Povestea Filomelei Pizdrintz

Gabriela Savitsky

POVESTEA FILOMELEI PIZDRINTZ ŞI A LUI AUGUST PALTON

I

Filomela Pizdrintz are 36 de ani, este, aşa cum o arată prenumele, delicată, searbădă şi bălaie, cu câţiva pistrui împrăştiaţi la rădăcina nasului, de-o parte şi de alta. Umblă cu paşi furişaţi prin lume, rareori ridică ochii săi de un albastru apos de sub genele spânatice, roşcovane. Osatura delicată, ascunsă sub haine mereu prea largi, în aceleaşi culori spălăcite, alese anume parcă să-i ascundă sărăcia de forme, susţine un trup’şor ca de copil. Părul, de o culoare indecisă, şaten deschis spre blonziu, se termină abrupt deasupra sprâncenelor abia desenate şi în aceiaşi manieră, de parcă ar fi retezat cu o halebardă invizibilă care s-a oprit la pielea gâtului, la ceafă. Nişte buze mărunţele, ca nişte arcuiri de penel, sunt singura culoare pe acest chip.

Când era şcolăriţă, mereu i se reproşa că se rujează, că-şi înroşeşte buzele; mereu câte o profesoară acrită de frustrare şi de atâtea generaţii pe care le vedea prin deschizătura privirii, ca printr-o tăietură la orizont, gata ratate, o trimitea la baie să-şi şteargă buzele, umilind-o. Mult a suferit din pricina culorii buzelor ei, de un roşu de cireaşă pârguită. Mult a suferit, dar ele au fost zălogul măritişului, Adalbert Aristotel Pizdrintz i-a mărturisit odată, stropşit, că de-aia se păcălise şi o alesese, pentru buzele ei roşii.

Acum, Adalbert al ei, al cărui nume stupid şi ridicol îl îmbrăţişase la căsătorie fără să murmure nici un protest, avea o aventură cu un „cap de cal” – cum o numea Filomela în gândul ei ascuns, cu un tremur de ură şi cu ochii aruncând scântei, pe „piţipoancă”, pe „fâţă”.

Acum 12 ani,  purtată ca-n vis de perspectiva uluitoare la care nu îndrăznise să viseze vreodată, aceea de a fi „nevastă cu acte în regulă”, nici nu observase cât de ridicol şi stupid sună numele ei, deşi ofiţerul stării civile, văzând-o toată pierdută în spaţiu, i-a arătat cu indexul cu unghie lătăreaţă ca o lopată (exact asta îşi aminteşte de la căsătoria civilă, unghia lăbărţată şi încovoiată a ofiţerului, peste burta căruia eşarfa tricoloră se arcuia ca un curcubeu) unde anume să semneze: „Aici, Do-o-a-mna Pizdrintz, aici semnaţi” – a rostit el sigur, cu o voce care a sunat înfricoşător (parcă şi puţin batjocoritor), de parcă i-ar fi rostit condamnarea la moarte, nu consacrarea vieţii dulci şi interzise la care jinduise până atunci. Cu o înghiţire în sec şi cu vocea sentenţioasă a ofiţerului de stare civilă s-a făcut trecerea de la numele ei boieresc, Cârsta, Filomela Cârsta, la Filomela Pizdrintz.

Pentru început, a descoperit că îmbrăţişările despre care şuşoteau fetele în camera de cămin a liceului economic, băgate cu totul sub plapumă, să nu li se vadă obrajii îmbujoraţi, sunt o minciună. În locul „focului” care trebuia să se aprindă în pântec (aşa zicea Camelia, şi aia ştia ce zice, că umbla deja cu băieţii mai mari, făcuse şi două avorturi, nebuna) a descoperit o durere şi un scrâşnet ca de glasspapier pe un geam. Oricât a încercat să se „mobilizeze” mental Filomela, după prima noapte de aşa-zisă dragoste, în a doua şi în a treia noapte, oricât încerca să se autosugestioneze că îi face plăcere „invazia” celuilalt, a străinului, în trupul ei, corpul ei, glandele, celulele se încăpăţânau să nu o asculte şi să se baricadeze într-o uscăciune de deşert peste care n-a mai plouat de o sută de ani.

La refuzul total al trupului ei contribuiau gesturile repezite ale lui Aristotel (Ţuţu, cum încerca ea să-l alinte), mâinile lui reci ca nişte şerpi care-i alunecau pe pielea spatelui, picioarele de asemenea ca nişte sloiuri de gheaţă rupte din streaşină şi strecurate în pat, sub plapumă, coatele lui prost plasate, rugoase, care, în sprijin, mereu îi prindeau câte un petic de piele răstignindu-l în pioneze de cearceaf, gura lui urât mirositoare, ţepii din barbă ce-i zgâriau pielea gâtului, transpiraţia năclăită şi lipicioasă pe care o simţea întinzându-se ca o ciupercă scârboasă între ei, tot acest mic univers din pat era unul făcut să-i chinuie zadarnic.

În final (aşa gândea Filomela, cu isteţimea instinctivă a oricărei femei,  împăcată: „bine că-i în final!”) Ţuţu icnea o dată de ziceai că l-a înjunghiat cineva, corpul se cabra (prima dată, Filomela, neprevenită, a crezut că moare şi l-a răsturnat cu o forţă pe care nu şi-o ştia, turnându-i apoi carafa de apă de pe noptieră pe trupul schilav cu coaste aparente şi început de burtică) şi apoi cădea lat ca o moluscă flască şi adormea imediat sforăind ca un circular.

Filomela se ridica încet să nu-l trezească, se ducea la baie şi se spăla îndelung, cu grijă, plângând, încercând să scoată din piele mirosul lui şi orice semn al atingerii…  Se uita în oglindă la chipul boţit cu trăsăturile căzute şi se acuza singură. „O să mă duc la un doctor, cred că nu sunt normală” – conchidea ea în urma fiecărui episod, dar nu se ducea la doctor.  Şi dacă s-ar fi dus, îşi imagina ea conversaţia: „Bună ziua, domnu’ doctor”. „Bună ziua – i-ar fi răspuns doctorul de după ochelarii aşezaţi spre vârful nasului (încât îţi venea tot timpul să sari de pe scaun şi să-i prinzi, în cazul în care ar cădea) - ce problemă aveţi?”

Aici mintea Filomelei se bloca. Ce problemă avea? Chiar, care era problema ei? Se uita cu gura căscată şi asculta ca trăznită, cu o anumită invidie de care se ruşina, dimineaţa, „consideraţiile” colegelor ei de birou, care povesteau, fiecare, cu lux de amănunte ce făcuseră cu bărbatul, cu iubitul. De câte ori, în câte feluri… Pentru ea, acest de neînţeles act îndelung visat şi râvnit se termina înainte de a începe… Care era problema ei, de ce nu era o femeie ca toate femeile, de ce nu se putea bucura de dragoste? Până şi câinii şi pisicile şi broaştele şi păsările – adevărat, doar din instinct de reproducere – se bucurau, o dată pe an …

II

Într-o seară, cam în al doilea an de astfel de viaţă conjugală, când Aristotel Pizdrintz începuse să se obişnuiască a întârzia prin oraş, pe la birturi, „cu colegii la o bere” care se făcea 14 beri, în timp ce-şi scotea, împleticindu-se, cravata şi o arunca cu un gest teatral pe măsuţa de toaletă din dormitor, într-o asemenea seară când venise „abţiguit”, îi spuse:

- Măi nevastă, să ştii că nici de futut nu eşti bună! Nu ştiu de ce te-am luat, şi nici nu ştiu ce să mă fac cu tine, dar nu eşti bună de nimic… – concluzionă el cu o voce uscată.

Cuvintele lui au izbit ca o secure despicându-i capul. Deşi cuvintele lui o usturau de parcă o ardea cu fierul înroşit, această durere îi provoca şi o plăcere secretă. Plăcerea revelaţiei părerii celuilalt despre ea. Deci asta era: nu era bună de nimic. Filomela şi-a petrecut întreaga noapte în baie, plângând şi încercând să-şi facă suficient curaj să-şi taie venele cu o gioarsă de lamă ruginită. Nu reuşea să-şi facă nici curaj, nici nu găsea un motiv serios să trăiască în continuare. Dacă nu era bună de nimic, la ce să mai trăiască? Dar nici nu era în stare să facă gestul decisiv. Îşi cresta doar pielea la încheietura mâinii, unde se vedeau venele albăstrii sub pielea pergamentoasă şi când vedea sângele izbândind timid de sub piele se răzgândea… Într-un târziu, spre dimineaţă, şi-a bandajat mâna şi s-a dus să se culce în bucătărie, pe colţar, învelită doar cu un pled.

Dimineaţa, nici nu s-a uitat în ochii lui Aristotel. Dacă până atunci se străduise să intre în rolul de nevastă, făcuse eforturi să fie amabilă şi îndatoritoare, acum Filomela se simţea eliberată de cuvintele lui. Aristotel, ca orice funcţionar educat în spiritul ocolirii soluţiilor simple şi directe, se prefăcu a nu observa atitudinea nouă a soţiei lui, nici faptul că nu a mai găsit pacheţelul pregătit pe marginea mesei, nici cafea caldă în filtru.

- Dă-o-n pizda mă-sii! izbucni el în lift. Are hachiţe! Stârpitura dracului! Dacă n-o luam eu, n-o lua nimeni! Ce nevastă mi-am luat şi eu, băga-mi-aş …

În timp ce îşi făcea curaj cu aceste cuvinte, observă că îi face plăcere noul tratament pe care i-l aplica Filomela. „I-o-te-a dreacu’! Are personalitate! Te pomeneşti că se dă pe brazdă”. Şi aici rosti, în minte, o frază pe care o auzise ieri de la şefu’: „Apele liniştite sunt adânci!” Mai rosti o dată fraza magică şi deja uită incidentul, ajungând în staţia de tramvai.

Când să urce, preocupat să găsească un loc liber, aproape călcă pe cineva sau ceva. Plecă ochii. Între scaune, o formă ciudată învelită într-un palton, fornăind.

- Tu ce dracu cauţi pe jos? – rosti şi-l împinse cu piciorul.

Mogâldeaţa se răsfiră şi scoase capul dintre umeri:

- Am adormit aici, vă rog să mă scuzaţi… – mormăi.

Aristotel înaintă şi gândi: „Scuzaţi, auzi, scuzaţi. Are şi glas arătarea”.

- E August Palton – rosti o voce anonimă şi calmă de parcă ar fi spus: „e frumos în dimineaţa asta”.

August Palton făcea parte din viaţa oraşului aşa cum fac parte câinii vagabonzi, băbuţele care vând lapte la pet de 2 litri şi florăresele de la Universitate. Oraşul nu poate fi înţeles fără August Palton. El este o statuie mişcătoare, istoria, prezentul, trecutul şi viitorul. Este arătat copiilor, drept sperietoare:

- Dacă nu-nveţi, ajungi ca August Palton!

Îl amintesc gospodinele mustăcioase, cu mânecile suflecate, care-şi admonestează bărbaţii veniţi târziu acasă, chercheliţi: „Bea tu, numa’ bea aşa! Ai să ajungi ca August Palton!”, deşi pe August Palton nu-l văzuse nimeni beat niciodată. Tot relativă la el era şi admonestarea adresată fetelor mai ulişernice, amatoare de baruri şi discoteci, spusă cu năduf de mame: „Umblă tu ca dezmăţata prin baruri noaptea că ai să ajungi de nici August Palton nu te ia de nevastă!”

Cine era August Palton? Nimeni nu ştia să spună cu certitudine, de fapt, nu se întreba nimeni. De ce să te întrebi despre un copac, despre iarbă sau despre ploaie? Căci aşa era August Palton. Ca ploaia, ca iarba, ca un copac.

