Cartea de sidef

Înger plângând

Îngerul meu e un înger trist.

Nu îl ştie pe Elohim, n-a auzit de Christ.

Îngerul meu ne cunoaşte pe noi pe de rost;

Cu numele noastre, cu ziua de zi,

Cu nopţile alungite prin calendare…

Ne toarnă în trupuri o împăcată licoare

Păcătoasă, fără păcat.

Am murit de o mie de ori

Şi de o mie de ori am reînviatPpână la aburul umbrei tale plutind prin livadă

Până la lucrurile care s-au obişnuit să te vadă

Până la cojile stacojii din care fericirea s-a dezghiocat.

Îngerul meu e un înger trist

Pentru că nu poate înţelege

De ce un suflet aproape rotund

Umblă pe două fiinţe

Una fără alta betege

Când unul ar trebui ca să fie…

Îngerul meu, câteodată,

Se ascunde şi plânge.

Ţigara definitivă

Fumăm ţigări cu eter.

Dragostea e de pământ,

Lacrimile, de cer.

De moarte mi-e sete,

De viaţă parcă-s stingher.

Tu?…

Nu mai ştiu cine eşti.

Te privesc dintr-o umbră bolnavă,

Mama mă strigă din vis pe numele mic,

Speriată şi gravă.

Are vocea înaltă.

Mi-e frig şi urât.

Am pierdut şi puterea de a te fi dorit.

Îngerul nu-mi mai zice nici un cuvânt.

Şi totuşi,

Te aştept în dragostea ta,

Ca un beţiv într-un birt părăsit,

Ca un flutur în pupă.

Inimă stă să se rupă

În albastre fâşii…

Vino,

Când ai ca să vii

Sau închide cu zgomot fereastra.

Nu te mai pot iubi

Altfel, decât definitiv,

Cât fumăm, absorbiţi,

Din ţigara aceasta.

Versul pe cruce

Ce ţi se pare de neînţeles

Că din mine n-a rămas decât vers,

Vers şi mâhnire

Un lung prohod început chiar la naşterea mea…

Cum vrei să râd când veselirile mele

Sunt dincolo, în inima ta

Din care-am fugit.

Aici a rămas o carcasă

Unde mişună felinele în întuneric.

Ori nu înţelegi că nu pot

Să trăiesc pe jumătate,

Cu zilele întretăiate,

Cu respiraţia arsă

Cu sensul vieţii absent?

Mai degrabă aş muri

Decât să nu te mai ştiu iubi.

Şi nu mai fi trist

De parcă cineva ne-a furat

Sufletele

Cu tot cu dragoste

Şi a fugit de pe crucea lui Christ.

Dreapta şi stânga

Sunt totalmente distrusă.

Partea mea stângă e otova.

Inima, ca o casă îndelung părăsită,

Nici nu mai aşteaptă pe cineva.

Ochiul cel bun s-a topit pe jumătate,

E gol şi lucios;

În el nu mai joacă boltit,

Chipul îngerului frumos…

Încă te mai iubesc

Cu durerea de a nu ajunge până la tine.

Încă te iubesc,

Sfâşiat îmi e sufletul,

Ca o coadă colorată de zmeu.

Lumea e împotrivă,

Viaţa e împotrivă,

Partea mea dreaptă e împotrivă

Şi totuşi,

Eu nu vreau să cobor

Din acest ameţitor carusel

Unde-mi frâng oasele,

Unul câte unul,

Unde-mi strivesc zilele

Una câte una,

Unde-mi sting viaţa câte puţin,

Pentru că, doar la capătul acestei nimiciri,

Voi afla cine sunt cu adevărat.

Zămislire

Dragostea nu e bună.

Florile ştiu asta.

Ele stau liniştite cu rădăcinile în pământ

Şi petalele tremurând de culoare;

Ele sunt egale-n destin

Şi zămislesc fericită splendoare;

Dragostea nu e bună.

Piatra îşi curbează spinarea

Şi surâde în adâncul tăcerii.

Nu ştim ca pietrele să iubească,

Ele sunt temelie oricărei zidiri.

Numai omul, de om ce este

Nu se poate închipui în afara iubirii…

El se zămisleşte în jurul dragostei din inima lui

Încet, cerc după cerc,

Cum perla în măruntaiele scoicii,

Din sfredelitoare durere.

Dragostea nu e bună

Oamenii nu ştiu asta.

Mărul dintâi

Ne-am întors în mărul cuminte:

Două seminţe căpruie şi reci

Miez alcalin, coaja dulceagă,

Viaţa întreagă, moartea întreagă,

Stau şi aşteaptă gustarul.

Peste potecă trece un şarpe-ntristat.

Domnul scormoneşte cu toiagul prin iarbă,

Zâmbind într-o parte.

Văzduhul miroase a slovă necoaptă

Şi a păcat neumblat.

Mă uit la liniştea ta prin solzul curat şi sticlos.

Eşti aşa de frumos!…

Copacul din mine foşneşte

zornăindu-şi lumina,

Toată, în sărbătoare,

grădina

aşteaptă.

Trebuie că astăzi va fi ziua cea înţeleaptă.

Sora mea

Să vină moartea, sora mea plăcută

Să-mi stea ca pasărea-n amiază, pe o creangă,

Să mă privească veselă şi mută

Şi eu să nu mă tem că nu-s întreagă.

Mi-eşti drag, ţi-s dragă.

Nici la-nceput, nici ultimii din soartă,

Din cerurile frânte rând pe rând,

Am înălţat pentru iubiţi, o poartă

E ferecată cu un jurământ.

O va deschide,în urma noastră, luna,

Când trupurile noastre în pământ,

Vor întări că dragostea e una.

