”. „Bună ziua – i-ar fi răspuns doctorul de după ochelarii aşezaţi spre vârful nasului (încât îţi venea tot timpul să sari de pe scaun şi să-i prinzi, în cazul în care ar cădea) - ce problemă aveţi?”

Aici mintea Filomelei se bloca. Ce problemă avea? Chiar, care era problema ei? Se uita cu gura căscată şi asculta ca trăznită, cu o anumită invidie de care se ruşina, dimineaţa, „consideraţiile” colegelor ei de birou, care povesteau, fiecare, cu lux de amănunte ce făcuseră cu bărbatul, cu iubitul. De câte ori, în câte feluri… Pentru ea, acest de neînţeles act îndelung visat şi râvnit se termina înainte de a începe… Care era problema ei, de ce nu era o femeie ca toate femeile, de ce nu se putea bucura de dragoste? Până şi câinii şi pisicile şi broaştele şi păsările – adevărat, doar din instinct de reproducere – se bucurau, o dată pe an …

(continuarea o veţi putea citi în toamnă, în volum)