III

Dacă în patul conjugal nu a reuşit să descopere nici o bucurie, după ce avu câteva conversaţii telefonice tonice cu mama şi cu cea mai bună prietenă din copilărie, acum bonă în Italia, Filomela se îndreptă înspre bucuriile casnice. Frecă şi spălă, lustrui, călcă şi apretă, şterse şi netezi. Albi şi înălbi. Aranjă, rearanjă.

Găti, exersă cele mai sofisticate reţete. Îndeobşte, produsele ei culinare inovatoare ajungeau la ghena de gunoi. Sau la săracii care sunau din uşă-n uşă; Aristotel obişnuia tot mai des să mănânce în oraş şi să vină târziu acasă. Nu-l întreba nimic, considera că e sub demnitatea ei de femeie măritată, cu responsabilităţi, să-şi chestioneze bărbatul asupra motivelor întârzierilor sale. Într-o seară, ieşi să se plimbe pe bulevard fără ţintă; nu mai suporta singurătatea apăsătoare din casă. Se uită la vitrine, intră în magazine la întâmplare şi se minună de cât de multe lucruri inutile există pe lumea asta … Parcă era un om de gumă, nu simţea nimic. Camelia, prietena ei din Italia, îi spusese: „Ieşi şi tu în oraş. Du-te la un bar, bea ceva. Să vezi cum ţi se dezleagă mintea şi limba. Ce stai ca o sălbatică în casă? Du-te şi tu la un spectacol, ieşi în lume! Te-ai măritat sau te-ai călugărit?”. Chiar. Se măritase, sau se călugărise? Oare nu era mai bine să se călugărească?

Din firul gândurilor, nici nu-şi dădu seama că intrase într-un bar şi se aşezase la o măsuţă. În ţinută de cowboy, cu cămaşă cadrilată şi vestă de piele, se apropie de ea un chelner.

- Doamna ce doreşte, vă rog?

Ridică ochii ei spălăciţi şi îi spuse:

- Un gin tonic.

Asta ştia ea de la colegele de birou că beau femeile. Lichior sau gin tonic. Comanda fiind dată, parcă dintr-o dată se simţi şi ea o femeie puternică, independentă şi stăpână pe ea, aşa cum văzuse ea în revistele glosser că sunt femeile adevărate. Îmbrăcate în deux pieces, cu pantofi asortaţi cu poşeta şi bijuteriile. Coafate. Cu unghii lungi, rezonabil de lungi, nu de vampă, ci de femeie serioasă care munceşte şi e stăpână pe viaţa, sentimentele, banii şi trupul ei.

„Ei, trupul… dacă nu am avea trup… sau am fi din abur… ce bine ar fi…” – gândi Filomela luând, automat, o înghiţitură de gin. Se cutremură până în adâncul fiecărei celule. „Brrr!!! Ce otravă! Cum poate cineva să bea asta?”

Încet-încet, prin fumul gros din bar, reuşi să desluşească formele celorlalţi consumatori. În general, erau perechi, câte doi. Un bărbat şi o femeie, vorbind în şoaptă, cu capetele apropiate, nu atât din cauza zgomotului ci pentru că aveau să-şi spună cine-ştie-ce secrete. „Oare ce-şi spun?” – se întrebă Filomela Pizdrintz, cu o sfâşietoare singurătate şi cu o îndurerată tristeţe de animal nevolnic, abandonat pe un morman de gunoaie, cum văzuse ea un câine odată, rănit, plin de bube, aşteptându-şi moartea, moartea care i se citea în ochii strălucind de tristeţe… Aşa se simţea şi ea, înconjurată de toată această lume veselă, care râdea în hohote înalte, dându-şi capul pe spate ca o pradă care acceptă să fie sfâşiată, care consimte ca celălalt să o consume …

Printre vocile ce se amestecau cu fumul, alcătuind un vârtej de culori şi sunete ameţitor, ca un cor de albine într-un cais înflorit, i se păru că aude vocea piţigăiată şi stridentă a lui Ţuţu… Îl căută cu privirea. Într-adevăr Ţuţu al ei era undeva în fundul sălii, la o masă, alături de o femeie cu „cap de cal”. Asta îi veni în minte odată cu furia pe care o simţi cum creşte din tălpi, creşte, creşte, ca o durere ascuţită care-i iese prin ochi.

Se gândi ce să facă. Îi studie îndelung. Nu era din cercul de prieteni. Nu era nici colegă de birou. Era îmbrăcată cochet, cu un taior rozaliu. „Curva dracului!” – rosti Filomela în cap de câteva ori, să simtă greutatea fiecărui sunet, concreteţea cuvintelor. Văzu, în minte, cu ralanti-ul, cum s-ar apropia ea de masa lor şi le-ar răsturna-o. Cum ar apuca-o pe ticăloasă de păr şi ar târî-o şi ar arunca-o în stradă… Cum i-ar da lui Aristotel nişte poşete peste faţa aia a lui vinovată. Se stăpâni. Ea nu putea să facă aşa ceva. O analiză mai departe. Pantofi de 3 milioane, îi văzuse ea într-o vitrină, negri. „De firmă – gândi -, şi eu îmi iau de la reduceri. Poate i-a cumpărat nenorocitul de Aristotel…”

Îl privi atentă. Parcă era el şi parcă nu era el. „Poate că am băut cam mult” – îşi zise, era la „a doua sută” de gin. Era Aristotel, dar era alt Aristotel. Era un bărbat viu, cum nu-l văzuse niciodată, nici măcar când îl cunoscuse la simpozionul ăla blestemat de la Sinaia. Era un alt bărbat, pe care ea nu-l văzuse niciodată, deşi stătea cu el în acelaşi apartament, dormea cu el în pat, intra peste el în baie când îşi făcea duş. Acest Aristotel avea gesturile curbate, nu abrupte, ca nişte linii frânte. Nu era stângaci, cum îl ştia ea. Nu era strident. Vocea lui piţigăiată părea că face rotocoale, nu mai avea doar acute şi grave. Parcă vorbea din adâncul trupului, nu din gât, cum vorbea cu ea.

Privindu-i cum şuşotesc şi râd împreună, Filomela simţi că pământul se despică în două, acolo, la masa ei şi ea se prăbuşeşte în gol. Se prăbuşi la propriu dărâmând masa şi spărgând paharele, răsturnând şi masa de alături.

IV

Filomela deschise ochii. O durere ascuţită îi sfredelea cutia craniană, încercă s-o urmărească, să-i găsească rădăcina, dar nu reuşea. Senzaţia că i se desface craniul în miriade de aşchii care execută cercuri în aer şi se înfig înapoi în masa cerebral se prelungea de-a lungul şirei spinării, scurgându-se-n toată reţeaua de nervi. Două ciocane uriaşe îi izbeau, ritmic, tâmplele. Închise ochii la loc. Aceeaşi senzaţie că este făcută din durere. Îi deschise. O lampa rotundă o privea apatic. Mută privirea.

În dreapta, puţin aplecat spre faţa ei, un bărbat negricios, cu faţa rotofeie şi un nas borcănat, cu câţiva zulufi negri în creştet, cu un început de chelie. Are o cămaşă verzulie, fără mâneci. Ridică o mână păroasă şi o pendulă prin faţa ochilor ei:

- Mă vedeţi? Puteţi vorbi?

„Am ajuns în Iad şi Dracu’ ştie româneşte” – gândi Filomela. Să-i răspundă? Să nu-i răspundă? Ce păcate o fi făcut ea să ajungă în Iad?…

Încercă să-şi rememoreze existenţa, se chinui să scormonească printre hăţişurile amintirilor. A! Da! Avea vreo cinci anişori şi o vecină de scară, cu părinţi bogaţi, toată numai zulufi şi fundiţe şi rochiţe cu volănaşe, alintată şi rea, Oana, avea o păpuşă uriaşă. Păpuşa Adela. O târa peste tot, în parcul din spatele blocului, o schimba cu felurite haine şi, cu răutatea copiilor alintaţi, nu lăsa pe nimeni să se apropie şi să-i atingă comoara. Jinduind la păpuşa Oanei şi înţelegând că nu va avea niciodată şansa de a avea una aşijderea şi nici aceea de a o atinge, Filomela îşi alcătui un plan. Tata avea în debara o cutie cu tot felul de şuruburi şi cuie. Şi o cutie cu vopsea. Puse într-o gentuţă de-a ei, în cutia bicicletei, câteva cuie şi un borcănel cu vopsea. Coborî în parc. Pe o bancă, Oana o pieptăna pe Adela. Se apropie. „Îţi dau trei ture până la marginea parcului” – rosti ea hotărât. Oana îi întinse păpuşa. „Numa’ până fac turele, atât!” – rosti ea, încruntându-se drăgălaş şi ţuguindu-şi buzele. „Stai, să-mi iau geanta din portbagaj”. Cu o satisfacţie desăvârşită, Filomela mânji cu vopsea faţa, părul, mâinile Adelei. Luă un cui şi îi făcu injecţii. Apoi o azvârli în iarbă, în spatele băncii. Când s-a întors Oana, s-a strâns întreg parcul din cauza urletelor ei. Corpul delict a fost găsit, împricinata pedepsita, părinţii au trebuit să-i cumpere Oanei a altă păpuşă Adela. „Pentru asta nu cred că ajungi în Iad” – rosti căznit, în gând, Filomela.

Mai deschise odată ochii. Lângă bărbatul păros se mai adăugase unul, slab ca un ţâr, cu un gât ca o aţă, cu ochii mari, înfricoşători. Aşa îi păreau ei.

- Sunteţi la Spitalul de Urgenţă – rosti cel slab.

„Aha. Deci n-am murit”.

- Ne auziţi? Mişcaţi-vă degetele de la mâna stângă, dacă ne auziţi.

Filomela flutură degetele.

- Puteţi vorbi?

Filomela încercă să deschidă gura, dar o lumină orbitoare îi brăzdă câmpul conştiinţei şi dispăru într-un întuneric de smoală în care se cufundă şi ea.

Când reveni la suprafaţă din adâncul întunericului moale, înotând calmă şi respirând alert, era în acelaşi loc. Senzaţia ei că trecuseră mii de ani de când se cufundase în întuneric era contrazisă de feţele celor doi „doctori”.

- V-aţi revenit. Noi vă întrebam şi dumneavoastră mişcaţi degetele, bine? Strâns pentru Nu, deschis pentru Da, bine? Sunteţi la spital, nu vi se poate întâmpla nimic rău, totul e bine! Sunteţi în siguranţă, bine?

Filomela deschise degetele mâinii stângi. Dreapta n-o prea simţea, parcă era o pasăre cu o singură aripă…

- Putem să vă luăm actele din geantă? Trebuie să vă facem fişa de internare. Bine?…

Filomela îndreptă încă o dată degetele. Cel subţiratic cu ochi grozavi luă poşeta de pe un alt pat aflat între perdelele verzi, căută înăuntru şi scoase din portofelul maroniu, care imita pielea de şarpe, buletinul plasticat.

- Scrieţi don’ doctor. Piz… – şi aici se opri.

- Ce-i Vali? Te-ai lovit? Ce dracu-njuri?

- Nu-njur, don’ doctor, aşa scrie aici…

- Ce scrie mă, Vali, mă? Tu eşti ca-n bancul ăla cu Bulă, pot să-ţi flutur şi-un tramvai prin faţa ochilor că tu tot la pizdă te gândeşti! Hai, zi-mi numele doamnei, lasă prostiile, avem o pacientă aici cu stări comiţiale, ce mama dreacu’, ăsta-i spital sau bordel?…

- Dom’ doctor, aşa scrie în buletin, aşa vă citesc! Piz-d-r-i-n-t-z, aşa scrie, aşa citesc. Fi-lo-me-la! Aşa o cheamă pe doamna!