Nu mai ştiu

Nu mai ştiu care inimă

Doare atât de curat,

Inima mea de femeie incertă

Sau inima ta de înger damnat,

Nu mai ştiu ce culoare trebuie să aibă lumina

Şi cât de sus ajunge sufletul îndrăgostit

Nu mai ştiu nimic din câte n-am împlinit;

Toate s-au zămislit şi s-au rostuit

Ca nişte pietre cuminţi într-o albie secată de râu.

Sunt un fir în pustiu, fierbinte şi singur

Peste care adie răcoros slava ta.

Nu aud decât o arsură.

Şi nu ştiu dacă e o lacrimă

pe o piatră încinsă

sau e inima.

Distanţă

Oamenii sunt foarte frumoşi şi înalţi.

Sunt alcătuiţi din mai multe substanţe rotunde

Au un înveliş moale şi sensibil

Şi sunt umpluţi cu lichide.

Ei umblă în cerc şi visează vise de oameni.

Toate gesturile lor îi trădează.

Se tem să spună ce simt.

Inima … o consideră doar o pompă

Şi nu-i acordă o importanţă prea mare,

Nici simţămintele nu sunt la mare preţ.

Sunt atenţi, foarte atenţi, la conţinutul lor

Care trebuie completat permanent.

Sunt mânaţi încoace şi-ncolo, ca mareea, de spaimă.

Unora li se sparge învelişul din care

Curg afară adevăruri, dureri, frici, lacrimi, neputinţe,

Suferinţă, tristeţe.

Ceilalţi îi dau la o parte, la început mai ferit, apoi cu îmbrânceli.

Aici nu se spune adevărul.

Aici nu se plânge.

Aici nu se neîmplineşte.

Oamenii sunt frumoşi şi multicolori

Uneori îmi doresc să fiu aşijderea.

Dar nu cred că pentru această inimă vorbitoare

Două picioare de om şi un înveliş ar fi de ajuns.

Prefer să îi iubesc de la această distanţă.

Implorare

Doamne,

Fă o singură dragoste

acestei hume în care ne-ai zidit!

Aproape că te-am desluşit

Desenând preocupat şi tăcut.

Am împlinit tot ce ne-ai început

Mai puţin înserarea cu gust de migdală…

Stăm ţintuiţi ca două piroane de piatră roşie

În zidul timpului.

Sub tălpile noastre curge,

În sepia, un fel de realitate.

În dreapta, se unduie lent

Fuioare galbene de lumină pudrată

Eterul de gheaţă albastră, fluide în globuri verzui;

În stânga, tot ce nu ştim vedea este întrutotul viu.

Suntem o răspântie albă

Într-un câmp nesfârşit.

N-am întors privirea niciodată.

Doamne,

Pune, în această inimă cu două puteri,

Dragostea prin care ne dobândim Ţie

Ca nişte flori.

Şi nisipurile, şi raza Ta nenumărată,

Şi norii din vise ştiu

Că noi suntem una.

Nu ne mai lăsa osebiţi…

Portret

Uneori te iubesc într-atâta de tare

Încât soarele însuşi vine în lume

De la mine din stern.

Te ridici

Încâlcit printre razele drepte şi somnoroase

Pleoapele tale se zbat în linia zorilor

Ca un refren.

Pe mare se înfiripă un vânt afânat.

Pielea trupului tău ca o hartă

De continent încă nedescifrat

Nu delimitează doar un trup de bărbat.

Univers înţesat de zvonuri de seve şi mirt

stele necunoscute, spaţii fără distanţă

timp fără curgere

pământ eterat, nelumit,

iubire fără iubit

Eşti înalt şi vechi ca un mit despre facerea lumii dintâi.

Nu ştii nimic despre toate acestea

Dar când ridici braţele, cerul prinde putere.

Eşti ochiul curat şi blajin dintre cuget şi vrere

Prilej pentru libera trecere a pietrei în apă

A luminii în om, a frunzei în ziua de vară.

Trebuie doar ca soarele să vrea să răsară.

Colorit

Bărbatul e singur

Cu mâinile goale

În mijlocul vieţii – stâlp în pustiu.

Caută cu privirea de jur-împrejur,

Un reazem, un ungher, un prilej pentru fiu.

De undeva se aude o glas tânguit,

Apoi hohote cristaline.

Viaţa netrăită împunge sângele, pielea, oasele,

Cum soarele, la răsărit,

Întinde mreje galbene peste coline.

Începutul este trandafiriu.

Încercările au o dominantă vibrare.

Durerea e mov,

Deznădejdea e gri.

Iubirea e un curcubeu beat de fiecare culoare.

Cine zice că moartea e neagră?

Poate o limpezire albastră

Între nadir şi zenit,

După multele încercări

De a fi împlinit.

Inscripţii

De-a lungul zilelor mele scrie „durere”

Aşa cum scrie pe cer „Dumnezeu”.

Păsările ară văzduhul

Căutând semnele sigure.

Eu caut să ştiu de ce m-am întâmplat pe aici,

Să văd via întreagă şi extazul în strugure

Şi plăpânda lumină din visul fratelui meu,

Omul care aduce sămânţa

Şi timpul, când nu mai are putere…

Ce e femeia? – dar glia?

De ce ne înduioşează păpădia

Cum singură şi fără de dragoste

Se sporeşte-n seminţe striate?…

E un suflu egal peste toate

Şi pare a nu fi şi în mine

Deşi toate le alcătui cum se cuvine.

Norii se bulucesc peste scrisul din cer.

Parcă a şters cineva şi amintirea durerii îndată.

Iubesc un bărbat din alt timp.

Are pasul felin, ochiul curat,

Gândul de piatră.

El rescrie în mine istoria lumii

De apă de pământ şi de cer

Cu o caligrafie fierbinte şi riguros ordonată.

Inima

Inima mea a câştigat

forma inimii tale,

Bărbat frumos,

Înfăşurat în miracol umbros!

