Gabriela Savitsky

Scrisoare

Gabriela Savitsky — Tue, 29 Dec 2009 13:57:12 +0000

Moartea îmi lasă scrisori în zăpadă.

La capătul străzii, “la piatră”*,

Am găsit un hrisov tăiat în formă de cruce

Lângă o lotvă** de sânger.

Slovele mov clicăresc în albul cel alb

Cum iodura pe un petec de vată.

E frig ca în preajmă de stea părăsită.

Aş vrea să pot plânge

Dar toată apa din mine a-ngheţat ca de fier.

Îngenunchez ostenită.

Dau să rostesc rugăciunea

Şi un val ruginit mă copleşeşte cât ai clipi.

Şuvoaiele roşii se întind peste semne,

Acum pot citi.

Ating cu degetul fiecare cuvânt…

Din fiecare, pe rând, se iveşte un înger în carne şi oase.

Inima a tăcut fermecată;

Unul dintre ei, al patrulea, mă priveşte în ochi, se întoarce

Şi îmi arată cu degetul semnul lui şase.

Mă întind îngrozită, iau slova şi o întorc.

Toată zăpada se-aprinde ca la un semn

Genunchii sunt lipiţi de pământ, nu-s ai mei, nu m-ascultă,

În palmă, semnul de jar se roteşte

închipuind o spirală pirogravată pe lemn.

*la piatră = locul în care se aduna toată copilărimea de pe strada noastră şi cele adiacente. Era situată aproape de intersecţia străzii Cărămidăriei cu Şerpuită. Nu ştia nimeni cine şi de ce adusese acolo pietroiul acela uriaş, lângă stâlpul de iluminat unde ne adunam seara precum cărăbuşii, să spunem tot felul de poveşti inventate sau adevărate. Astăzi piatra nu mai e acolo. A fost acolo întreaga mea copilărie.

**lodvă = [ LÓDBĂ, lodbe, s.f. (Reg.) ]Bucată lungă de lemn, despicată dintr-un trunchi de copac; scândură groasă făcută din despicătura unui trunchi, cioplită numai cu securea. [Var.: lóbdă s.f.] – Din ucr. lodva.

Update:

Varianta iniţială a poemului

Moartea îmi scrie scrisori pe zăpadă

La capătul străzii, la piatră,

Mi-a lăsat un înscris în formă de inimă.

Slovele mov sclipesc fosforescent în albul zăpezii

E frig ca pe-o stea întomnată.

Aş vrea să pot plânge

Dar apa din mine-a-ngheţat vinovată.

Dau să vorbesc şi gura se umple de sânge

Şuvoaiele roşii se preling peste semne

Acum pot citi.

Ating, cu degetul, fiecare cuvânt,

Din fiecare, pe rând,

Răsare câte un înger albastru

care îmi spune ceva.

Nu ştiu auzi iar zăpada nu-i nea.

Posted in literatura, Poezie, viata asa cum e Tagged: Lumina, snow, snowangel, zapada

În aşteptarea unui nou început

Gabriela Savitsky — Mon, 28 Dec 2009 18:59:35 +0000

V-aş cita aici un fragment din zodiacul european, secţiunea Berbec, a III-a decadă. Unde spune că Berbecul patronează tot ce e nou în materie de viaţă.

Dar sunt oarecum “prăfuită” de contactul de astăzi cu lumea, după ce am stat în “carapacea” cea dulce şi bună 9 zile iar impactul cu realitatea exterioară pereţilor casei a fost superficială şi redusă pe cât posibil la minim.

Nici n-am ajuns bine la serviciu şi am aflat că tatăl unei colege mai tinere (la care ţin cel mai mult din acel ambient, pentru că nu este încă îngenuncheată de viaţă şi are prospeţimea şi forţa de a se ridica şi de a da cu “regulile” de toţi pereţii – pe care o privesc cu un zâmbet complice şi vag amărui pentru că în ea îmi văd oglindită inconştienţa mea de acum 15 ani) a făcut infarct şi a murit. În octombrie, a murit fata altei colege, într-un accident de maşină, o fată de doar 20 de ani. Ce să spui? … Prima reacţie a fost să mă uit pe holurile mai întunecate, instinctiv, să văd unde e Doamna cu Coasa…

Nu mi-e frică de moarte absolut deloc. Şi nu o fac pe grozava. Într-o vreme (când nu aveam copilul), când am înţeles bine-bine cum e lumea în care trăim şi am văzut Omul în “integritatea” şi integralitatea lui, chiar mi-am dorit să mor, cu o sete de care acum mi-e frică şi să-mi amintesc. Nu pentru că m-ar îndrepta cu faţa spre moarte; deşi reticenţele s-au înmulţit cu vremea (există oameni şi idei pentru care mai degrabă aş trăi decât aş muri), ci pentru că acea sete de a nu fi era una blestemată …

Al doilea gând a fost că va ajunge şi la mine în birou (colegele mele îndurerate şi cernite sunt în primul) cu respiraţia ei de gheaţă, dacă tot bântuie pe la noi…

Am fost la îngropăciune. Aţi observat că proximitatea morţii ne toarnă un soi de bunătate neprefăcută în inimi? Nu e din pricina fricii, cum s-ar grăbi unii filozofi să exclame. În preajma unui mort nu ne e frică de moarte. Suntem vecini cu ea, mergem cot la cot cu ea pe drumeag, când pieptiş când coborâş, realizăm că e cu noi în toate clipele vieţii noastre, e cuibărită între sistolă şi extrasistolă ca într-un leagăn de unde toarce liniştită caierul ce ne-a fost scris în codul genetic, când am primit duh, în pântecul mamei.