- Mă, Vali, mă! Eu nu ştiu cum te-au angajat ăştia aici, tu nu şti, mă, să citeşti! Şi după ce nu şti să citeşti, mai faci şi glume porcoase cu mine! Ia vezi că îţi bag un referat de-o să speli 6 luni mortăciuni la Salonul Oval! Ia dă buletinu’ ăla-ncoace! Ca tu ai făcut citirea cu profesorul de handbal! Ce şcoală se făcea  pe vremea mea!… E-he!…

- Don’ doctor, să mă bată Dumnezeu, dacă aici nu scrie Piz-drin-tz! Aşa scrie!

Negriciosul smulse cartonul plasticat din mâna asistentului şi exclamă:

- Da, mă, Vali, – să-nnebunesc! – aşa scrie!

Şi izbucni într-un râs înalt, care-i cutremură trupul rotofei. Vali chicoti şi el, la început mai timid, apoi izbucni într-un râs mânzesc, mai mult ca să-i ţină isonul domnului doctor, fericit ca perspectiva de a sta cu cadavrele din frigidere s-a volatilizat.

În tot acest timp, pacienta Filomela Pizdrintz îi asculta cu ochii închişi, amintindu-şi de câte ori fusese batjocorită în viaţa ei din pricina acestui nume cu care se părea că nu va mai avea nimic în comun… Şi încet-încet îşi aminti ce se-ntâmplase înainte de a ajunge la spital. Îşi aminti că intrase într-un bar – Flamingo, parcă – şi băuse două sute de gin şi îl auzise pe Aristotel vorbind şi râzând şi îl văzuse în capătul încăperii, prin lumina difuză, stând cap în cap cu o … cu un …. cu un „cap de cal”.

Amintindu-şi, îi crescu tensiunea şi aparatele la care era conectată (deci nu o lăsau să moară, cum s-a gândit ea o clipă în timpul dialogului celor doi) au început să piuie strident, cum piuia aragazul când se termina timpul pentru un preparat de-al ei, sofisticat… Sau cum piuie prăjitorul de pâine, când îi făcea sandviciuri mizerabilului… Cei doi intrară în alertă şi acţionară. Vali sparse repede o fiolă, trase conţinutul în seringă, studiind-o în lumină, îi înfăşură garoul şi-l strânse deasupra cotului, căută, plimbându-şi degetul  rece de-a lungul braţului, vena, şterse cu un şomoltoc de vată îmbibată în spirt şi înţepă. În timp ce substanţa intra în venă – o simţea rece şi pişcătoare -, pe Filomela o învălui o oboseală tandră. Se lăsă în braţele ei şi se cufundă în altă lume.

V

Trei capete rotunde şi mititele se iţesc de după canatul unei uşi galbene, scorojite, cu vopseaua mâncată sub care se vede, ici-colo, altă vopsea, albastră. Uşa fusese doar închisă cu un cablu verde petrecut de trei ori după un cui bătut în zidăria din cărămizi roşii, mâncată şi ea de ploi şi vânturi. Cei trei trecură, furişaţi, pragul. În aceasta dărăpănătură, o casă evreiască veche, părăsită de la Revoluţie, când proprietarii plecaseră în Palestina, cum auziseră ei de la părinţii lor, locuia August Palton.

August era un ins despre care nimeni de pe stradă nu ştia nimic cert. Se construiseră tot felul de scenarii, când apăruse el în oraş, şi apoi pe strada lor, cu o motocicletă CZ, vişinie, acum doi ani. Nea’ Titi, din capul străzii, om umblat prin toată lumea - lucrase şi la construirea conductelor de gaz din Kazahstan – îi zicea lu’ nea Ghiţă care nu ieşise în viaţa lui din oraş, amândoi pensionari acum, cu timp berechet pentru poveste:

- Măi, dom’ Ghiţă, ăsta a fost în Legiunea Străină! Să-mi moară ce-am mai scump daca Mirel asta, sau cum l-o fi chemând, n-a fost in legiune!

- Ce să-ţi moară, bre, lasă, să nu-ţi mai moară nimic! Ce să-ţi mai moară? – zicea nea Ghiţă cu subînţeles. Nu mai are ce să ne moară, salut! Nu te mai jura ca un prost, pe un străin. O fi fost. E o vinitură şi noi trebuie să-l tratăm cu circumspecţie.

Nea Ghiţă rosti cuvântul „circumspectie” de parcă ar fi scos din gura cu doi dinţi lipsă, unul sus şi unul jos, o perlă nepreţuită. Cuvântul îl citise la gazetă, la Jurnalu’. I-a plăcut aşa de mult că l-a tot repetat toată dimineaţa, în timp ce a hrănit găinile şi porcul.

- Ce mă priviţi, fă, cu circumspecţie? – le-a zis, vesel, găinilor şi mai apoi lu’ Titişor – aşa îl botezase pe porc, de-al dracu’, în zeflemeaua lui nea Titi care prea le ştia el pe toate -; îl întrebă şi pe el: Ce-i, bre, Titişor, ai devenit şi tu circumspect cu lăturile? – şi râse cu înţeles numai de el ştiut…

August Palton pleca dimineaţa, în zorii zilei, când strada nu era încă deşteptată, doar vreo doi bărbaţi care lucrau pe undeva ieşeau cu bicicletele pe poartă deodată cu el, treceau pe lângă el înfioraţi, de parcă ar fi trecut pe lângă o umbră şi salutau doar scuturând capul. Să nu-l salute deloc, nu se făcea, era vecinul lor, aşa cum era, iar să-i dăruiască vreo vorbă, era prea mult: August Palton nu era în rândul lumii, nu merita atare consideraţie. Asta ştiau sigur copiii, cei trei năzdravani care desfăcuseră sârma verde şi intraseră în dărăpănătura în care înnopta August Palton. Se întorcea noaptea târziu cu câte o pungă de plastic în mână, îşi desfăcea sârma care ţinea uşa răzimată să nu se ducă de perete, aprindea o lampă cu petrol, veche, din vremea lui Ceauşescu, o lampă pe care o găsise în podul casei, citea sau asculta ceva la un aparat cu baterii, apoi, după ce toate luminile de pe stradă se stingeau, se stingea şi a lui. Dimineaţa, la al doilea cântat al cocoşilor, nimeni nu-i auzea paşii molcomi. Unde se ducea, nu ştia nimeni să spună. Tanti Vetuţa, o dolofană roşie în obraji, straşnic de harnică şi straşnic de gureşă, zicea că l-a văzut la molul care se construia la marginea târgului  – lucra pe-o macara care aşeza panourile de sticlă.

- E iscusit, August al nostru. Îţi trebuie precizie acolo şi ochi buni, şi ştiinţă, să ridici panourile cât trebuie, să le prindă oamenii la fix unele de altele – zicea cu voce înaltă şi veselă tanti Vetuţa, „poşta” cartierului.

De la ea puteai să afli tot despre toată strada. Ce mănâncă fiecare, unde lucrează, ce şi-a mai cumpărat în casă, unde lucrează – dacă lucrează – fetele lui moş Andrei, plecate în Italia, de un an, cu cine umbla nea Vichenti, „craiul” recunoscut al mahalalei, cui îi mai face vizite „de curtozie” – cum se exprima tanti Vetuţa zâmbind cu înţeles şi ridicând din sprâncene …

Vasile hornarul zicea, însă, că l-a văzut la aeroport:

- Ducea bagaje cu un cărucior ca o maşinuţă, lu’ domnii care veneau cu avionul, l-am văzut eu – spunea nea Vasile, uitându-se într-o parte.

- Taci, bă, Vasile, că ţie ţi s-a pus stirigia pe ochi, nu mai vezi bine. Ce să caute August Palton la aeroport? Acolo e zonă securizată – îi zise în zeflemea nea Titi. Decât dacă o fi având vreo misiune… – mai zise Titi privindu-şi vârfurile tenişilor zdrenţuiţi cu care târşâia toată ziua, de la o poartă la alta.

- Da, i-ai dat tu o misiune, să păzească aeroportul de terorişti, mare goangă mai eşti şi tu -  îl ironiza nea Vasile şi se arunca în şaua bicicletei, îndepărtându-se. Nea Titi nu apucă să-i răspundă, dar ar fi vrut.

Cert este că nimeni de pe strada Sicofanţilor nu ştia nimic sigur despre personajul care era chiriaş vremelnic fără chirie, pe strada lor. Mânaţi de curiozitate şi ispitiţi de discuţiile obişnuite de la masa de prânz, când toată familia vorbea despre August Palton, punându-i-se în cârcă toate întâmplările deosebite din oraş – dacă era un incendiu, August Palton salvase un copil, dacă s-a rupt podul, August Palton salvase o mămică şi un copil dintr-o maşină căzută în râu, dacă-şi rupsese cineva piciorul, August Palton îl dusese în braţe până la spital, dacă se rupsese un copac pe bulevard şi căzuse pe un biet trecător, August Palton fusese acela care luase trunchiul gros şi-l aruncase cât colo – cei trei copii s-au hotărât să dezlege misterul locuinţei lui August, unde nimeni nu intrase vreodată… De unde deducem că oamenii au mereu nevoie de eroi pozitivi. Şi, dacă nu-i găsesc în viaţa reală, îi inventează sau ţes legende în jurul unor personaje enigmatice…

VI

Printr-un ochi de geam murdar – celelalte şapte ochiuri lipseau şi erau înfundate cu cartoane – se vedea afară. Încăperea neaerisită, rece, tristă, cu podelele curate totuşi, adăpostea un divan desfundat, pe care zăceau trei paltoane unele peste altele, şi o măsuţă de lemn, gata să se prăbuşească. Pe măsuţă, lampa de gaz, cu ţilindrul afumat, radioul negru fără apărătoare la difuzor,  un cerc maroniu decupat. Într-un colţ îndepărtat, un godin dărăpănat, doar cu două picioare, în locul celui de-al treilea stând trei cărămizi, una peste alta. Burlanele erau închipuite din mai multe table îndoite, strânse cu sârmă, să semene a cilindru. Lângă godinul ruginit şi desfundat, fără ochiuri, câteva lemne. Pe masă, o cutie de Delma în care era zahăr. Cel mai mare, Alin, înmuie degetul în gură şi îl întinse în cutie.

- E zahăr, zahăr, băi!

Sub masă, găsiră o sticlă înfundată cu dop sigilat. Se căzniră să citească ce scrie pe ea:

- Car-mel – silabisi Andrei, deşteptul străzii. O fi sirop de caramel – zise.

Căutară ceva ca să deschidă sticla. Pentru folia de plastic de deasupra au fost suficienţi dinţii lor ascuţiţi, de viezure. Însă dopul de plută nu se dădea scos. Încercară cu o sârmă. O înfipseră în dop şi au scos câte puţin, câte puţin, firimituri de plută.

- Nici până mâine n-o deschidem aşa – spuse Alin. Am eu o metoda. Victor, adu lampa. Să găsim o sfoară…

O găsiră, atârnată de un cui bătut în pervaz, de care atârna şi o perdea albastră cu trandafiri roşii. Alin desfăcu capacul lămpii, îmbibă sfoara în gaz, o scoase şi o legă în jurul gâtului sticlei.

- Am învăţat la un curs de supravieţuire, într-a cincea, am fost la cercetaşi – răspunse el privirilor intrigate ale celor doi companioni. Acum, îi dăm foc…

Căutară o brichetă, la început s-au ars la degete, apoi au reuşit să aprindă capătul sforii. În jurul sticlei s-a înfiripat un rug aprins, cum erau cercurile de foc prin care săreau leii, la circ. Priveau fascinaţi flacăra albăstruie. Când s-a stins, Alin a bătut cu un lemn în gâtul sticlei.