Mi-e tare dor de tine mereu.

Am uitat că mi-am destinat

Nişte clipe doar ale mele

Am uitat că femeia nu iartă

Şi că eşti răstignit…

Am văzut liliac înflorit izbucnit dintre coapsele toamnei,

Am văzut cum ascunde şireata

Galben în frunze,

Şi viaţa cu moartea stau la un loc

Într-o singură oră

La nesfârşit.

Cum să nu fii fericit?

Predestinat

Te clatini în sângele meu

Ca o luntre pe râu.

Nu ştiu să-ţi vorbesc cu adevărat.

Spun doar nişte sunete liliachii

Şi, după intensitatea ochilor tăi,

Ştiu că ai înţeles.

De la o vreme,

Nu e nevoie de vorbe…

Poate că nu există dragoste,

Dar atunci, ce caută Dumnezeu,

Cu mănunchiul de înţelesuri

La noi în livadă?

Poate că nu ştiu să te iubesc

Altfel decât cufundată în inima ta moale şi bună

Sau ca o câmpie care-şi aleargă dropiile

Sub un cer desenat.

Nu ştiu să te iubesc decât

Cum o femeie iubeşte bărbatul interzis

Şi predestinat.

Poate că nu există dragoste

Dar cine se încumetă să despartă lumina de lună?

Contururi

Tu desenezi în zare

Dimineţi de sineală, fistic şi lămâie.

De sticlă par norii, arborii – din hârtie glasată,

Oamenii, din carbon lustruit…

E un spaţiu clar şi curat

Şi un copil ar fi bucurat

Să primească în dar o cutie

Alcătuită din culoare, vânt şi lumină.

Între noi e distanţă de doar o privire.

Ne uităm pe rând, cu sfială.

Poate nici nu încălzeşti sub pleoapele calme

Acelaşi contur…

Poate nici felul în care în mine te strig

Nu ajunge la tine prin frig…

Poate frunzele tale-s mai grele,

Poate cerul meu e impur…

Al cui este ochiul ce aleargă-ntre noi

Potrivind, din grabă, galben,

Albastru

Linie,

Umbră,

Blestem?

Dacă Dumnezeu nu există,

De ce mă mai tem

Să nu îmi vadă inima cineva

Şi s-o deseneze?

Dacă toate trebuie să fie aşa cum se află,

A cui este ziua piezişă, şi altele multe,

Îngrămădite-ntre noi?

De ce la tine e soare

Şi pe mine mă adulmecă ploi?…

Evoluţie

Moartea nu vine niciodată la mine,

Face rotocoale largi prin desiş.

Mai întâi tata

Cu palmele lui răbdătoare ca două continente

Brăzdate de întrebări şi lehamite,

Cu viaţa lui de derviş,

Apoi bărbatul care mi-a coborât

Trupul de elf într-un trup de femeie,

Şi iar, camaradul vânător de metafore pure,

Scormonind cu venele goale la rădăcina vocalei

Apoi aproapele aproapelui meu

Ca o săgeată de jad împotrivindu-se legii…

Am murit cu toate plăpândele, mereu

Exersând

Iar acum nu găsesc cum să mor.

Şi cât aş vrea să sting odată acest lanţ nesfârşit

De cruci adăugate

Trebuie să fie vreun fel de a muri

Şi pentru o părere de viaţă…

Numele meu

Cum crezi tu că s-ar putea trăi fără tine

Când toate rădăcinile şi terminaţiile destinului meu

Sunt vecine

Cu respiraţia ta miresmată?

Cum crezi că aş vedea soarele

Altfel decât ca pe o minge inutilă şi roşie, toată pătată

Dacă tu nu l-ai umple de căldură şi sens,

Cum ar fi frunzele şi aerul lor îndrăzneţ

Fără genele tale de peţioluri graţioase

Şi ce fel de verde-aş vedea?

Cum să fie sărutul ceva

Fără gura dulce a ta

Şi eu ce să caut pe lume

Dacă nimeni nu mă ştie pe nume?

Să nu pleci, nu pleca,

La tine în piept, lângă inimă,

e întreagă, netrăită deloc,

varianta perfectă a mea.

Nu există dragoste

Fie.

Nu există dragoste.

Atunci, e o potrivire între spaţiu şi timp

A unui unghi liniştit

Unde materia nu mai are cădere

Şi albul stă în tecile lui de-ntuneric.

Dacă nu există dragoste

De ce atomul e sferic

Şi dincolo de orice-ncercare

Rămâne stingher şi proscris?

De ce, când zâmbeşti,

Toată substanţa secretă a lumii

Se rânduie ca în paradis

Şi moartea îmi pare mai bună mamă

În braţele tale?

Dacă nu există dragoste

Întreg universul nu are nici o fărâmă de noimă,

O îngrămădire de sfere

Colorate, aseptizate şi seci.

Nu mă ademeni…

Şi prima frunză şi ultima stea

Şi pasărea dintr-un vis de copil

Chiar dacă nu ştiu, se află în dragoste.

Altfel nici nu s-ar cădea.

Cât să vă scriu

Stau în dragostea lui

Ca într-o perfect simetrică pânză de păianjen

Sunt calmă pentru că ştiu

Ce riscuri mortale implică zborul.

Mă iubeşte şi simt asta

În ţeava fiecărui os înţepenit;

Nu mă mişc decât atât cât mi-e necesar

Să văd ce-i afară

Cum umblă oamenii bezmetici, fericiţi,

Supăraţi, năuci, vii.

Eu stau aici pentru că mi-e frică de zbor

Şi lui îi e frică de viaţă.

Eu stau aici pentru că nu îndrăznesc

să îl las singur în singurătatea lui…

În pânza verticală sunt zilele mele toate de când am iubit.