Nu pot să nu citesc în privirile care trec pe deasupra capului gândul că s-ar putea să urmez cât de curând, în mod firesc şi logic, fiind cardiacă. Am vrut să fac o glumă cinică azi, în timp ce discutam despre coroana pe care o duceam spre cimitir, şi să spun că aş vrea o coroană cu trandafiri adevăraţi. M-am abţinut, cum mă abţin de-o bună vreme încoace să mai spun răutăţi şi să rănesc. Aţi observat că mai rău decât o lovitură, o zgârietură sau o rană dor cuvintele? Cuvintele rele nu le poţi uita ani de zile. Aşa că încerc să mă abţin cât mai mult… Ştiu că am rănit şi îmi pare rău acum. Ştiu că nu e suficient, o să încerc să îndrept răul deja făcut. Nu e vorba de ticăloşi, desigur, de căzăturile umane care caută să tragă (inclusiv pe bloguri, cu atât mai mult pe bloguri) în afundul ticăloşiei lor bine remunerate cât mai mulţi prozeliţi.

Sunt pline casele mortuare şi nu mai e loc în cimitire.

Suntem o naţie dezbinată şi tristă. Ni s-a luat şi puterea de a ne bucura împreună. Doar tristeţea şi suferinţa ne mai uneşte, când şi când.

Nu vreau să mă gândesc ce înseamnă încă un an în acest sistem cinic şi sadic. Bucuraţi-vă că sunteţi, bucuraţi-vă ca sunteţi sănătoşi, valizi. Bucuraţi-vă că aveţi prieteni, oameni pe care să-i sunaţi şi care vă sună. Care vă trec pragul şi cărora le treceţi pragul. Oameni care se bucură să vă audă, să vă vadă. Bucuraţi-vă că aveţi la cine să vă gândiţi şi că sunteţi importanţi pentru cineva. Poate vom reuşi să regăsim şi puterea de a ne bucura, din nou, împreună.

Posted in jurnal de scriitor online, viata asa cum e Tagged: a fi sau a nu fi, bucurati-va, moarte, to be or not to be, un nou inceput, viata

Colinde

Gabriela Savitsky — Tue, 22 Dec 2009 20:45:29 +0000

O colindă care mie mi se pare cea mai frumoasă dintre toate

Posted in Uncategorized Tagged: colinda, Colinde vechi, Stefan Hrusca, trandafiri

O pauză

Gabriela Savitsky — Mon, 21 Dec 2009 12:25:40 +0000

Profit de apropierea sărbătorilor de iarnă ca să-mi justific inapetenţa pentru scris şi comunicare virtuală.

Cred că avem nevoie de un răgaz în care să analizăm şi să stabilim un alt parcurs. Oricât de tristă ar fi România zilelor noastre, nu avem voie să ne pierdem speranţa.

Aşa că vă las să vă bucuraţi de iarnă, de familie, de sărbători. Voi încerca şi eu acest “experiment” – e greu să te bucuri de viaţă când mesteci cenuşă. Zilele trecute a murit cineva despre care credeam că mi-e prieten. Prieten cum numai în copilărie ai, atunci când interesele lipsesc. El e viu dar a murit.

Posted in Uncategorized Tagged: mortul meu viu, sarbatori

Revoluţia mea

Gabriela Savitsky — Sun, 20 Dec 2009 08:38:28 +0000

repost from Blogul Gavrosh by Gabriela Savitsky

Moartea neasteptata a lui Dan Iosif, un om sincer si idealist pe care l-am admirat fara rezervele adaugate de timp si conjuncturi, mi-a redesteptat amintiri vechi din 1989.

Bineinteles ca in anul acela rabdarea tuturor ajunsese pe buza prapastiei. Cozile la carti (ale lui Paunescu, Pamantul deocamdata, de exemplu, circulau pe sub mana, ca si Cel mai iubit dintre pamanteni a lui Preda), cozile umilitoare la vata, alimentele obtinute pe “sub mana”, burghezia rosie care se instapanise prin toate cartierele, programul la televiziune redus la 2 ore, parca, seara, program care se rezuma la prezentarea Celui mai iubit fiu al poporului, doua tabere Excelsior (tabere nationale de literatura) la care participasem, unde ii cunoscusem pe Bogdan Lefter, Mircea Nedelciu, Petre Cimpoesu, Mircea Cartarescu, scriitori care ne dezvelisera putin un colt de adevar si ne-au lasat sa ne imaginam restul, (intr-o excursie la Bistrita Nasaud am baut coniac Ovidiu, vreo 9 poeti, eram, cu picioarele in fantana arteziana si am cantat Desteapta-te romane!, ne-a luat militia si a trebuit sa vina directorul taberei, Lupescu, sa ne scoata de-acolo), ultimul congres al PCR cand am urmarit cu sufletul la gura daca Ceausescu renunta la putere si il lasa pe Nicusor – fiind cunoscuta deschiderea acestuia spre innoire – toate acestea au culminat in decembrie.