„Pac!” – s-a auzit… Încăperea austeră s-a umplut de o aromă dulceagă şi parfumată. Căutară o cană, vărsară din sticlă… Alin bău primul.

- E sirop de trandafiri cu smochine…

Băură pe rând, atenţi, şi plescăiră din limbă. Le-a plăcut. S-au aşezat apoi pe divan şi au început să inventeze fiecare – ajutat şi de bruma de informaţii culese la mesele de prânz în familie – o identitate pentru August Palton. Orele trecură, la fel cana în care au tot turnat Carmel, din mână în mână. Răpuşi de dulceaţă şi de căldura ce intra prin uşa deschisa, căldură înmiresmată de luna mai, adormiră printre paltoane.

VII

Înserarea înroşeşte linia orizontului, norii par din vată de zahăr roz. Parcă un pictor distrat a colorat cerul cu pasteluri siropoase, ca-ntr-un dormitor de domnişoară de pension. Dacă n-ai şti că-i seară, ţi s-ar părea ca e un incendiu, undeva, la marginea cartierelor de blocuri. Un incendiu uriaş.

La incendiu s-a gândit şi Filomela când a ridicat pleoapele de pe ochii fierbinţi. „Arde!” – a vrut să strige, dar sunetele s-au izbit de bolta palatină. Nu putea vorbi. Încercă să se ridice în capul oaselor. O durere ca de sfredel îi străbătu întreg corpul. Nu se putea ridica.

De nicăieri, apăru o femeie cu o faţă rotundă, ca o păpuşă cu capul de var, cu o coroana de inele blonde în jurul feţei luminoase, cu ochii negri, conturaţi. „O fi îngerul de la Poarta Raiului…”

- Vă rog să staţi liniştită! – rosti îngerul cu coroana de bucle blonde şi ochi negri. Sunteţi în salon la neurologie, aţi suferit un traumatism cranian, dar acum sunteţi în afara oricărui pericol – recita mai departe îngerul, prefăcându-se în asistentă. Aveţi o perfuzie care o să vă ajute. Veţi mai avea leşinuri şi pierderi de memorie, să nu vă speriaţi, sunt normale…

„Normale ţi s-or fi părând ţie, care umbli pe-aici…” – gândi cu amărăciune Filomela.

- Aveţi familie? Deschideţi mâna stângă dacă da.

Filomela repetă exerciţiul descoperit cu prilejul internării.

- Pot să caut în poşetă, aveţi număr de telefon, agendă, ceva? – insistă îngerul.

Filomela încuviinţă. Doamna cu faţa rotundă de var căută în poşetă, scoase pe rând toate flecuşteţele pe care le are orice femeie cu ea, găsi o agendă şi, perspicace, luă buletinul ca să-şi dea seama care e numele, deşi ştia de când îi fusese adusa bolnava că are un nume … neobişnuit.

- Doamna Pizdrintz -  şi abia îşi stăpâni hohotul de râs care-i juca în gât – doamna Filomela, se corectă ea, aveţi soţ?

Filomela ezita preţ de zece secunde. „Am sau n-am?” – se întrebă ea. Roti degetele în sens de „aşa şi-aşa”. Asistenta, înţelegând că nu e-n regulă ceva, conchise:

- O lăsăm pe mai târziu, bine?

Filomela deschise degetele şi întoarse palma a întrebare, arătând spre cap, spre gură.

- Aaa! – exclamă îngerul blond -, de ce nu puteţi vorbi?, asta vreţi să mă-ntrebaţi?

Filomela încuviinţă din mână.

- V-aţi fracturat mandibula şi e operată, prinsă cu tije. O să vă hrănim prin perfuzie. Curând veţi putea bea supa cu paiul. Toaleta o să v-o facă fetele noastre. Când veţi putea, după ce o să fiţi ceva mai bine, o să scrieţi cu mâna stângă, dacă doriţi.

Indicaţiile asistentei o liniştiră într-o măsură şi o îngrijorară într-alta. „De câte zile era aici?” Încercă să ghicească după înserare. Nici un răspuns. Se uită prin salon, mătură cu coada ochiului. Era singură într-o rezervă. Era curăţel. În faţă, o chiuvetă şi o oglindă deasupra. Alături de chiuvetă, o uşă. „O fi baia…” – se gândi ea. „Deci, – recapitulă ea contabiliceşte - am căzut la barul ăla, mi-am fracturat mandibula, nu-mi pot mişca mâna dreaptă, nu pot vorbi, nu pot mânca, nu pot să mă ridic din pat. Nu pot?” O străfulgeră o idee. Încercă să se concentreze asupra picioarelor, a locului unde ar fi trebuit să se afle ele şi să le mişte. Nu simţi nimic. „Nu am picioare?…” Întinse mâna stângă cât putu şi verifică. Erau acolo, până la nivelul genunchiului, cel puţin. „Sunt paralizată!” – îi trecu ei fulgerător prin minte. Odată cu gândul acesta îngrozitor, porniră şi lacrimile. Fierbinţi şi usturătoare, se prelingeau prin colţurile ochilor înspre tâmple şi se răceau în păr.

Asistenta apăru împreuna cu un doctor zâmbitor, calm, cu nişte ochi uluitor de verzi, ca iarba de primăvară.

- Bună ziua, doamnă! – rosti el cu voce caldă şi blândă, evitând vreun alt apelativ. Suntem în a opta zi de tratament. Mă bucur că v-aţi revenit astăzi, altfel ar fi trebuit să vă trimitem înapoi la terapie intensivă…

Filomela mări ochii, îngrozita. Era de opt zile în spital şi Aristotel nu venise la ea… Când au trecut opt zile? Ce i se întâmplase în tot acest timp?

Doctorul continuă pe ton profesional, dar cald:

- Aveţi un hematom în zona parietală, încercăm să-l resorbim cu tratament specific. Din cauza asta nu vă simţiţi mâna dreaptă şi picioarele. În plus, sunteţi şi în urma unei anestezii generale. Organismul răspunde bine, e rezistent şi cooperează. Sunteţi operată doar la mandibulă, e fracturată, acum e prinsă cu un suport. Ce faceţi, plângeţi?  Păi, cum aşa? O femeie în toată firea, care a trecut prin … ce-a trecut – evită doctorul cuvântul magic -, să plângă?…

Filomela se gândi cu jale ce câmp de bătălie era corpul ei, văzut ca o entitate distinctă, urmărită dinafară, în mod neutru. Doctorul îi mai dădu  câteva indicaţii în limbajul lor întortocheat, de neînţeles pentru profani, asistentei, care scrise disciplinată în foaie, salută şi ieşi.

VIII

În următoarele zile au apărut vizitatorii. De unde au aflat, cum s-au anunţat, ce instinct sigur au oamenii din cercul de cunoştinţe, precum corbii când află de existenţa unui cadavru, nu ştim. Câte doi, câte trei, colegi de serviciu, vecini, rude de a treia spiţă, toţi se buluciră la spital, la Filuţa. Cum ea nu vorbea deloc şi nici nu putea mânca nimic, vizitatorii se întreţineau între ei şi, ore bune, discuţiile se ţeseau în jurul ei ca o plasă deasă şi multicoloră, o plasă care o legăna halucinant şi o purta spre somn.

Se discuta orice. Despre ce s-a mai băgat la Billa, la reducere, despre ce poţi găsi la Spar să găteşti repede, ce pantofi au mai apărut la Amelly, ce se poartă primăvara asta. Cum a fugit de-acasă băiatul Cosovencei, de răul beţivului de tată-su, cine mai e internat în spital, de ce sapă ăştia în spate la Mall şi, când credeau c-a adormit Filuţa, despre tragedia ei.

- Da’ de când s-a apucat, dragă, de băut? Că nu a pus în viaţa ei picătura de băutură în gură. Auzi, să bea aşa de rău încât să cadă şi să-şi frângă gâtul… Cine ştie ce-o fi având femeia pe suflet, că e ascunsă, nu povesteşte nimic. Şi alea de la magazinul de jos au spus că, de cumpărat băutură, nu cumpără niciodată. Înseamnă că bea prin baruri. Nici nu te miri că a plecat barbatu-su de-acasă, păi cum să stai cu o beţivă?…

Aşa, între somn şi zumzăitul cumetrelor, află Filomela noastră că barbată-su şi-a luat catrafusele şi a plecat. „Mare brânză!” – exclamă ea uşurată. „Bine c-a plecat, m-a scutit de efortul de a-l da afară”.

La presupunerile care, din zvon, deveniseră certitudine, c-ar fi o băutoare versată, nu avea cum să protesteze şi nici nu putea să dovedească contrariul; căzuse într-un bar, chelnerul care chemase salvarea îi căutase în poşetă şi reţinuse exact preţul consumaţiei şi, când au venit brancardierii şi au ridicat-o, mirosea a băutură. Asta scria şi în fişa medicală la internare: „Bolnav adus în stare de comă profundă, datorată, prezumtiv, ingerării unei cantităţi de alcool, ebrietatea determinând căderea şi accidentarea”. Scria albastru pe alb. Nu-i făcuse nimeni testul alcoolemiei. De ce să i-l mai facă, unei femei pe care o culegi de jos dintr-un bar?

Vestea ca Filuţa lu’ don’ procuror Pistrinţ (aşa îi stâlcea lumea cunoscută numele domnului procuror, să-l ferească de ridicol) e beţivă a străbătut urbea dintr-un capăt în altul. Că de beată ce era a căzut şi şi-a frânt mandibula era de înţeles, în aceste condiţii. Că atunci când a căzut, era într-un bar deocheat, la Butterfly, împreuna cu amantul ei care a şters-o iepureşte şi a lăsat-o acolo, lată, în grija personalului localului. Că atunci când a plecat nu a achitat nici consumaţia, iar barul i-a trimis la birou domnului procuror nota de plată. Cum la fel de explicabilă era şi absenţa domnului Pizdrintz de la îndatoririle legitime de soţ al bolnavei. Toate aceste informaţii s-au ţesut ca o reţea de vorbe, pornind nu se ştie de unde, plutind câteva zile peste oraş şi mânate apoi de vântul primăvăratec departe, ca un zmeu de pânză pierdut de un copil. În urmă, s-a ţesut altă poveste, cu alţi protagonişti.

Toate aceste frânturi de informaţii au ajuns, pe căi ocolite, şi la Filomela. Filomela care reuşi, în a treia săptămână de spitalizare, să stea în capul oaselor, să-şi simtă piciorul stâng şi să-l mişte, de parcă ar fi fost o construcţie adiacentă a sa, pe care o urnea cu ajutorul unor pârghii şi scripeţi – ideea, comanda de mişcare pornea din minte, se transmitea nu se ştie pe unde şi se concretiza la capătul patului, unde vedea cearceaful alb mişcându-se fără să „simtă” mişcarea…

Reuşea să mănânce supa cu paiul, pe care infirmiera i-l vâra printre sârmele care-i susţineau cele două rânduri de dinţi frumoşi ca nişte perluţe întemniţate. Putea să-şi controleze sfincterele; asta a fost cea mai mare victorie a ei, pentru care a jubilat întreg colectivul de cadre medicale. „Da! Asta e un progres!”

Continuară perfuziile, în fiecare zi şi în fiecare noapte, prin acul înfipt în venă curgea în ea o soluţie care o ridica spre realitate, spre conştienţa propriului trup, spre viaţa normală. Ce mai era viaţa pentru Filomela, era greu de apreciat… Între dorinţa de a trăi şi „firul cu plumb” al lestului vieţii ei de până atunci, organismul ei alesese să trăiască, iar sufletul trăgea înspre întuneric, ca un cal nărăvaş care vrea neapărat s-o ia prin şanţ.