Pot să le număr…

De o parte e cerul, limpezit, de care mi-e sete,

De alta, pământul de care mi-e silă şi dor…

Mai am foarte puţin până mor,

Poate nici cât să vă scriu şi să vă spun

Să nu zburaţi niciodată

La egală distanţă între cer şi pământ

Dacă nu sunteţi făcuţi pentru zbor

Şi să nu umblaţi pe pământ,

Dacă nu ştiţi cum se moare…

Pasărea

Am murit şi mi-am îngropat

Sufletul sub un zid părăsit, surpat şi năpădit

De buruieni necunoscute şi vesele.

În urmă ai rămas tu şi atât.

Soarele se-aburcă peste deal

Şi se uită la tine duios.

Eşti un om curajos. Ai înfruntat, ca Ulysse,

Cele mai cumplite primejdii

Şi nu te-ai întors.

Nu ştim aproape nimic despre bărbaţi

Şi trăim în lumea acesta a lor.

Nu ştim nimic despre dragoste şi o căutăm orbeşte.

Suntem nişte ziduri umblătoare din cărămidă roşie,

Roase de îndoială, subminate de frica de a nu împlini,

Bântuite de spaima inutilităţii …

Deasupra sunt stelele reci, cuminţi, fără dorinţă,

ţintuind nesfârşitul ca nişte borne

pe marginea unui drum prăfuit din câmpie

Zidul este un cerc în jurul unui fior.

Eu am lăsat un loc liber în lume

Şi am deschis un cer pe sub glie.

O pasăre vine şi cântă în fiecare dimineaţă

La tine în univers

Pe un zid surpat, părăsit.

Viaţa are oroare de vid.

Am murit şi vreau să mai mor.

Primăvara nu vine

Tu nu mai iubeşti.

Primăvara nu vine.

Inimile au îngheţat ca doi străjeri pe un munte uitat.

Dorinţa s-a aşezat pe o piatră

Şi rupe crenguţe uscate.

La ce se gândeşte, nu ştim…

La visele curmate cu lama vibrantă a minţii la jumătate?

La trupul meu de caisă înecând în dulceaţă

Un sâmbure rugos?

Parcă mai bine-aş muri …

Am fulgerat în toate oglinzile

Să ne putem privi o secundă cu sufletele în ochi.

Am putea lipi, într-o noapte, timpii noştri distincţi

Într-o singură eră.

Ce dacă fericirea e efemeră

Şi dragostea trece, cum spui?

Cine-a mai pomenit să spargi cu barosul lumina

Să-i afli miezul gălbui?

Măcar lasă-mă să te privesc

Cum aşezi cu grijă fotonii în rafturi

şi sudezi florile pe crengile triste,

S-ar putea să mă prefac că îmi place.

Poate o să găsesc această primăvară trucată

Mai limpede şi justificată.

Eu nu vreau să intru în lume

Tu aprinzi mereu alte focuri în paradis.

Crezi că mi-e frică de rug,

Că mă tem de destin?

Când voi sfârşi acest chin,

voi avea încotro s-o apuc?

Nici în cer nu e loc nici în lut…

.

Putea să fie

M-am uitat de aproape la frunză,

Nu era rugină, rugina miroase

ca un sânge de om.

Frunza mirosea doar a lumină coaptă,

A lumină murind.

Aşa arată iadul, ştiu sigur:

Ca o zi de toamnă îndelungă şi calmă

În care te-am pierdut

Ca o zi fără sfârşit, fără început,

Ca o zi liniştită în care moartea noastră

se va fi petrecut mai demult

nici lacrimi pentru plâns

nu am auzit să mai fie.

Alerg cu acest gard de spini înroşiţi

Strângându-se în jurul inimii

Fug cu durerea întemniţată în stern…

Nu mă părăsi, nu mă părăsi, nu mă părăsi…

Sunt o păpuşă de porţelan

înfăşată în zdrenţele vieţii mele arzând.

Putea să fie altfel de toamnă.

Oare m-o fi iubit?

Nu mai ştiu unde e rău şi unde e bine

Şi nici ce sunt binele şi răul nu ştiu.

Sunt un pustiu locuit de morgane,

Pe care-l taie în rondele concentrice

Un soare străin.

De ce m-a născut maica mea bună

Într-o noapte bântuită de stele năuce,

De ce nu mi-a dat pe lângă suflet

Şi puterea de a-l opri?…

Nu mai vreau să te-aştept.

Nu mai vreau nici să ştiu că exişti.

Nu am cum să te aflu în mine şi să te dezleg.

În ce ungher al meu e iubirea de tine?

Oare am devenit tu şi nu e nimic de făcut

Până la capătul acestei ere străine?

Când va osteni sabia soarelui,

Îmi voi aminti cerul tău înspumat

Ca o mare de stele

tălăzuind potolit?

Oare chiar m-ai iubit?

Vei şti?

Am un înger şi o carte nescrisă

Om nu pot fi, de murit nu ştiu cum se moare.

Mă uit la dragoste cum ţine universul

Într-o respirare

Într-o grijă, într-o iertare promisă.

Pietrele spun că e trecător,

Aerul stă între lucruri, rănit,

Îngerul meu îmi spune să uit

Zilele în care pe nimeni nu dor.

Slovele cresc în coapsele mele, în uter, în stern.

Iubirea mă opreşte să văd dincolo de abscisă.

Scriu ca un orb pipăind suflete,

Arbori, cer şi tăcere.

Pe orbitele ochilor mei, banii de aur

Ai ochilor tăi şlefuiţi de arşiţă;

Dacă stelele cad, cad în sufletul tău…

Când soarele se îngână paşnic spre asfinţit

Tu vei şti cât de mult te-am iubit şi că n-am existat?