Cum nu exista si nici nu se intrezarea niciun debuseu al sistemului – desi in Uniunea sovietica incepuse Perestroika, eu, probabil ca si altii, mocneam o revolta neagra. Ascultam in fiecare seara Europa libera – nu mai intereseaza acum cine a tradat si de ce, dar atunci Europa libera era o gura de aer ametitor in haznaua imputita cu geamurile ferecate care era societatea romaneasca. Mircea Dinescu cu scrisorile lui, Serban Orascu, altii, altii, ne intretineau speranta ca exista si un alt fel de a trai in lume si ca el nu era, deocamdata, accesibil. Incepand cu seara lui 16 decembrie cand au fost trimise in eter tipetele acelei femei, impreuna cu comentariile ca la Timisoara situatia se precipita, am simtit, am intuit ca incepe sfarsitul regimului comunist, de fapt, sfarsitul dictaturii personale a lui Nicolae Ceausescu. In zilele urmatoare, m-am intalnit cu cei cativa prieteni buni pe care ii aveam, si am comentat, cu frica, evenimentul. Masurile luate de Ceausescu, condamnarea “huliganilor” de la Timisoara m-au indignat si mai mult. Bulgarele incepuse sa se rostogoleasca la vale, prinzand viteza si consistenta. Era o frica si o tacere aproape concrete, le puteai pipai, in oraselul meu natal din Bucovina. In seara de 20 decembrie, s-a anuntat pentru a doua zi un miting in Capitala, de condamnare a “agenturilor”, unde urma ca tuturor sa li se promita O SUTA DE LEI in plus la salariu. M-am dus in oras, am cumparat 6 coli de carton mari A3, carioci, m-am inapoiat acasa si, ascunsa in camera mea, am scris : “Nu va lasati cumparati cu o suta de lei! Cetateni ai Romaniei! La Timisoara mor oameni! Azi in Timisoara, maine-n toata tara!” si alte nazbatii, nu-mi mai amintesc ce puteam eu sa gandesc la 19 ani, cati aveam atunci. Nimeni din casa nu banuia ce faceam, aveam grija sa ma feresc cand intra mama in camera. S-a inserat (daca va amintiti, circulatia era restrictionata, oamenii nu aveau voie sa umble in grupuri, erau patrule ale Garzilor patriotice peste tot, si patrule ale Militiei), am strans afisele sul, am luat o cutie de aracet si am plecat in oras, desi mama a vrut sa ma opreasca. Aveam o prietena foarte buna, Narcisa Hulubas, poeta si ea si o minune de fata curajoasa. M-am dus la ea acasa, i-am povestit ce vreau sa fac si mi-a zis ca vine cu mine sa lipim afisele. Ne-am dus la capul orasului, la spitalul municipal. De acolo, am venit spre liceul nostru, Eudoxiu Hurmuzachi. Erau patrule peste tot, dar noi eram doua tinere care povesteam vesele despre niste colegi sotioshi, in gura mare, salutam politicoase patrulele cu sangele inghetat in vene, cu capul plesnind de tensiune, sub paltonul Narcisei erau afisele, in buzunarul meu, sticla de aracet. Ne-am dus la Casa de Cultura, am lipit si acolo unul; ne zvacneau tamplele si nu mai aveam voce de frica. Stiam ce insemna sa fim prinse. Stiam exact ca ne astepta Securitatea, bataile, chinurile parintilor si cine mai stie ce. Am ajuns in Centru, putina lume, am lipit unul la avizierul orasului si apoi, ultimele doua, la Piata noua – avea niste geamuri exterioare de sticla groasa, se potriveau perfect – hartia lipita cu aracet nu se poate desprinde. Fericite ca am reusit, ne-am dus acasa la ea, exaltate, apoi, pe ulite laturalnice, m-am dus si eu acasa la mine.