IX

Răcoarea serii era străbătută ici-colo de lătratul intermitent al unor câini de curte, câini care latră hotărât, şi de cârcâitul speriat al câte unei găini. În mahalaua Sicofanţilor, seara are miros de lapte afumat, de mujdei de usturoi şi de ceapă prăjită. Până la lăsarea nopţii, parcă fiecare minut coboară scara întunericului cu o treaptă. Nea Ghiţă, alergând după porc pe uliţă, îşi pierdu un şlap, călcă strâmb pe-o piatră rotundă, îşi suci glezna  şi-şi pierdu echilibrul prăvălindu-se cu bufnitură în praful de-l înconjura ca o aură.

- ‘Tu-ţi naşterea şi încreţirea mă-tii de umflat! De nu te fac eu io grătare în seara asta, să nu-mi zici mie Ghiţă! Aliu-valiu! Picioru’ meu! Titiiii!!! Grijania şi anafura cui te-o făcut!

Nea Titi, auzind zarvă şi mai ales numele lui strigat prin fereastra dinspre curte pe care o ţinea veşnic deschisă –  ori, dacă era iarnă, cu perdeluţa scoasă din cui să vadă cine mai trece pe uliţă -, îşi luă în viteză tenişii lui ferfeniţiţi, încălţaţi numai pe vârful piciorului şi se repezi pe scări. Nea Titi avea casă chivernisită, cu patru camere bune, în două dintre ele nu stătea nimeni. Numai în cele dinspre curte se mutase el cu coana Vetuţa de când ieşise la pensie.

- Adică pentru ce am muncit io, toată viaţa? Să stau în chichineaţa aia din fundu curţii? – a exclamat el la „şedinţa” obişnuită de vinerea de la „nonstop”, unde bea “jamăici la botul calului” împreună cu alţi pensionari în timp ce puneau ţara la cale -. Adică nu merit eu atâta lucru (adică să stea în casă, ca oamenii) după ce mi-am bătut 35 de ani şperlă-n cur prin stepă, să le facem conducte şi să le dăm gaz acuma la ioropeni? Stau şi eu după normele ioropene. Numa’ baie mai trebuie să-mi fac!

Asta era singura neîmplinire a lui nea Titi. Îşi făcea baie zilnic într-un lighean mare, verde, rotund ca un ciubăr, pe care i-l căra coana Vetuţa în casă, lăsa perdeaua, punea apă fierbinte din cazanul care dormita permanent pe plită, adăuga apă rece din găleata de tablă, o verifica cu cotul până o potrivea din fierbinţeală – numai bună – şi-l striga pe nea Titi:

- Titiii!!!! Titiiii! Da’ matale nu mai termini odată cu poveştile? … Hai, că ţi se răceşte BAIA!!!”

Nea Titi, când auzea de baie, lăsa tot. Nimic nu-i plăcea mai mult decât să adaste despuiat în apa călduţă, mirosind a flori de câmp şi a ce-i mai punea coana Vetuţa în ea „să miroasă frumos”. Uneori se „prindea” sforăind şi, trezindu-se, îşi dădea seama că apa e rece demult. Se învelea repede în prosoapele care-l aşteptau, împăturite „ca la otel”, pe scăunelul de lângă cădiţă şi apoi fugea în cealaltă cameră, la televizor, să vadă „ce-au mai făcut ăştia”. Urmărea ştirile cu sfinţenie, ştia mai bine decât orice analist politic încotro „bate” fiecare politician, în ce gaşcă e, ce avere are şi ce învârte.

Când estima coana Vetuţa că şi-a terminat Titi al ei „scăldatul”, se furişa binişor, strângea prosoapele, le ducea afară şi le întindea pe sârmă să se zvânte să nu le bage ude în coşul de rufe; câteodată, când era mai bine dispusă, îşi băga nasul în ele şi le mirosea … miroseau ca Titi în vremurile de demult când dormeau înlănţuiţi, când se întorcea el acasă de la Kazahstan, după un an întreg. Când sosea, era negru tuci, nu-l mai cunoşteau nici copiii. Odată, cum venise el cu trenul de noapte, dimineaţa a ieşit ca omul prin curte să vadă de una, de alta. Domnul Ghiţă, vecinul lor, s-a uitat, s-a sucit, s-a frăsuit şi o dată s-a apropiat cu paşi mari de gard.

- Domnule, nu te supăra! Nu ştiu cine eşti. Dar îţi spun că ai greşit strada şi casa. Femeia asta e măritată şi are copii. Eu o ştiu femeie serioasă. Bărbatu i-i plecat în Rusia, la conducte. Dumneata n-ai ce să cauţi aici, ziua-n amiază, dacă eşti om serios. Să faci bine să-ţi iei catrafusele şi s-o-ntinzi că aici nu-i Podu Roşu!

Atunci Titi s-a apropiat de gard şi Ghiţă, când s-a uitat mai bine la el şi l-a recunoscut a început să plângă ca un copil, cu hohote. Aşa trăiau ei aici; ştiau tot unii despre alţii. Erau o familie mare care locuia în casele de pe stradă aşa cum locuiesc membrii unei familii în camere separate.

X

Astăzi, coana Vetuţa, purtată pe aripile amintirilor la vremurile de odinioară când trăiau mai aprinşi – că de drag, nu-i vorbă, îi era drag şi acum Titi, dar altfel decât atunci când îi era ei ruşine de dorinţa ce-i înfierbânta pântecul unde purtase cei trei copii – vărsă apa din lighean cărând-o cu găleata şi-l sprijini de ultima treaptă a scării, cu gând să-l ducă în magazie după ce închide găinile. În spate, la găini, o zări printre ostreţe pe Lituţa, nevasta lui nea Ghiţă. Lituţa descoperise o scândură desprinsă de la coteţul porcului, porcul ieşise, Dumnezeu ştia pe unde umblă, iar Lituţa, cu un ciocan în mână, căuta să bată scândura la loc.

- Ai auzit, vecină, ce-au făcut dracii de copii? A lu’ Cur Putred, a lu’ Balena şi-a lu’ Ţâţucă.

- Nu, vecină, că eu n-am ieşit azi în uliţă, am dereticat prin casă. Ce-au făcut?

„Ai dereticat tu, ai dereticat la curu’ lui Titi, parcă aţi fi tineri porumbei, acuma vă giugiuliţi” – zise Lituţa în gândul ei privind-o pieziş pe Vetuţa. Nu putu să nu recunoască admirativ şi plină de invidie că Vetuţa, la vârsta ei, încă e femeie frumoasă…

- Ce-au făcut… Au intrat în casă la Şmaleri, acolo unde stă August Palton, şi au băut ce-au găsit prin casă, s-au îmbătat şi au dormit ca nişte glugi de păpuşoi. Asta au făcut! Ăştia-s copii? Ăştia-s diavoli, nu copii!

Coana Vetuţa, recunoscută pentru bunătatea inimii ei iertătoare şi înţelegătoare, încercă să le ia apărarea:

- Lasă, dodă Lituţă, or fi fost curioşi şi ei şi apoi, ăla, Minelu nici nu închide uşa…

- Ce lasă, surato? Azi un ou, mâine un bou! Ca ăştia de s-au îmbogăţit! De-au furat ţara dintr-un capăt, de la Revoluţie! Au tras ca câinii de ciosvârtă! Şi pe ăştia nu i-o fi bătut nimeni când or fost mici! Lasă azi, lasă mâini!… Ce să caute în casa omului să-i scotocească prin lucruri şi să dea foc? Că, cică, au dat foc la băutură să vadă dacă arde! Dacă aprindeau casa şi de la ea, se aprindeau alte căşi?

- Ei, bine că nu s-a-ntâmplat. Da dumneata de unde ştii?

- De unde ştiu, de unde nu ştiu. Mai ies şi eu din casă să aflu ce se mai petrece în societatea noastră… – ţuguie buzele doda Lituţa. Am fost la butic să iau nişte macaroane să-i fac lu’ al meu macaroane cu brânză, că i-a căşunat, şi mă-ntâlnii cu  Coşoveanca, toată plânsă şi smulsă. Cică Costin al ei a fugit de-acasă, de răul lu’ Coşoveanu, că una-două „poc! poc!”  - îl bătea pe-ăsta micu’ pe unde îl prindea. De la ea ştiu, cică a venit August Palton acasă mai devreme – că ştii că el vine numa’ noaptea, umblă ca huhureţii – şi i-a găsit pe ăştia dormind în pat ca fasolele-n păstaie, beţi curcă. I-a trezit binişor, le-a dat să bea limonadă – auzi la el, după ce că i-au făcut deranj pe-acolo şi i-au băut Caramelu’ primit de la sinagogă, le-a făcut limonadă! Şi ăsta nu-i normal - i-a scos la aer, după asta l-a dus pe fiecare …

Doda Lituţa nu mai apucă să spună unde îi dusese August pe copii. O bufnitură urmată de o zdrăngăneală, de ai zis că s-a surpat pământul şi a-nceput războiul, străbătu negrul nopţii. Cele două femei se repeziră fiecare în curte, să iasă în stradă. Când trase poarta grădinii, Vetuţa îl zări pe Titi îngenunchiat la capătul scărilor, ţinându-se cu mâinile de ligheanul lui de baie şi mormăind ceva. Cu prezenţa ei de spirit, Vetuţa îşi dădu seama că nu-i bine să te apropii de un om în primele secunde după ce se loveşte, păţise şi ea. Se dădu la umbră şi încercă să distingă prin întuneric ce-a păţit Titi. Titi, cu toată furia pe care-o dezvoltă o durere care te invadează în momentele imediat următoare lovirii, ţinea de cădiţă cu amândouă mâinile şi o trântea de pietrele aleii vrând s-o facă ţăndări, pentru că din cauza ei căzuse. Vetuţa, privind scena, abia îşi ţinu hohotul de râs. Urmarea a meritat. Titi, pe care nu-l auzise în toată viaţa lor împreună nici drăcuind, tot dând cu ligheanul şi mormăind, când acesta se sparse în zdrenţe de plastic, explodă într-o înjurătură care era quintesenţa nemulţumirilor sale şi expresia supremă a  dispreţului său pentru această situaţie:

- ’Te-n gură!…

După aceste vorbe, nu mai rosti nimic. Se răcorise. Se adună de pe jos. Se îndreptă, aşa şchiopătând, înspre poartă, să vadă cine-l strigase. Din poartă, îl văzu pe Ghiţă căzut în mijlocul drumului şi se mai înveseli, îi mai trecu niţel năduful. „S-a îmbătat şi ăsta! Dacă nu ştii să bei, mă Ghiţă, de ce bei?”  - apoi, tare:

- ‘nă seara, don Ghiţă!

- Bună, pe dracu’!

- Da’ ce s-a-ntâmplat cu dumneata? – întrebă, din poartă, Titi, răcorit de-a binelea.

- A scăpat porcu’ în uliţă şi am vrut să-l prind. Am călcat strâmb şi am căzut. Asta s-a-ntâmplat.

Doda Lituţa apăru ca o furtună prin poartă, îl înhăţă pe Ghiţă de subsuori şi strigă la Titi:

- Hai, don Titi şi dumneata să m-ajuţi, că nu pot singură!

Titi abia se dezlipi de poartă. Îl luară unul de-o subţioară, unul de alta şi-l cărară încet, gâfâind, până în casă. Abia acolo observă Lituţa sângele de pe obrazul şi de pe mâinile lui Titi:

- Da’ ce păcatele ai făcut?

- Am căzut. Ce să fi făcut? Mi s-a părut că aud cum mă strigă cineva şi am dat buzna din casă, m-am împiedicat de lighean şi am căzut.  Asta e. Mă duc acasă să mă cert cu Vetuţa. Sau să mă-mpac… – zâmbi el într-o parte.