Poate doar nişte cuvinte scrise pe mare,

Pe nisip, pe coastele tale,

În care, vremelnic, mă voi fi întâmplat…

Îndeletnicire

Eu am o puţină putere

Şi o îndeletnicire ingrată:

Umplu îngeri de cristal

Cu ghemotoace de hârtie cretată.

Visele, le rup de la jumătate

Să odrăslească realităţi determinate.

De dragoste, am încetat să-mi mai trec anii

prin trupul lui colorat.

El nu este întrutotul bărbat,

Eu îl scriu ca pe o duminică fără biserică,

Eu îl scriu ca pe un sfânt fără aură şi fără habar,

Grâul împărtăşaniei nu a ajuns în hambar

Lumina nu locuieşte în sfeşnic, încă.

Răbdarea mea taie deodată două stele din stâncă

Noaptea străluminată abia s-a deschis

În pocale se clatină un vin interzis,

Cerul e-n spaimă

Oameni goi şi pribegi calcă pe-o ţărână de fum

Suntem pe drum.

Tu, piatră!

Tu,

Piatră!

Ridică-ţi ochii şi vorbeşte,

Spune-i lui, minunatului,

De strălucirea din această dimineaţă

Inabordabilă ca o căpăţână de zahăr candel,

De păsările fericite ce-i întretaie cu triluri înalte

Inima lui de înger mâhnit

Şi aşează ziua pe făgaşul către zenit,

Tu, piatră!

Prefă-te în inima mea!

Tu, cu înţelepciunea ta de piatră

Mă vei face să nu mă mai doară,

Tu, piatră, tu!…

Nici nu ştii cât de greu e să fii din femeie

Şi nu din nisip împietrit!

Zilele mele, toate sunt una,

de când am iubit,

şi inima mea umblă desculţă

prin spini şi hăţiş

nu are odihnă şi nici curmeziş.

Tu, care pe toate le ştii,

Piatră bună,

Crezi că e bine să fii?

Portret de femeie

Sunt o femeie făcută din trandafiri înalţi

cu spini înveliţi domestic în teci de sidef.

Dacă desprinzi puţin carnea petalei

se zăreşte stepa gălbuie şi arsă

străbătută-n galop de sirepi

de neamul acela nestatornic şi necruţător.

Oh! Dacă tu ai şti cât mi-e dor

să trec cu fruntea prin nor

ca o lance, prin frunze, vătămătoare,

Şi să înfig pintenii-n soartă până o aud sângerând!…

să văd pământul ca o mamă alergând

În întâmpinare

Şi iarba să amuţească

Sub soarele din ce în ce mai atent!…

Sunt o femeie cu petale de foc îngheţat

Şi stamine de aur.

Plâng şi adorm suspinând de o necunoscută dorinţă

Visez să umblu liberă, goală

prin galaxii. Văd, tu eşti lumina zodiei

sub care alerg cu picioarele întemniţate

în condiţia mea de femeie,

Ca un prinţ fermecat într-un trup de balaur.

Văd, tu eşti zarea spre care mă-ndrept

Cu o sete ce se hrăneşte din vânt

Şi la care nu voi sosi niciodată.

Ştiu, numai cu tine,

Frunzele mele prudente, ţepoase,

Respiră calme ca fulgul în ger,

Şi universul miroase a casă,

a mămică pufoasă şi a tată sever.

Dragostea adună întreg al lumii amar

Şi este foarte frumoasă.

Crucea cu diamante

Îmi duc semeaţă dragostea în spate

Ca pe o cruce de aur cu diamante,

Nimeni nu a avut vreodată

O cruce cu atâtea păcate

Nepătată şi locuită de stea.

Oamenii spun că sunt proastă şi slabă

Că abia mă mai văd

Şi într-o zi voi intra în ţărână

Iar crucea se va lua de la mine

Şi va sta pe tarabă

Şi că nu sunt de tine.

Nu fac rău nimănui,

Te iubesc fără margini şi-am ameţit

Sub ploaia de lumină sfâşietoare

Iar tu ai un zâmbet uimit

Am despicat

Universul în mijloc să te privesc

Şi mă doare ca o pecete de plumb istovit

Tristeţea buzelor tale şovăitoare.

Nimic să nu spui.

Se vor lua cuvintele tale

Şi se vor zidi, de granit, peste tot ce-am visat.

Lasă-mă să-mi port singură vina

de a te fi strigat pe numele tău de bărbat.

Înscrisuri

Doamne, nu te lăsa!

Tu ai scrijelit acest fel de dragoste,

nemaiştiută, în inima mea,

cu ochii lui arşi şi peniţă de gene.

Ştiu un copil ce a zgâriat pe sticla de geam

cu un cui „mamamama” ca să o cheme

şi nu s-a mai şters.

De ce vrei să mă sfâşii cu neîndurare

când doar atâta eu am?…

La ce-ţi va trebui acest corp curbat

de timp şi păcat,

învelind o inimă goală

prin care curge neantul,

încoace şi-ncolo, învolburat?

De ce ai lăsat dragoste oamenilor,

dacă nu le e dat în putere s-o poarte senini?

Ce căuta soarele tău de duminică,

înzecit, în potirul narciselor de prin vecini,

dacă ştiai că vei trimite apusul şi vara-n galop de dogoare

şi ai bănuit că nu pot îndura?

Scrie tu pe deasupra ceva.

Sau scrie mai apăsat şi mai mare

să se poată vedea.

Ştii mai bine ca mine

că semnul îşi cheamă un sens.

Ai văzut?, imensitatea sufletului aproape că încape

pe sub arcadele din alfabetul rusesc…

Atât o să scriu despre dragoste

până o să mă laşi să iubesc.

Ana Maria Ioana Ana Maria Ioana

Am închis, încet, ochii.

Am văzut o mare de femei.

Toate veneau, ca o armie hotărâtă şi necruţătoare

să se iubească cu tine în sângele meu.