Am tremurat toata noaptea, asteptand, din clipa in clipa, sa bata securitatea la poarta. Orice zgomot se amplifica de parca ricosa in niste talgere uriase. Dimineata, cand era programat mitingul de la Bucuresti, in 21 decembrie, m-am dus la Narcisa si, impreuna, ca orice criminal, ne-am dus la locul crimei. Era vinerea, in Radauti e zi de targ. La piata, trei militieni facusera cordon si doi razuiau afisele noastre de pe sticla. Ne-am dus acasa sa vedem ce se intampla la mitingul de la Bucuresti. Incepuse Revolutia. Am strigat, am urlat, am sarit pana in tavanul casutei mele. “Liberi! Santem liberi! URAAAA!!!”. Tata, venise acasa de la fabrica, m-a privit mirat si mi-a spus “Schimbarea domnilor, bucuria nebunilor! Taci din gura, nu mai tipa, saracii tot saraci or sa fie”.
Am plecat in oras, promitandu-le parintilor, dupa ce le-am povestit de afise – mi-au zis ca nu stiau ca sunt nebuna – ca o sa fiu cuminte. Lume, vanzoleala, “prostime, targoveti” -vorba lui Matei Caragiale, ca la urs, unii tineau discursuri, altii spargeau vitrine si furau din magazine, la Militie, intrasera unii si dadusera foc, furasera covoarele, alergau cu televizoare in brate, cu casetofoane, era un vandalism de nedescris. Atunci m-a durut prima data acest fel de libertate defecta. Am vrut sa plec la Bucuresti dar, cum nu aveam bani si trebuia sa-i cer tatei, el mi-a zis ca ma inchide in beci daca nu poate sa aiba incredere in mine. “Te-am crescut pana acum numai noi stim cum, si tu vrei sa mergi la moarte?”. Cred ca i-am si jignit atunci, le-am zis “comunisti”, “ati tacut ca niste lasi atata timp” si ei ma priveau cu intelegere. In 25 decembrie, de Craciun, am primit a doua lovitura in credinta mea ca libertatea este eleganta, normala, sacra. Impuscarea lui Nicolae Ceausescu si a Elenei m-au umplut de durere. Cum poti sa ucizi un om ca pe un caine, m-am intrebat? Ce natie e asta? Oare nu se putea altfel?
Au trecut zilele, a inceput anul 1990, am scos impreuna cu niste prieteni un ziar, Bucovina libera, si am devenit, in cateva luni, mai batrana si mai inteleapta – asa zic eu – decat as fi devenit daca nu s-ar fi intampat nimic. Astazi, tata nu mai este, dar ii dau dreptate, sunt nevoita sa-i dau dreptate si, cand ma intreaba fiul meu de ce unii oameni sunt prosti si rai si de ce nu suntem tot timpul buni, gasesc cu greu raspunsurile potrivite, care sa nu-l descurajeze si sa il linisteasca. Bineinteles ca m-am raliat Frontului Salvarii Nationale atunci, in ‘90 am fost intr-o sectie de votare delegat la primele alegeri libere si cand numaram, noaptea, voturile, obosisem sa tot spun “Iliescu” si ziceam numai “-escu, -escu , -escu, -escu” – numaram buletinele de vot in trei, pentru control. Spre dimineata, am sigilat pachetele cu buletine de vot, am scris procesele verbale si am plecat sa ne bucuram.
Apoi, singura mea legatura cu politica a fost ca am suportat, multi ani, efectele ei.
Sigur, se putea si altfel. Daca am fi fost, vorba fiului meu, buni ca ingerii. Se putea face un inventar la sange si se putea cladi o noua cale pentru Romania, eu asa am crezut, la inceput, ca o sa se intample. Dar Romania este si poporul roman. Poporul a inteles in felul lui libertatea. Unii, mai instruiti si mai abili, s-au constituit in “noua burghezie” a democratiei. E rau si e bine. E rau, pentru ca trei sferturi din popor este sarac. E bine, pentru ca acest mod de capitalizare, pare sa fie calea spre neoliberalism (Keynes, parca?). Din Romania pe care am visat-o eu, la 19 ani, riscandu-mi la propriu, libertatea – si cei mai in varsta inteleg exact sensul cuvintelor – s-a ales praful. Tot astept sa ne venim in fire, sa terminam de furat – nu mai e mare lucru – si sa construim un stat demn, drept, eficient, sa nu ne mai fie rusine ca suntem romani, sa nu mai fim slugile cetatenilor din vest, sa nu mai votam cu viscerele ci cu constiinta … dar astea sunt utopii.