Gemetele lui Ghiţă le întrerupseră conversaţia. Titi se duse acasă, iar Lituţa îl oblojea pe Ghiţă, în timp ce-l bodogănea:

- L-a strigat dracu’ din corci şi pe-ăsta! Auzi, se duce să se-mpace, deşi nu-i certat cu muieri-sa! Li s-a suit curu’-n cap, lu’ alde Tismineni. A-nebunit lumea, ce mai calea-valea Şi tu, mă Ghiţă, ce dracu’ nu te uiţi pe unde calci? O să calci într-un căcat într-o zi şi n-o să-ţi dai seama!

„Am călcat în el când te-am cunoscut pe tine”  - zise Ghiţă în gând şi gemu strategic s-o îmbuneze pe Lituţa.

XI

În hărmălaia produsă de căderea Filomelei, printre mesenii ridicaţi şi îmbulzindu-se să vadă ce s-a întâmplat, să dea sfaturi sau să-şi dea cu părerea, Aristotel Pizdrintz, aruncându-şi privirile în toate părţile, temător să nu-l recunoască cineva, ieşi ferit din barul Flamingo, cu inima galopând ca un cal scăpat din frâu. Păşi în aerul răcoros al serii, înteţi mersul, luând-o la întâmplare, pe străzi necunoscute.

„Deci, Filomela mea umblă prin cârciumi… Oare m-o fi văzut? … Auzi, să bea ea, femeie serioasă, măritată, să cadă sub masă! … Doamne, ce Ţi-am făcut eu, că n-am noroc? ‘Tu-ţi cristosu’ mă-tii de viată!…”

Pe Isabela, iubita lui, o lăsase acolo. Aruncase 500 de mii pe masă, pentru consumaţie, şi ieşise fără să gândească. Împărţit între vinovăţie, jenă şi frică, îşi alungă din minte gândul la Filomela.

„Dă-o-n pizda mă-sii! Alcoolista dracului! Asta-mi mai lipsea mie! O nevastă alcoolică! Gata! Plec de-acasă!” – îşi zise el furios.

Unde avea să plece, nu ştia. Aşa, în lume avea să plece. Bălăngănind din mâini şi vorbind singur, intră pe o stradă pietruită. Dintr-o clădire răzbătea muzică, larmă de glasuri, râsete. Intră la întâmplare. Era un bar cu program de streeptease. Trei femei, tinere – când se apropie şi se uită mai bine, văzu că sunt nişte copile – se unduiau în ritmul unei muzici numai de ele auzite. Pielea le lucea în lumina difuză, parcă ar fi fost statui mişcătoare din aur.

În mulţimea de gură-cască îl zări pe Postolache, colegul lui. Lache  – cum îi ziceau colegii – era craiul instituţiei lor şi nu numai. Era un tip de treabă, săritor, priceput să dea sfaturi, gata oricând să-ţi facă un serviciu fără să-ţi ceară ceva în schimb. Nici o femeie, măritată sau nu, nu scăpase de curtea lui asiduă. Ştia ce le place femeilor să audă şi, mai ales, ştia ce plăceri ascunse au. Despre ele, le şoptea la ureche şi ele râdeau nechezat, dându-şi capul pe spate. Ştia să spună cele mai porcoase bancuri cu aerul că povesteşte un film. Era indispensabil la petrecerile ad-hoc de la birou şi ştia toate barurile din oraş. Deşi n-ai fi zis că fizicul îl ajută, fiind mai degrabă un clown decât un craidon, bondoc, cu burtă, negricios, cu chelie la cei 42 de ani ai săi, cu nişte ochi negri ca două boabe de piper, înfipţi de-o parte şi de alta unui nas acvilin, subţire, tocmai că acest fizic de Păcălici le transmitea femeilor încredere.

- Salutare, Aristo! O-ho-ho! Ai intrat şi tu în lumea bună!… – îl întâmpină Postolache.

- Ţi-am auzit râsul de-afară… – glumi Pizdrintz. E faină atmosfera pe-aici. Societate selectă – completă el.

- Da. Distinsă – zise Lache. Curve, peşti, drogaţi, pederaşti, pedofili, transsexuali, libidinoşi…

Şi râse cu râsul lui gâlgâit, cu rotocoale.

- Şi tu ce cauţi într-o asemenea companie? – se miră Pizdrintz.

- Studiez fenomenul uman, bă! Omul e cel mai al dracului animal, Aristo. Nici un animal nu face ce face omul – la sex mă refer. Societatea umană se bazează pe viciu şi pe plăceri ascunse, asta e concluzia mea. Omul este leneş, ticălos, laş şi pervers. Doar să aibă ocazia, să aibă condiţii propice, şi se manifestă în plenitudinea ticăloşiei lui.

- Lasă, Veniamin, nu e chiar aşa.

Veniamin era celalalt nume al lui Postolache, dar nimeni nu părea să-l ştie; toţi îl numeau Lache. Numai limbricul de Pizdrintz (gândi Postolache) îşi amintise de acest nume al lui, drag, secret, pe care îl ferea cât putea de „contaminarea” cu gurile cunoştinţelor.

- Zi-mi Lache.  Aşa mă ştie lumea. Sunt o lichea şi mă numesc Lache. O lichea simpatică, desigur.

- Supralicitezi şi tu. Nu eşti lichea deloc, mie nu mi se pare…

- Hai să bem şi să le bagam lu’ dive ceva în chiloţi, că de-aia suntem aici, nu? Eu aş prefera să le bag altceva, dar ele aşteaptă doar bani – râse Postolache. Hai să te iniţiez, că pari novice pe-aci.

Cei doi se aşezară într-un separeu semideschis. Aşa era realizat barul, ca un hemiciclu cu scena în centru. În jur, mese, femei frumoase, elegante, în toalete lucitoare, bărbaţi de toate felurile, toată lumea părea să se mişte dansând. Atmosfera miroase a fum de ţigară amestecat cu parfum delicat şi cu nuanţe aspre de after-shave. Mesele sunt joase, circulare, iar canapelele învelesc jumătate din masă.

Se aşezară. Un chelner profesionalizat până la efasare, cu gesturi măsurate, ca un robot, le luă comanda, în câteva secunde apăru cu paharele felurite, le aşeză pe masă. De comandat, comandase Postolache.

- Lasă, Aristo, aici eu sunt Maestrul. Ce vânt te-aduce în bolgia mea?

- Nu ştiu nici eu ce vânt m-a adus… Vântul turbării…

- Ce-i cu tine? Ce eşti aşa constipat? Uite ce de bucăţele sunt aici! Bea, priveşte, râvneşte, apucă, petrece! Viaţa e, totuşi, frumoasă! Asta e viaţa care-mi place mie! Nimic nu-mi poate tulbura bucuria de a trăi! Cât sunt sănătos şi am bani, petrec!…

XII

Prin semiobscuritate, se strecură până la masa lor o fetişcană. Dădu bună seara, aruncă ocheade amândurora şi se aşeză lângă Pizdrintz.

- Te-a ochit că eşti nou – îi şopti Postolache. Ia-i ceva de băut.

Fâstâcit, Aristotel Pizdrintz nu ştiu ce să facă.

- Ce să-i iau?

- Zi-i să-şi ia ceva, ce vrea ea. Ştie ea ce vrea… -  râse Lache cu subînţeles.

- Comandă-ţi ceva – îi spuse sfios Aristotel fetei. Cum te cheamă? Să facem cunoştinţă. Aristotel – întinse el mâna.

- Metafizica – rosti fata şi izbucni în râs.

- Ăsta e numele ei de scenă – râse Lache. E deşteaptă curviştina. Auzi, Metafizica! Aristotel şi Metafizica lui! Suntem în plină Grecie antică! Acuş apare şi Socrate… – şi râse gâlgâit.

Pizdrintz se fâstâci, impresionat de isteţimea fetei.

- Ce cauţi aici?

- Dar tu ce cauţi aici? – îi întoarse fata întrebarea. Fiecare caută ce-i lipseşte. Fericirea. Caut fericirea. Asta e meseria mea, căutător de fericire. Tu ce meserie ai?

Pizdrintz se gândi dacă să-i spună adevărul, se uita încurcat spre Lache.

- E nefericit! Asta e meseria lui! Aristotel Pizdrintz, de profesie nefericit! – izbucni Lache. Suntem pasageri ai Corăbiei Nebunilor şi mergem spre Nicăieri! Sau spre Pierzanie! Ce zici, frumoaso, care e destinaţia călătoriei noastre?

- Moartea – rosti fata serios.

Îi sosise şampania. Cu ochii mijiţi, întredeschişi, ca ai unei pisici care toarce fericită, sorbi încet din pahar, îl coborî, întinse arătătorul în şampanie, îl linse încet, rotunjindu-şi buzele rozalii în jurul degetului, uitându-se fix în ochii lui Lache, îl mai înmuie o dată şi îi desenă buzele lui Aristotel, uitându-se în ochii lui.

Aristotel simţi un fior de foc trecându-i prin şira spinării. Îl invadă brusc o dorinţă sălbatecă să-şi cufunde ovalul feţei în chipul angelic al acestei fete enigmatice, atât de stăpână pe ea, să-i strivească buzele cu dinţii lui, să o lipească de el, să treacă prin ea. Era atât de frumoasa încât ţi se făcea rău privind-o, ameţeai. Simţi o dorinţă arzătoare urcând în el, cum urcă seva în copaci, primăvara. Da, în braţele acestei zeiţe cu chip de păpuşă, moartea ar fi putut părea o izbăvire, o eliberare.

- Păpuşă, cum e numele tău? – interveni Lache, simţind că aerul dintre ei se încinge. Să ştim cum să te alintăm, nu de alta.

- Magda. De la Magdalena. Mi-a pus mama un nume predestinat. De profesie… visătoare – zâmbi ea.

- Şi la ce visezi tu, Magda? – o urmări atent Lache, cu ochii lui hipnotici.

- Visez, ca toată lumea, la fericire. O fericire domestică, simplă.

- Şi aici e izvorul fericirii tale? Aici crezi tu că vei găsi fericirea la care visezi? Printre rataţi ca mine? Şi ca ăsta care se topeşte? – arătă cu capul înspre Pizdrintz. Printre ticăloşii ăştia care visează doar pizdă, să-şi piardă minţile, să uite de ei?

- Ca să ajungi în Paradis, trebuie să treci prin Purgatoriu, nu? – rosti încet, cu privirea pierdută într-o lume numai de ea ştiută, Magda.