Le-am văzut chipurile clare şi strălucitoare ca o medalie,

Ochii galeşi, buzele întredeschise, roşii, umede,

sânii, tăind aerul în semicercuri perfecte şi ameţitoare,

braţele pornite în întâmpinare ca nişte droturi de marmură catifelată,

coapsele ferme şi tălpile iuţi.

Toate se ridicaseră în picioare în fiecare celulă ce mă compune,

cum stau străjerii în nişele cetăţii şi larvele albinelor viitoare în hexagon,

şi toate te doreau.

Spaima neputinţei a fulgerat ca un blitz într-o peşteră,

şi toate frumoasele, miliardele de frumoase ce s-au purtat

una pe alta în pântec până la mine, cum ne purtăm şi noi homunculul

atârnat de chinga superioară a sternului,

s-au prefăcut într-un imens osuar.

Cranii, cranii mici, lucioase, cu plăcile încheiate zimţat, cum se îmbină

fâşiile iei de purtat în sărbătoare,

păr cânepiu, opac, găvane întunecate, în care clipocesc nopţile nedormite

de veghe la căpătâiul pruncilor sau bântuite de Zburător,

bărbaţi incongruenţi cu ei înşişi, spaime, griji, osteneală, lacrimi,

droburi de sare, iarba de primăvară, îndrăzneaţă şi veselă,

soarele de august ca o tingire încinsă, bucuria vetrei rotunde,

aducătoare de tihnă, oasele caline ale pieptului care au învelit o inimă

mereu îngrijorată

- aşa e inima femeii în mâna bărbatului.

Din cufărul pelvian rânjeşte pământul,

ca un sex hulpav şi nemântuit care înghite seminţe şi în secetă nu dă nimic;

pământul în care se scurg toate urdorile noastre, şi el ne face, în continuare,

pâine, flori miraculoase, piatră, aer bun de trăit şi apă neîncepută.

Femei îngropate ghemuit, în grote de piatră, în tumuli, ca vrejul curajos

prefigurat în bobul de fasole, dimpreună cu iubitul sau legiuitul sau stăpânul

după datină, deodată cu misterul nedezlegat niciodată al ungherelor trupului lor;

oasele drepte, lungi, ferme, fosforescente, în care se pot citi

anii de foame, anii de bucurie, anii de suferinţă, poverile şi lesnea;

regine înfăşate ca nişte pupe din care fluturele sufletului

a ieşit buimac şi îngheţat şi n-a mai aflat drumul spre soare;

femei cernite pe care războaiele bărbaţilor le-au lăsat nemângâiate,

cu dorinţa pusă la stos, văduvele lumii ca un ţipăt amestecând aleanul bărbaţilor altor femei într-un creuzet al supravieţuirii neruşinate, dar triumfătoare;

femei care, toate, au fost dăruite să nască,

să dea văzduhului şi izvoarelor şi miezului incandescent al mamei supreme,

strigăt de izbândă şi de legitimitate deplină a condiţiei lor de pângărite,

de obiecte râvnite sau înhăţate,

de suflete neizbăvite de o dorinţă fără sfârşit şi fără de nume,

ele, femeile acestea, ca un lanţ spiralat, trag lumea spre cer cu dârzenie şi duioşie,

pentru că doar în cer, doar acolo, li se sfârşeşte cazna trupului despicat, despicat,

pentru că doar în cer, inima n-o să mai fluture ca lumina-n opaiţ

când se vălureşte perdeaua,

pentru că doar în cer se pot odihni şi pot confecţiona obiecte mici, frumoase, inutile,

dar,

până la cer,

astăzi, s-au oprit o clipă, nehotărâte,

în braţele tale,

prin mine, neştiutoarea,

cea în care şi-au adunat, cu îngrijire,

toată speranţa.

Aceasta este iubirea

Aceasta este iubirea.

Muntele calm, de diamant, cu muchii ascuţite, lucioase,

în care atârnă trofeele tale: fâşii de piele mototolită,

zâmbetul meu mic, amărui, uşor ironic,

privirea aceea absentă, care te scoate din minţi,

întoarsă înăuntru,

alunecând peste tine fără să te vadă,

urletele unei singurătăţi neputincioase şi definitive,

lingând otrăvitor coşul pieptului.

Într-un versant al muntelui, sexul meu ca o hrubă caldă şi umedă

spre care tu nu osteneşti să urci

şi în care ai vrea să te cufunzi ca în eternitate.

Aceasta este iubirea.

O pădure de nuferi gigantici şi maiestuoşi

gestându-şi nemaivăzutele culori din miasmele unei mame fetide;

ura ce mă invadează, cotropitoare în secundele în care

simt că nu mă iubeşti de moarte;

ţigările mele construind inele de fum, elastice,

reînnodând cordonul ombilical până la stelele

din care am coborât

împreună.

Aceasta este iubirea.

Scârba de îmbâcseala propriei minţi,

nebunia deasupra căreia m-am atârnat ca un fals sinucigaş,

ţinând cu mâinile frânghia la oarecare distanţă,

cu unghiile înfipte în carne.

Aceasta este iubirea.

Rugul pe care voi urca fericită,

ştiind că tu eşti focul ce mă va înălţa.

Timpul

Timpul stă între pomi

atârnat ca o pânză de păianjen;

Zorile-l colorează în mov

apusul îi adaugă broboane sclipitoare de vată.

Noi umblăm între spiţele lui

şi vedem doar în faţă şi-n spate,

el se leagănă cu povara noastră cu tot

şi întotdeauna are dreptate.

Timpul nu cântă, nu plânge, nu doarme,

nu-l doare.

Toate se schimbă în juru-i

pomi, apă, lumină, splendoare,

Cheotorile lui fermecate se strâng

Pe crengile unui galben adânc

şi parcă ar fi pace şi soare.