Am scris aceste cuvinte nu ca sa ma laud. Am scris aceste cuvinte pentru memoria lui Dan Iosif. El a fost expresia inconstientei idealismului din decembrie 1989. Memoriei lui ii spun ca nu e singurul nebun frumos. Au mai fost si altii, in orasele obscure ale Romaniei. Credinta mea, pana la sacrificiu in valorile libertatii ma legitimeaza, domnul Adrian Nastase, sa va cer sa redati social – democratiei romanesti autentica deschidere spre cei multi. Sa lasati orgoliile asa cum isi leapada sarpele pielea. Sa lasati meschinariile si urile, ranchiunile si interesele personale si sa gasiti o cale spre acest popor care merita o soarta mult mai buna.

Sa ne uitam cu atentie la viata lui Dan Iosif, la atitudinea lui, in ea vom vedea, ca in oglinda istoriei, nazuinta tuturor cetatenilor, nazuinta spre o lume NORMALA, fara ticalosii, fara strambatati, fara umbre.

Sa pastram un lung moment de reculegere timp in care sa ne reconsideram atitudinea. Ce ziceti?

(îmi cer scuze că lipsesc diacriticele, corectez când prind un pic de timp).

Răspund astfel şi invitaţiei lui Alexandru care – tânăr şi neştiutor – adună informaţii din acele vremuri… Oare cum va fi peste alţi 20 de ani? …

Posted in Romania, România trezeşte-te!, viata asa cum e Tagged: 1989, alexandru marin, gavrosh, Revolutia din decembrie 1989

Guvern la gura sobei

Gabriela Savitsky — Fri, 18 Dec 2009 18:03:46 +0000

Să lăsăm viscolul să viscolească – oricum, n-avem nimic împotriva lui – şi să ne facem şi noi guvern.

Că doar n-o să stăm neguvernaţi până-n primăvară, când o da colţu’.

După ce am centralizat propunerile messengeristice, am stabilit câteva personalităţi binecunoscute pentru următoarele portofele, pardon, portofolii (tot aia), reţinând un număr de trei. Astfel,

I. Ministerul Învăţământului, Educaţiei şi Ştiinţelor

1.) Johann Heinrich Pestalozzi

2.) Google

3.) Marius Chicoş Rostogan.

II. Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniilor

1.) Alfred Bernhard Nobel;

2.) Edmond de Goncourt;

3.) Zamolxe.

O treime de portofoliu a rămas liber, cel al Patrimoniilor.

III. Ministerul Justiţiei şi Justeţii

1.) Homer

2.) Procust

3.) Ponţiu Pilat.

IV. Ministerul Dezvoltării Durabile

1.) Thomas Robert Malthus

2.) Iosif Vissarionovici Stalin

3.) Adolf Hitler.

V. Ministerul Economiei şi Dobânzilor

1.) Nicolae Steinhardt (“Dăruind vei vobândi”)

2.) John Maynard Keynes

3.) Karl Marx.

VI. Ministerul Buştenilor şi Cherestelei

1.) Lemn Tănase

2.) Kerestoy Atila

3.) Lethe (numită, în popor şi Letea).

V. Ministerul Voiajelor şi Migraţiei

1.) Marco Polo

2.) Amerigo Vespucci

3.) Roald Amundsen.

VI. Ministerul Muncii şi Odihnei

1.) Nu ştiu/Nu răspund

2.) Georg Wilhelm Friedrich Hegel (“Arbeit macht frei – inscripţie despre care aud că a fost furată de la Auschwitz)

3.) Nu ştiu/Nu răspund

VII. Ministerul Paraşutismului şi Jumping-ului fără “coardă”

1.) Ar fi o idee dar am auzit că citeşte blogurile şi “umflă” generali de pe stradă

2.) Boc?

3.) O distinsă duduie căreia nu îndrăznim să-i scriem numele. Sur la croix.

VIII. Ministerul navigaţiei maritime şi fluviale

1.) Pentru ce???

2.) Nu se justifică!

3.) Anacronic şi inutil!

IX. Ministerul blogurilor de pe toate platformele

1.) Zoso

2.) Cineva mai tare ca Zoso

3.) Vali Petcu de la Hotnews.

X. Ministerul Situaţiilor de Urgenţă

1.) 112

2.) Red phone of Kremlin?

3.) Spitalul de Urgenţă?

XI. Ministerul Inteligenţei din Diaspora

1.) Horia Roman Papatapapipiepevipicipi

2.) Wiliam Brândză Bardză Budză Ghizd Viezure (sau Wiezzure?)

3. Noi am câştigat alegerile, băi salam cu soia! Comuniştilooor!

Lista rămâne deschisă în mod constructiv. Aştept propuneri de ministere şi miniştri şi chiar propuneri de modificări ale celor existente, aflându-ne desigur în plină reconciliere propusă de domnul ex şi viitor preşedinte pentru următorii 25-30 de ani, Traian Băsescu, desigur.

Posted in Government, jurnal de scriitor online, politica, politics, Romania, viata asa cum e Tagged: Adriean Videanu, Elena Udrea, Emil Boc, formarea guvernului, guvernul boc 4, lista lui boc, lista ministrilor, Ministere, Radu Berceanu, Traian Basescu, UDMR, Vali Petcu

Viscolul (I)

Gabriela Savitsky — Fri, 18 Dec 2009 08:52:24 +0000

Ca printr-o sită uriașă și rară, cineva din ceruri cernea cu generozitate o zăpadă mașcată, ca niște zdrențe de ou închegate într-o oală de ciorbă fierbinte. Se auzeau, prin aerul încețoșat care împiedica rezonanța, lătrăturile răgușite ale câinilor Albanezului, cel cu stâna din deal.

- ‘Re-ați ai ăluia rău, de ghiavoli neadormiți! se auzi un glas gros și posomorât urmat imediat de schelălăielile câinelui nimerit cu reteveiul. Că numa’ mâncați, dormiți și căcați, putorilor! Nu pune omul geană pe geană din pricina voastră – mai adăugă vocea, parcă îmblânzită, dar tot cu năduf.