Răspunsul ei îi cufundă pe amândoi, dintr-o dată, în realitatea vieţilor lor de zi cu zi. Aristotel îşi aminti de Filomela, de Isabela, de serviciul lui pe care-l detesta, de şeful lui imbecil şi analfabet, care-l tortura cu agramatismele şi infatuarea lui în fiecare zi, de copilăria lui chinuită, cu un tată beţiv şi o mamă apatică, de străduinţa lui de a reuşi în viaţă, eşuată, se pare…

Chiar! Pentru ce trăia el? Care era visul lui secret? Când era copil şi adolescent, citea cu nesaţ, zile şi nopţi în şir, ascuns în podul casei, să nu-l prindă tată-su. Tată-su ura cărţile. „În cărţi sunt numai prostii care tulbură minţile!” – decretase el. I le lua şi i le arunca în foc sau i le rupea smulgând cu furie pagini din ele şi mototolindu-le apoi, cu ochii lucind de ură. De ce ura taică-su cărţile, nu a înţeles niciodată. Nu avea nici o relaţie cu el, erau doi străini care se urau reciproc şi erau obligaţi să trăiască în aceeaşi casă. Nu avea putere, dar, cu siguranţă, l-ar fi bătut pe taică-su, dacă ar fi avut-o. Aşa că scenele violente în care îl dădea pe taică-su cu capul de pereţi până nu mai sufla se petreceau în mintea lui. Poate de-aia erau cărţile periculoase? Pentru că deschideau în minte lumi altfel imposibile? Frustrat şi nefericit, învăţase, învăţase cu o ambiţie oarbă, să fie cel mai bun. Fusese premiant dintr-a-ntâia până terminase liceul şi bursier de excelenţă la facultate. Trăia prin cărţi, respira prin ele, iubea prin ele, murea şi reînvia prin ele. Viaţa reală nu-l interesa în mare măsură, se uita la ea, chiar şi la filmul propriei vieţi, ca la un film. A! Şi filmele! Le descoperise încă de mic. La început mergea la matineu, la filmele documentare şi la cele cu desene animate. Îi dădea maică-sa, în surprinzătoarele ei crize de ieşire din apatie, duminica, 2 lei şi 50 de bani, atât costa un bilet. După ce a mers la şcoală, a aflat că se pot câştiga bani în diverse feluri. Le scria temele colegilor contra cost. Vindea timbrele din colecţia lu’ tată-su sau borcanele din cămara mamei. Arunca la gunoi conţinutul şi-l îngropa apoi – dulceaţa sau ce era în ele – vindea borcanele şi sticlele şi se ducea la filme, după ce ieşea de la şcoală. Le vedea de 7, de 8 ori. Intra în răcoarea întunecoasă a sălii, din căldura şi lumina de afară, şi parcă ar fi păşit pe un alt tărâm. Mirosul de transpiraţie amestecat cu praf, podelele sălii, din lemn înnegrit de atâţia paşi, scaunele pluşate, lucioase  de jeg lustruit pe mânere şi marginea superioară a spătarului, scaune rabatabile pe care le puteai legăna cu picioarele, dacă nu te prindea scorpia de tanti Elvira, o femeie despre a cărei înfăţişare nu puteai spune nimic pentru că avea o mască groasă de farduri felurit colorate pe chip (unii ziceau că a dat la teatru 15 ani la rând şi, pentru că nu reuşea să devină actriţă, se făcuse măcar taxatoare, ca să poată vedea în voie filmele în care nu apucase să joace)… tot acest decor mirosind a lume neexplorată, a posibilitate şi a vis, care semăna cu cel în care se afla, îl transportă pe Aristotel înapoi, în barul înţesat de fum. Îşi îndreptă privirea spre Magda, atât de fragilă, cu aparenţa ei de înger, încât nu puteai să nu te-ntrebi ce caută acolo, în acel loc de pierzanie. Era la fel de nepotrivită cu acel bar cum se simţea şi Aristotel.

- Eşti angajată aici?

- Da. De trei ani. Sunt studentă la matematică şi noaptea sunt animatoare aici. Chipul meu atrage clienţi.

- Animatoare, pe dracu! – explodă Lache. Las’ că ştiu eu ce animezi tu… Mi-a povestit Ciocan. Cred că-l ştii pe Ciocan, nu?

La auzul numelui, pe chipul îngeresc al Magdei trecu o umbră întunecată, ca o părere. Suficient cât s-o zărească Aristotel.

- Lache, tu eşti cam necioplit, mă! Ce-ai cu fata? Magda, te rog să accepţi scuzele mele. Lache, cere-ţi scuze, nu fi mârlan.

- Când o să vezi cât costă şampania pe care te-a pus mâţa asta s-o lingi de pe degeţelul ei, o să-ţi ceri tu scuze de la chelner. Este, domnişoara animatoare care animează obiecte inanimate?…

Magda deveni dintr-o dată gravă. Luă o mină distantă şi glacială şi rosti cu o altă voce, parcă venită de undeva dintr-o cutie metalică, aflată în capul ei:

- Să înţeleg că domnii nu mai doresc să le ţin companie. Vă mulţumesc pentru alegerea dumneavoastră, aţi fost foarte amabili. Vă doresc distracţie plăcută, o noapte minunată şi vă mai aştept pe la noi.

După ce recită mecanic aceste cuvinte, se ridică zâmbind profesional, ridicând doar colţurile gurii şi învăluindu-l pe Lache într-un nor de gheaţă, şi se îndepărtă, făcându-i din cap semn discret chelnerului.

Aristotel se aplecă înspre Lache:

- Ce-ai avut, măi, cu fata? Ce-ţi veni?

- Nu fi fraier! Ai idee cât costă o conversaţie de o oră cu o matracucă din asta unsă cu toate alifiile? Mai bine vorbim noi doi şi ne plătim între noi. Astea-s numa’ cu vrăjeala, nu ai voie să le atingi şi nici n-ai acces între picioarele lor. Decât dacă negociezi cu peştele pe bani adevăraţi.

Lui Aristotel  îi veni o idee. Se ridică brusc de la masă, fără să-i spună nici o vorbă lui Lache, şi se duse în spatele barului. Vorbi acolo cu cineva. Acesta îi deschise o uşă în spatele barului şi Aristotel Pizdrintz dispăru de parcă n-ar fi fost niciodată acolo. Doar Lache, vorbind singur câteva momente, îşi mai aminti de prezenţa acestuia, pe care o uită şi el, învăluit de privirile unei alte animatoare, ceva mai coaptă, care se aşezase la masa lui.

XIII

Un ceas sună undeva, spărgând aerul în aşchii ascuţite. O mână se întinde să-l apuce, o mână obişnuită cu gestul încât e deja un mecanism precis. Nu-l găseşte. Nu e pe noptiera unde era de obicei. Nici noptiera nu este. Aristotel se ridică speriat, se uită în jur, se sperie şi mai tare, sare în picioare, îşi vede propria goliciune şi se înfioră. Încercă să-şi dea seama unde se află.

E într-o cameră veche, undeva. E zugrăvită într-un albastru decolorat, cu desene trasate cu rolul, aurii, şterse şi ele. Din loc în loc, zugrăveala e coşcovită şi iveşte alte generaţii de zugrăveli: portocalii, roşii, albe, verzi. Se apropie de fereastră. O acoperă o perdea verde, din catifea rărită îmbibată cu praf. Când o mişcă, praful se stârneşte şi joacă în razele care taie oblic părăsitura de cameră. Fereastra da înspre o curte interioară, cu case cu un cat de jur împrejur şi cu un balcon de lemn nevospsit, înnegrit de ploi. Din loc în loc, uşi vopsite în cele mai bizare culori, ferestre la care râd muşcate roşii, cu perdele cusute cu mâna, cu cusături înflorate, sârme cu rufe puse la uscat, de o curăţenie îndoielnică.

„Unde dracu sunt?” – încercă să-şi amintească Aristotel. Nu-i venea nimic în minte. Îşi trase repede hainele pe el, se căută în buzunare. În afară de ceas, nimic. Nimic, nici portofel, nici un act, nici un ban. „Fain! – îşi zise. Sper că sunt în oraş, în ţară, pe Pământ… – încercă el să-şi facă puţin curaj. Bine că sunt viu!…”.

Aruncă o privire grăbită prin încăpere. Un scrin cu sertarele fără mânere; le trase pe rând, în speranţa că, printr-o minune, îşi găseşte actele măcar. Nimic. Mărunţişuri femeieşti, nişte fotografii în sepia îngălbenite, în care zâmbesc de circumstanţă perechi sau familii întregi, cu câte trei generaţii înşirate pe rânduri, cei mici în faţă, cei bătrâni în spate… chitanţe, bileţele, cuie. Închise sertarele. Se uită sub patul în care dormise, cu lenjeria movulie brăzdată de griuri, murdară.

- Uecs! – exclamă, înfiorându-se, Aristotel.

Nu-şi amintea cum ajunsese aici. Mai aruncă o privire în jur şi ieşi pe uşă. Era în balconul pe care-l zărise pe fereastră, balcon ce împrejmuia întregul etaj. La câţiva metri spre scară, o babă dormita într-un balansoar, între pături. Aristotel tuşi să-i atragă atenţia.

- Bună dimineaţa, maico! – rosti el când baba-şi ridică pleoapele şi îl privi cu nişte ochi ce păreau să ştie toate secretele lumii.

- Bună, bună… – molfăi băbuţa dintre încreţiturile din jurul gurii ştirbe.

- Dacă eşti bună, maico, unde sunt eu aicea? – Apoi, văzând neînţelegerea din ochii babei, lămuri: În ce loc din oraş sunt?

Baba, lămurită, îi molfăi surâzând:

- Eşti în Podireie. Oraşul e mai departe.

Lui Aristotel i se înmuiară picioarele. Cum naiba ajunsese aici? Îşi băuse şi minţile… Îi mulţumi babei, salută, coborî scările, ieşi din dărăpănătură şi se trezi pe o stradă străjuită de bordeie acoperite unele cu stuf, altele cu şindrilă, altele cu carton asfaltat, unde mişunau câinii şi felurite păsări domestice.

Mergând repejor, salută bărbaţii ieşiţi în izmene pe prispele bordeielor, treziţi de zăpăitul câinilor.

- Cine-i acolo, bă? – se auzea câte o voce muierească.

- Unu’ care a nimerit la Podireie… – răspundea bărbatul şi amândoi râdeau sonor, printre lătrăturile câinilor.

- Încotro e oraşul? – întrebă Aristotel pe unul care-i păru mai omenos.

- Tot drept, până ieşi dintre căşi, şi p-ormă ţii la dreapta pe lângă calea ferată – îi răspunse omul cu zâmbet. Cam ai de mers, domnucule! – mai zise omul.

Intr-adevăr, Aristotel merse înfrigurat, în costumul lui cel bun şi cu pantofii cu cioc pe drumul desfundat, cu pietroaie şi gropi de la căruţele şi tractoarele care circulau prin zonă. Pe la jumătatea drumului îl depăşiră doi biciclişti, râzând în hohote:

- I-o-te! Încă unul care a vizitat Podireiele! Ha! Ha! Cum a fost domnişorule la stabeliment? Te-ai uşurat? Sau te-au uşurat ciocănarii?… – strigă unul fără să aştepte răspuns.

Pe la 10 ajunse în oraş. Ar fi vrut să ia un taxi, murdar cum era şi obosit, dar nu avea nici un ban, aşa că se osteni să ajungă pe jos, pe aleile lăturalnice dintre blocuri, prefăcându-se că nu înţelege şi nu vede privirile curioase ale trecătorilor. Poate nici nu-l privea nimeni, dar lui aşa i se părea, că toată lumea se uită la el dezaprobator şi ştie pe unde a umblat. Urcă scara blocului ca un hoţ.

Uşa închisă, chei nu are. Se gândi dacă să spargă uşa. Apoi îşi aminti că lăsase o cheie la administrator, pentru orice eventualitate, în caz de „ceva”, aşa se exprimase domnul Costică. Coborî, sună. Domnu’ Costică îşi ivi faţa de şoricel curios în deschizătura uşii ţinută de lanţ. Închise, scoase lanţul, deschise uşa.

- Să trăiţi, domnu’ Pistrinţ. Aţi venit să vă luaţi rămas bun?

- De ce să-mi iau rămas bun, domnu’ Costică? – îl fulgeră pe Aristotel în moalele capului.

- Păi, veniră oamenii de-i trimisăşi dumneata, de la ora patru veniră, au cărat mobila, tot, aveau actele dumneavoastră, tot, cheile, tot. Cruce de aur! – exclamă domnul Costică -, nu i-ai trimis dumneata? Nu v-aţi mutat? - îi veni lui Costică o idee, văzând chipul disperat al lui Pizdrintz…

- Lasă, domnu’ Costică, o lămuresc eu, dă-mi cheia, fii bun…

„Oare Filomela n-o fi ajuns acasă?”  – gândi Aristotel, înhăţă cheia din mâna lui Costică şi urcă scările cu moartea în suflet.