Fermecaţi de un fir, agăţaţi de-o celulă

mergem în sus şi în jos ca ocnaşu-n celulă

şi visăm că e mare puterea noastră de-a fi.

Poate e-o închipuită alunecare

pe-o roată de-o singură zi .

Pulbere

Iubeşte-mă tu,

Iubeşte-mă tu,

Ca izvorul pridvorul de iarbă,

nu mă lăsa să te uit

nu-mi lăsa sângele mirosul să-ţi piardă…

Iubeşte-mă tu,

Iubeşte-mă tu,

Sapă-mi în trup hieroglife învoalte,

soarbe-mă, udă-mă, mistuie

albul şi negrul cu multe păcate.

Tu eşti Calea Lactee,

Orbul, Uitatul,

lumina şi taina

necuprinse-n gândire,

eu sunt pulbere albă

şi în tine arzând voi avea strălucire.

Scoica de cristal

O mână strânge cu variabilă forţă,

cealaltă apucă, roteşte.

Se desprinde o coajă subţire ca solzul de peşte,

crescând în spirală domoală cu dantelă de zimţi coloraţi.

Dacă lemnul e moale din fire şi-ascultă

juponul din cloche-uri rigide

se înfoaie cochet şi e scurtă

durerea ajungerii la miezul lucios;

dacă lemnu-i potrivnic şi gestul nervos

sau stă poticnit în oţelul ce pare suav,

se fărâmă în zdrenţe răzleţe, timide,

zăbovindu-l pe ucenicul zugrav.

Astfel ajunge şi omul la lumina-i de slavă:

lepădând ca pe-o haină străină

materia, negrul şi stăruinţa-n zăbavă,

cum răsare de sub ghilotina ascuţitorii creioanelor de colorat

miezul bun pentru pielea filei pregătite de desenat.

O lume-înveleşte cu grijă stânjenul vremii.

O alta îl despică şi-l taie în cercuri cu raze fecunde

cioplind roţi de moară atente sub care

strecoară la măcinat mame uitate de prunci,

bărbaţi istoviţi, fetele crude.

Să se despartă mijlocul bun dintre tecile văzute, ştiute.

Vino să plângem fiorul acestor domniţe cu gene prelungi,

ce-şi taie din carne veşmântul să poată vădi cineva curcubeul…

Vino să vorbim despre mama, ce singură îşi culege hameiul

de pe câmpul cu lacrimi curbate, amare…

Ce vin vom clătina în pahare

când din lumină va rămâne doar coaja

ca un galben acrilic uscat, scorojit, întins pe asfaltul anost?

Vom avea timp de poveste

şi pentru „ce-ar fi să fi fost” ?

Veacul îşi cântă sieşi în surle şi goneşte

grăbit să cresteze-n aheliu,

inima lumii,-n precesie,

aşteaptă înfrigurată să urle la luna despuiată, puhavă,

înduioşător de bolnavă, - aproape de pensie – ,

dansând vals pe un cer ca o gresie,

unde sorii s-au alungit şi au curs

neştiuţi acum miliarde de ani, când pulberi ce astăzi

se-aburcă-n celule, rizomi, mitocondrii, micelii,

nu erau ştiute cu nume cum e necuprinsul Isus

prezent în slovele ce se subţiază sfioase

să încapă-n vecernii,

omul se înfruptă din apă, din aer, din glod şi din măr,

înghite pogoane de semne celeste,

iar inima lui, ca nisipul rostogolit între talazuri

de sidefuri încremenite în creste,

caută un lăcaş pentru rană.

Când lumina va frânge potopul de haos

şi va întinde curatele mreje,

între ochiuri, petrecute cu jumătate de trup,

scoici de cristal se vor frânge cu trosnet,

ca spinarea de iepure în gură de lup,

şi vor ivi în horbota albă,

vor arăta în cuvenită splendoare,

perla unică a inimii lumii aceste care tocmai a fost.

Deocamdată bate sfielnic, şi uneori doare.

Istoria bărbatului

A adunat de prin stelele facerii

feluritele pulberi şi le-a închegat

într-un tainic sălaş.

A luat din firida lui Cronos

un fir colorat şi elastic şi a însăilat între ele celule

despărţite doar de perdea vaporoasă de apă,

vălurită până în cel mai neştiut de nimeni lăcaş.

Sub o streaşină, învelită în rubin înviat, arde mocnit

inima luată cu împrumut de la un serafim scăpătat,

abia dacă poate între zăbrelele curbe să-ncapă.

…………………………………………………………

Într-o dimineaţă s-a gătit pentru zbor.

Şi-a desfăcut larg braţele şi s-a uitat îndelung peste mare.

Nu mai avea de răspuns la nici o-ntrebare

despre făptura lui pământeană, de iască.

Trecuse prin naştere, descuiase sipetul oaselor mamei

cum ai deschide fereastra să intre soarele-n cuhnie.

Cineva izbise scurt cu securea în funie,

funie ce îl lega de păzita lumină zeiască.

În grădină, sub pomii înecaţi de culoare,

aflase o alcătuire cu gene şi curbe ameţitoare

împărţind aerul tare al zilei în felii de miere compactă.

Deşi părea materială, concretă, mirosea a pictură abstractă.

Iubirea a izbit ca un val de durere plăcută,

oasele au clopoţit ca argintu-n altar,

venele alcătuiau pe cer portative, iar stele cădeau

în solfegii desenând acorduri de vechi alăută,

gesturile aveau teci de nectar,

iar ochii ei, ca pelinul de vară, pierduseră mult din amar.

Degetele vibrau ca un bici de mătase-ntr-o mână măiastră,

a sărit pe fereastră

în lanul de maci

şi a iubit-o cufundat până-n unghii

în vasele ei cu miresme molatice.

……………………………………………………………….