La poarta megieșă tuși gros, mai mult ca să atragă atenția, Căbzan a lu’ Trăgulă, căruia i se vedea doar cușma de astrahan, neagră, jupuită de atâta purtat.

- ‘Neața, vecine! strigă, oarecum în gol, Albanezu.

- ‘Neața, ‘neața! … – îi răspunse, după o lungă chibzuială, timp în care se scotoci în buzunarele laibărului de lână după o țigare mototolită și scuturată pe care, după ce o studie preț de câteva secunde, o trecu cu atenție de-a latul limbii, punându-și-o tacticos în colțul gurii. Albanezule, … mă!, ai un foc? – adăugă Căbzan, după ce se mai scotoci o vreme după chibrit.

- N-am aicișa, da uite, mă duc colea în cuină și-ți aduc scăpărătoarea, se oferi, amabil, Albanezu. După ce-i aduse cutia de chibrite și i-o întinse peste poartă, așteptând să i-o înapoieze, zise așa, într-o parte: Da’ te sculai și dumneata în crăpat de ziuă… Ian’ uite ce-i toarnă cu neaua Cel de Sus… Eu mă trezii să hrănesc noatinele, că nu mai au pace … Și să mai chitesc colo săivanul și să fac pârtii. Bătui o blană colo către deal, o smulseră dracii de câini din gard. Făcură loc lupilor, dare-ar boala-n ei!

- Da’ să nu dea boala, mă Albanezule, de ce să dea boala?… Că tot ei te și apără de lupi la o adică… -îi răspunse Căbzan, după ce trase cu sete un fum lung, apoi îl împrăștie printre fulgii somnoroși. Uite, ieșii și io să trag o țigare și să curăț oborul că vine cumnată-miu de la Stroiești; cică și-a pregătit și vine cu sania. Mergem mâini la târg să caut un porc de tăiat la Ignat, colo, să avem ce pune-n tiganie pe iarnă.

- Da’ parcă ai porc, nea Ambrozie, … or mi s-o părut mie că-l aud guițând colo…

Pe om așa-l chema, Ambrozie, însă din pricina capului cât o baniță și fiind ”cam greotos la pricepere” – cum ziceau babele adunate pe bancă la Străicuț duminica -, așa-i ziseseră ai lui, ai lui Trăgulă, ”Căbzan”. Așa-l batjocoriseră și așa-i rămăsese numele, așa-i zicea și nevastă-sa.

- Ei, am unu’, da’ la ce iarnă vine … că vine!, nu-mi ajunge ăsta… Ăsta-l iau copiii la oraș, mie-mi rămâne șoriciul de pe el, dacă-mi rămâne și ăla. Și jumările. Că ăia – zise el subțiindu-și buzele și ridicând sprâncenele – nu mâncă clisă, îs domni! Așa că mă duc cu cumnată-miu Sporică de la Stroiești la târg și-mi aleg colo, cum o fi… unu mai la o sutădouăj’ de chile.

- De, nea Ambrozie… Tot dumneata îi făcuși domni… – îndrăzni, prudent, Albanezu.

Albanezu era un plăvan ciolănos și uscat, pripășit prin sat acum vreo douăzeci și ceva ani. Uitaseră cu toții de când, dar nu uitaseră că nu-i de-al locului, considerându-l și acum, după ce făcuse avere și-avea cea mai mare stână de prin părțile lor, ca pe unul fără nicio prinsoare, fără ”știup”, cum ziceau ei. La început, fusese cioban la ceapeu. Apoi, se ținuse o vreme cu Leanța lu’ Găurilă a Stanii, îi făcuse și doi copii și o lăsase după ce-i snopise în bătaie pe toți, de la ăl’ bătrân pân-la ăl’ mic. Pe soacră-sa o târâse de coade pân’ la fântâna din obor și voise s-o arunce-n apă. Pricina nu o deslușise nimeni, dar se-auzea că Leanța era cam rea de muscă și rânduise ce rânduise vară de vară, cât era Albanezu plecat cu oile în munte, iară toate ajunseseră și la urechile lui. Plecase cu hainele de pe el, nu se știe unde. Unii ziceau că ar fi fost până-n Albania, lucrase acolo la o fermă mare și adunase ”dulari” cu care venise înapoi în sat și-și cumpărase țarină și oi. Înmulțise din an în an numărul oilor și înmulțise și pământul. Nu era altul mai cuprins între dealurile cu care se treziseră la venirea pe lume. Cu toate astea, Albanezu rămăsese singur, cu oile lui. Peste vară angaja slugi să păzească turmele și să facă brânza. În toamnă târzie spre iarnă, cobora cu turmele în sat, se socotea cu argații și dispărea două săptămâni. Nu știa spune nimeni cu precizie unde pleca Albanezu. Unii presupuneau că se duce să-și pună banii în bănci, alții ziceau că se duce până-n Albania unde-ar fi avut muiere și copii. Dar rămânea doar o presupunere, nimeni nu știa nimic sigur, așa că se țeseau tot felul de legende. Nici argații, luați la întrebări cu meșteșugul vorbelor la birtul lu Bocală, nu știau să spună unde dispărea stăpânul lor despre care ziceau că e om drept. Cu toate acestea, în sat era tot o vinitură fără prindere, cu toți banii și turmele lui.

- Păi i-am făcut, de ce să nu-i fac? … Proști, proști, daț-s proștii mei!, - adăugă, parcă enervându-se pe un gând numai de el știut. Ce să fac cu ei? Să-i duc la târg, să-i vind? Nu mi-i cumpără nimeni! … Știi cum e: ”Mașină la scară și proști la țară!”. Proștii ni-s noi, nu ei! Eu mi-s prostul ăl’ mare că le țin porc și hoară și le dau și crud și fiert… Asta este! Îs ai mei! – adăugă Căbzan strivind mucul aproape invizibil al țigării sub talpa târlicilor.

- Măi, omule, da’ nu mai termini odată cu duhăneala? – se auzi o voce pițigăiată din tindă și niște uși bufnindu-se. Ziceai că cureți colo, oborul! Vine frate-miu acuș și tu sta-a-ai uitat! Tot eu să le fac toate! – bufni femeia, aruncând lopețile pentru zăpadă cât colo prin curte.

- Ho, tu, ho! Că nu vine președintele! Și frate-tu îi tot un țăran ca noi! Ce-ai? Te-aprinsăși? – zise el tare. Apoi, mormăi către Albanezu: Muierile astea! … Îți mâncă zilele… Mai bine de tine că nu-ți melițează nima-n crieri toată ziulica…

- Na … Bine, nea Ambrozie! Te las cu lucrul dumitale – răspunse Albanezul, făcându-se că n-a auzit. Fiecare cu ale lui!

- Bun lucru, bun lucru! – îi răspunse, mulțumit de diplomația Albanezului, Căbzan și făcu stânga-mprejur spre lopețile peste care cernea într-una. Ce-i, mă, Lisaveto, ce-i? Or dat lupii? Ce tre’ să strigi așa, să te-audă tot satul? Că veneam, na! – zise el către un interlocutor nevăzut care se auzea bufnind oalele în casă, cu voce moale, s-o îmbuneze.

Pentru weekend, vă recomand un blog tulburător… Unde vă puteți găsi descriși în cele mai mici amănunte… Tulburător.

Posted in literatura, viata asa cum e Tagged: a cazut zapada, Expertul, ghetus, iarna, iarna nu-i ca vara, literatura, stele fixe, troiene, viscol, winter

Frământări

Gabriela Savitsky — Thu, 17 Dec 2009 07:53:59 +0000

Nu are sens să spun multe cuvinte pentru că peste 7 minute președintele – fără jurământ, dar președinte – va anunța numele noului premier desemnat.

Eu cred că va fi … Mi-hai Răz…..-van Un-gu-rea-nuuuuu!!!

Și iar se deschide sezonul la negocieri.

Dacă greșesc, nu mai scriu nimic o săptămână. Pe blog, desigur.

Update: Ei, cum să nu scrii, când e așa o bogăție de subiecte?… Nu mă pot ține de cuvânt.

Credeam că domnul Băsescu – președintele reales la al cinșpelea congres – posedă o reminiscență cât de mică de logică. De demnitate nu poate fi vorba, n-are rost să amintim. Dar el este scufundat întrutotul între limbile flăcării mov care-l potențează. Din pricina movului dominant a uitat atributele constituționale. Iar. Și iar.

Cred că domnul Băsescu este cu adevărat agent GRU. Și a rămas setat pe vechile linii directoare. Dezordine, anarhie, sărăcie. Revoltă, reprimare, minciuni, manipulare, lider charismatic, dictatură, mafie personală. Acum îl scoase pe Boc din pălărie. Și cu cravată mov. Băieții ăștia sunt de toată isprava! Merită tomuri de literatură de specialitate.

Posted in politica, politics Tagged: basescu, Basescu a desemnat premierul, Emil Boc, flacara violet, guvernul Boc III, ora 10, premier, premier desemnat, Viorel Hrebenciuc

Primele învățăminte

Gabriela Savitsky — Wed, 16 Dec 2009 09:38:06 +0000

Peste frustrarea uriașă a celor 5 milioane de votanți cât de cât conștienți de importanța scrutinului prezidențial se aștern fulgii unei ierni maculate. Frustrarea că nu au fost destul de mulți ca să-l poată îndepărta de la conducerea României pe Traian Băsescu. Frustrarea de a fi nevoiți să suporte în continuare capriciile unui ins imprevizibil. Și tăvălugul oranj care va trece triumfător, în trombă, strivind tot ce are altă culoare. Și cea mai mare dintre frustrări, aceea că forța numărului nu a putut învinge aparatul de fraudare bine închegat și coordonat al celor care s-au aflat la butoane.