Într-o altă duminică s-a adunat şi-a plecat…

Ar mai fi stat măcar preţ de un singur sărut,

dar lumina din piept se pornise-n zăcut

şi nu mai voia cu nici un chip să deretice

iar încheieturile aripilor prinseseră un fel stăruitor de durut,

şi n-a fost priceput nici un vraci.

Timpul părea că-şi smulsese rărunchii…

Şi-i trecuse de rut.

A pornit după moarte s-o caute, s-o afle, să-i spună

că vremea cositului nu e încă-împlinită

şi că, în alună, sâmburul are boi de migdală,

iar patul de puf încă-i alb şi cleios,

iar ventuza cu zdrenţe de ghioc somnoros

nu poate s-o lase să cadă necoaptă,

şi ea să se legene goală şi să vadă de sus

cum sămânţa scăpată în iarbă se schimbă în smoală

cu rostul răpus.

Moartea, altfel o bătrână doamnă distinsă,

deşi pregătise dichisul pentru ucidere

şi aşezare în lut,

s-a lăsat înşelată sau s-a prefăcut.

El şi-a încins peste mijloc nişte curmeie de tei

şi-a căutat un toiag – a fost bună o trestie,

a scos de prin lăzi toate odoarele alor ai săi

şi a pornit să petreacă, să-şi bucure carnea, ochiul, gâtlejul,

să deosebească, prin ce? între ele nenumărate femei şi neveste

şi în cântare să îşi cufunde amarul iubitei dintâi.

Sau s-o uite, sau să n-o uite,

nici un învăţat n-a ştiut să-l asculte şi sfat să-i întoarcă

cu urmă,

nici o hârjoană,

nici o plăcere,

nici cea de pe urmă,

nu i-au şters de pe inimă semnul

cum nu poţi să ştergi din oglindă

ce îi arăţi şi-ţi întoarnă.

A devenit apoi, cumpătat, sau osteneala risipei

l-a-mpresurat ca şi lemnul copaiei în care

fiind prunc, văzuse cum vălătucii de abur se duc

după rama ferestrei,

deşi el ar fi vrut, cu toată-ncordarea neputinciosului trup,

să poruncească sticlei: „Opreşte-i!”…

…………………………………………………………….

Acum şade pe ghizdul luminii

priceput şi în viaţă şi-n moarte,

şi nu vede încotro e de dus.

Poate în sus, să mai fie ceva de aflat.

Caii ies unul câte unul pe pajişte.

S-a scăpătat.

Pasc.

Stelele agăţate de noapte ca liliecii de zgrunţuri, în peşteră,

seamănă cu pionezele-nfipte în peretele din răsărit

al casei de humă şi care

ţineau la vedere calendarul cu semnele roşii şi negre,

unele încercuite cu o altă culoare

ce învelea zilele rămase până la sorocul de naştere în lumea de brumă.

Hârtia e veche, s-a zdrenţuit pe la colţuri mânjită de-un galben bătrân.

Semnele s-au lăţit ca steluţele de cerneală albastră

picate din greşeală pe sugativa poroasă,

şi pentru nimeni altcineva nu par să mai aibă vreun sens.

În univers plouă liniştit şi miroase a mirt.

Doamne, oare ce am trăit,

Şi unde am mas?

Scrisoare

Unde vei fi?

Aici, eu îmi ascut singurătatea

printre stelele ce miros a dropsuri de lămâie.

Pot să întind mâna să le iau, să le zdrobesc între dinţi…

Nu o fac, parcă au totuşi un sens …

Unde vei fi fiind, neiubitule, trist ca un lan de mărăcini

înspre toamnă,

cu ghimpi arcuiţi şi frunze ţepoase,

- un lan unde nu poţi pătrunde decât

atunci când eşti hotărât să te-omori…

Pe unde-ţi aluneci ochii grei,

visători,

şi şoapta ta aspră ca o ţesală alunecând pe spatele

unei prinţese dintr-o eră apusă,

vădind dâre de sânge prin timpul placid?

Pentru ce să mă aflu, să mă-nalţ, să înfloresc

cu diamante de rouă pe chip,

dacă tu eşti străin,

înstrăinat şi de propria-ţi viaţă?

Pentru ce să-mi înfoi, zâmbitoare, nurii de var

dacă tu aievea nu vezi?

Cum să trec puntea suspinelor vieţii

dacă grija ta nu îmi poartă piciorul

pe scândurica îngustă,

şi deasupra ai pus un cer încruntat şi sever…

Nu ştiu să te iubesc în alt fel.

Asta e.

Te iubesc ca o femeie de sticlă.

Poţi vedea ce fac toate cuvintele tale în mine,

ce flori desenează, de gheaţă, ce fel de culori

irizează-n boccele lor cu vocale.

Te iubesc ca o femeie de fum.

Respiraţia ta, de-o anumită fervoare,

taie în mijloc un drum şi vălătucii de aur se dau la o parte

ca în faţa sabiei viteazului

capetele de balaur, plecate.

Te iubesc ca o femeie de lacrimi.

Ele cad cu zgomot, grăunţe de opal îngheţat în beşica umflată,

uscată, de porc. Acolo zuruie înnebunite,

alergând în arce de cerc

până vine mâna ta să le-oprească

şi, eliberate, să le răsfire prăfoase,

să le cunoască una câte una, cu muchiile lor elegante

şi inima albă.

Adună-le toate şi aşează-le-n salbă.

Ele îţi vor meni în care ev ne-am avut tare dragi

şi pe când ne vom naşte pereche.

În această lume, dragostea noastră este proscrisă

şi strigată-n răspântii, de parc-am ucis.

Este definitiv şi strict interzis să te uiţi la mine cu drag.

Lume nebună, ce-ai tu cu mine

şi cu dragostea inimii mele dacă eu

nu-ţi vin nici în prag?