Se clamează că Mircea Geoană a pierdut alegerile, a fost înfrânt, a fost surclasat. PSD-ul a pierdut alegerile, a fost devansat, și-a dovedit limitele. Dincolo de realitatea cifrelor, procentelor și indiferenței abacului electoral există o altă realitate. Aceea a unei Românii devastate de incompetență. Aceea a cetățenilor fără de patrie și fără de stat. Pentru că întregul aparat de stat a fost concentrat în ”cazarmă” și în aplicații pentru ca Traian Băsescu să primească un nou mandat. I l-au livrat pe tavă ministrul demis și numit ilegal (dar pentru cine mai contează? sau cine mai ține cont de adevărurile juridice?) al administrației și internelor, Vasile Blaga, ministrul demis și interimar al Externelor, transfugul Cătălin Predoiu, șeful campaniei administrative, Adriean Videanu. Întreg aparatul de stat și cel privat atașat intereselor PD-L a fost mobilizat, înregimentat, instruit și utilizat pentru ca Traian Băsescu să fie păstrat la Cotroceni. Care va fi prețul acestui mandat și cum va deconta Băsescu uriașa fraudă operată în favoarea lui? Vom vedea cât de curând. Spre deosebire de mandatul obținut în decembrie 2004 când Traian Băsescu a fost locomotiva alimentată cu lacrimi, accelerată cu ardei iuți, injectată cu injurii adresate contracandidatului și mobilizată cu strigăte antisistem, mandatul din decembrie 2009 este unul fâsâit, ca un corolar al onomasticii președintelui. Traian Băsescu a fost propulsat în câștigător de presiunea flatulenței oranj. De data aceasta se află în sania PD-L-ului, tractat de buldogul Blaga, borduristul Videanu, bezmeticul Berceanu și mai ales, de insipidul și insignifiantul Cătălin, care i-a facilitat în cea mai mare măsură propensiunea spre fotoliul prezidențial. Este captivul acestor personaje. Nu mai are libertatea de mișcare și nici tupeul celui care știe că el a câștigat.

Ce va face Traian Băsescu cu această servitute uriașă atârnată ca un lanț cu trei ghiulele de picioare? Se va smuci? Va încerca să roadă cu dinții lui de șoricel aceste lanțuri? Odată cu revărsatul fierii prezidențiale va avea vreun moment de revoltă, de nesupunere? E interesant de urmărit. Cred că frustrarea noastră uriașă că n-am reușit să ne eliberăm de sub domnia lui malignă este egalată, dacă nu întrecută, de frustrarea lui Traian Băsescu că nu a reușit să câștige cu adevărat și că a devenit din lider maximus o anexă servilă a acestor trei corifei. Îi vor pune Vasile, Adriean și Cătălin zăbala tăietoare corsarului Traian? Îl vor trage de sfori cum inspirat s-a exprimat chiar el? Se va metamorfoza dintr-un președinte jucător - cu care ne-a obosit cinci ani – în președintele-jucărie al buldogului care-l va rostogoli pe covoarele de la Cotroceni și din Modrogan până va obține un scheunat plăcut urechilor lui? Mai are România suficiente resurse – construite în comunismul cel demonizat de campania prezidențială – pentru a-i îngrășa și mulțumi pe câștigătorii de facto ai acestui mandat?

Au cei trei crai inteligența și prezența de spirit necesare pentru a modera între interesele de clan și uriașa nevoie de securitate socială a românilor? Mă tem că nu. Altfel n-ar uzita de caruselul trădărilor pentru a crește majoritatea parlamentară necesară validării oricărui fel de guvern, cu oricare miniștri. Așa încât vom avea un președinte – marionetă costumată în portocaliu, o administrație pe măsură și un guvern ”competent” tras și el de sfori de cei trei, în incinta aseptică a Puterii.

Dincolo de geamurile etanșeizate și opace se va vânzoli cu spasm sărmana Românie. Prădată, schingiuită, scuipată, înjurată, târnosită, va striga, iar urletele ei vor rămâne mute, neauzite, ca o împietrire a durerii.

Acest somn al rațiunii în care se adâncesc liderii noștri politici va isca negreșit cel puțin un monstru. Monstru care-și va smulge din moleșeală și letargie milioanele de capete care atârnă acum într-o păguboasă și nefirească prostrație. Monstru care-i va mânca pe cei ce l-au zămislit și l-au scos, cu nesătula lor poftă de putere batjocoritoare, din adormire.

Posted in alegeri prezidenţiale, jurnal de scriitor online, politics, Romania, România trezeşte-te!, viata asa cum e Tagged: Adriean Videanu, Catalin Predoiu, Radu Berceanu, Traian Basescu, Vasile Blaga

Un act de piraterie

Gabriela Savitsky — Tue, 15 Dec 2009 08:29:54 +0000

Prin ”mijloace specifice”, am accesat căsuța de e-mail al domnului colonel. Sau s-o fi făcut general între timp. Dacă tot îmi citește corespondența electronică, să avem parte de un pic de reciprocitate.

Să vă delectați și voi cu corespondența oficială a năstrușnicului. Iată:

Posted in jurnal de scriitor online, Media, Romania, viata asa cum e Tagged: emailul presedintelui, Traian Basescu