XIV

Aristotel Pizdrintz încercă, cu mâna tremurândă, să bage cheia în lăcaşul yalei. De emoţie, nu reuşi de prima dată. Rrase o înjurătură:

- Tu-ţi morţii mă-tii de cotoarbă, ai schimbat yala!

Scăpă cheia jos, se aplecă să o ridice şi dădu un cap zdravăn în canatul uşii. Casa scării răsună ca şi cum ar fi scăpat cineva un bostan copt pe palier. Vederea i se întunecă preţ de câteva secunde, apoi întunericul se sparse în steluţe verzi. După ce durerea se mai domoli, mai încercă o data. Yala n-avea nimic, mâinile lui nu erau bune. Deschise uşa şi, dacă mai avuse o mică speranţă că domnul Costică se înşelase sau înţelese greşit cine se mutase şi de unde, aceasta i se risipi.

Intră în hol. Holul, gol. Doar o cutie de carton, goală probabil, lângă perete. Îi trase un şut cu sete, să-şi verse tristeţea şi disperarea ce urcau în el ca mercurul într-un termometru. Icni de durere. Cutia nu era goală. Se aplecă şi o deschise. În ea, o piesă de bronz, un trunchi de con străpuns pe interior, pe care o cumpărase el de la talcioc într-o duminică, i s-a părut potrivită să meşterească o lampă cu picior pentru balcon, era bună pentru suport, că-l tot batea Filomela la cap că nu are lumină, seara.

- Tu-ti lumina de pe mormântul mă-tii de ticăloasă! Intenţionat ai lăsat asta aici! – vorbi Aristotel cu o Filomelă imaginară.

Cu piciorul îndurerat, şchiopătând, luă camerele la rând. Dădu de perete uşa dormitorului. Dormitorul, gol. Doar dreptunghiurile decolorate din spaţiile unde fuseseră corpurile de mobilier indicau că acolo ar fi fost ceva. Singurul obiect casnic, covorul despărţit la mijloc. În locul unde fuseseră lipite paturile lor, o dâră de praf cenuşiu.

- Ne desparte o dâră de praf… – rosti Aristotel. Iacă-tă-mă şi poet, băga-mi-aş pula-n ea de viaţă! Mi-a luat şi toate hainele… Asta este!…

Se aşeză pe covor. Se întinse pe spate, îşi împreună mâinile sub cap şi făcu o recapitulare.

„Deci… Filomela a venit acasă, alcoolista şi japiţa, Filomela Pizdrintz, SOŢIA MEA, a sunat la o firmă de transport, a încărcat tot şi a plecat. Unde a plecat? La mă-sa, probabil. Buuun!…”

Brusc, îşi aminti ceva, sări ca un arc în picioare şi se buluci în uşa de la sufragerie s-o rupă. În sufragerie, gol. Doar suportul de flori din lemn, al Filomelei.

„Mi-a luat toate actele, nenorocita. O omor când o prind!” – vorbi Pizdrintz cu un interlocutor nevăzut. Îi trase un şut şi suportului de flori, ghivecele zburară, unul sparse fereastra, celelalte se împrăştiară pe jos, pământul se risipi pe covor şi pe parchet, rădăcinile albe, ca nişte intestine, îl priveau cu reproş.

- Dă-vă-n puii mei!

Ieşi. Se duse la baie. „Sper ca mi-a lăsat veceul, nebuna”.

În baie, toate la locul lor. Moralul lui avu o uşoară pantă ascendentă. Nimic nu-i mai bun decât o baie, după orele din urmă, care-i biciuiseră nervii din plin. Îşi scoase hainele, încet, cu grijă, şi le analiză. Pantalonii sunt murdari de noroi pe manşetă şi în genunchi, de la căzăturile pe drumul dinspre Podireie. „Şi eu, cum dracu’ oi fi ajuns acolo?” Sacoul boţit. Cămaşa albastră, neagră la guler. Le agăţă în cuierul de pe uşă. Observă halatul de baie. „Bine ca am în ce să stau până mi se usucă hainele!”

Deschise robinetul de la duş şi intră în cădiţă. Jetul de apă caldă i se păru ca o mângâiere. Piciorul cu care lovise cutia de carton era vânăt şi umflat. „O să-mi treacă” – îşi zise. Se săpuni febril, încercând să nu uite nici un milimetru de piele necurăţată.

„Ce noapte! – gândi el -, şi toate din cauza Isabelei care neapărat voise să iasă la un bar…

Erau doar la faza tatonării, cum numea Lache acestă etapă din relaţia cuiva. Ieşeau împreună la prânz şi mâncau la câte un fast-food, Aristotel având grija să lase pachetul cu sandviciurile insipide ale Filomelei pe poliţa de la ghereta portarului. Nea Ilie, portarul instituţiei, care văzuse multe la viaţa lui – se şi lăuda că schimbase 6 şefi („Şase şefi am schimbat, domnu’ Pistrinţ, şi sper să mai schimb vreo doi, până la penzie” – zicea el, făcând cu ochiul). Mergeau la câte un film sau la cumpărături pentru casă; câteodată mâinile lor se întâlneau ca din întâmplare pe câte un produs şi atunci le lăsau aşa, lipite, preţ de câteva secunde. Crezuse aceste emoţii demult îngropate şi avea acum revelaţia ca le retrăieşte, nu aşa clocotitor ca în adolescenţă, parcă, cumva mai profund… Îi bătea inima când o aştepta; îi cumpăra cele mai aiurite atenţii: o portocală, o agendă de birou, o scrumieră mică de cristal, odată i-a luat un plic de popcorn nefăcut, care trebuia pus în microunde. Isabela era căsătorită şi ea, avea şi o fată. Dar asta nu era treaba lui. Îşi făcuse planul că, peste o lună, vor reuşi să plece într-un weekend undeva, la munte. Tatonase terenul. Nu spusese nici nu, nici da, Isabela. Acum, de planul lui se alesese praful,  şi de casa lui şi de căsnicia lui. Dintr-o aiureală a Filomelei…

Lui Aristotel i se întunecă mintea când îşi amintea de situaţia lui actuală. „Chiar aşa de nebună n-o bănuiam. Mi s-a părut mie suspectă, de o vreme încoace, dar…”

Alungă gândurile şi se bucură din plin de binefacerea apei, a săpunului. Se frecă atent cu buretele aspru de cânepă, îşi examină cu grijă părţile intime: „Sper că nu m-am procopsit, deşi în Podireie…” – încercând să-şi amintească toate informaţiile referitoare la semnele unei boli venerice, citite, auzite de la prieteni. Nu observă nimic. „Asta mi-ar mai lipsi, să mă ţin de pereţi când mă piş”.

Apa caldă, săpunul, mirosul de curăţenie, aburii ce-l învăluiau ca-ntr-o ceaţă îl înveseliră. „În fine, bine că sunt viu, mai departe, vedem. Cum zicea aia din Pe aripile vântului, Scarlet O’Hara? <Şi mâine e o zi>, aşa şi eu: şi mâine e o zi…

XV

Se clăti bine, se curăţă de săpun şi se săpuni din nou, febril. Era prima dată de mulţi ani încoace, din adolescenţă poate, când se bucura ca un copil de plăcerea de a se spăla. În general, dimineţile lui în baie erau cenuşii, nici nu-şi amintea de când nu mai fusese conştient că se spală pe trup, că are un trup. De obicei era grăbit, pentru că nu se putea smulge din somn. Apoi îl enerva Filomela care, din minut în minut, ciocănea în uşa băii şi striga, cu glasul ei pierit şi piţigăiat: “Tuţuuuu, întârziiii!!! Se răceşte cafea-uaaa!”.

- Căca-m-aş în cafeaua ta! – zise Aristotel tare, acum, şi izbucni în hohote de râs. „Acum n-o sa mai strigi <Tuţuuu, se răceşte cafeauaaaa!>. O să-i spui lu’ mă-ta: <Mamă, ţi se răcesc pastilele!>”  – şi izbucni iar în râs. „În definitiv, ce e aşa de rău să fii singur? Ia mai dă-le-n pula mea de femei! Că se poate şi fără ele!” – îşi făcu curaj. Luă apă în gură, o gâlgâi şi stropi jetul de la duş. „Să învingem gravitaţia” – se gândi el. Se mai jucă aşa o vreme, ca un copil, descoperind bucuria de a fi singur, plănuind cum o sa facă: o sa meargă la tribunal, o să deschidă proces de divorţ, el rămâne cu apartamentul, ea cu mobila şi cu mă-sa.

Îşi aminti că nu are nici un act. „Parcă am pe la birou nişte duplicate” – se autolinişti. Se mai săpuni o dată, îşi dădu cu şampon, îşi băgă săpun peste tot şi se frecă şi cu peria cu coada lungă pe spate. Aşa îi învăţase pedagogul Bulei la liceu, prima dată când se întâlnise el cu duşul. Nu mai văzuse în viaţa lui aşa ceva; acasă la ei se îmbăiau în copaie. Mama încălzea apa, se spăla tată-su, sâmbătă seara, apoi, în aceeaşi apă, „să facem iconomie” – cum se exprima ăl’ bătrân, se spăla şi el. Orice ar fi făcut, oricât ar fi frecat cu săpunul cleios de rufe şi cu cârpa, mirosul lui taică-su rămânea imprimat în pielea lui, ca un înveliş care-l strângea să-l sufoce.

La liceu, într-a noua, la internat – că îl trimiseseră ai lui de-acasă, mai mult maică-sa, să scape de bătăile lu’ tată-su, îl momise: „Lasă, Albert, acolo o să poţi citi în voie” – descoperise pentru prima dată splendoarea şi binefacerea apei care curge din stropitoarea atârnată de o ţeavă.  Numai maică-sa îi spunea Albert, pe lume… Îl podidi aşa o tristeţe sfâşietoare, încât se aşeză pe marginea cădiţei de duş şi începu să plângă ca un copil, cu hohote ce-i scuturau tot corpul. I se făcu dor de maică-sa, nici nu-şi amintea de când nu-i dăduse telefon. N-o suna pentru că îl întreba, invariabil: „Maică, nu faceţi şi voi un copil, vi-l cresc io, numai voi să-l faceţi”. Ce să-i răspundă? Că Filomela e mai rece şi mai uscată decât deşertul Gobi, noaptea? Că, decât să se împreuneze cu ea, prefera, mai bine, să… Acum va putea, în sfârşit, s-o sune, să-i reproşeze că ea i-o băgase pe gât: „E fată bună, maică, e liniştită, cuminte, vă potriviţi”. Uite ce bine se potriviseră; matracuca îi luase tot din casă şi dispăruse ca măgaru-n ceaţă. Roti robinetele, să se clătească. Prin răpăitul apei, parcă auzi soneria unui telefon.

„E telefonul nostru, – gândi el – adică, pardon, al meu. N-am văzut nici un telefon, mi l-a luat descreierata. Cred că sună la baba Milka”.

Baba Milka, vecina lor de bloc, bătrână şi cam surdă, chemase pe unul de la telefoane şi îi pusese sonerii peste tot, prin apartament, să audă telefonul. N-o suna decât moş Cute şi atunci tot blocul putea să audă ce-i zice baba Milka. Cum ea nu auzea, repeta şi spusele lui, să fie sigură c-a înţeles bine. Altfel, baba Milka, bătrână de nu-i mai ştia nimeni numărul anilor, stătea toata ziua în geam şi împletea la ceva infinit. Vara cu geamul deschis, cu perdeaua trasă la canatul geamului, iarna, după geam. Îl aştepta pe moş Cute, care o vizita odată pe lună, fercheş. Ce făceau ei doi, puteau doar presupune. Oricum, vizitele lui erau prilej de amuzament. Câte unul mai obraznic, când o vedea pe scară, o întreba în surdina: „Vine moş Cute ii te fute?” – şi baba Milka, abia urcând câte o treaptă şi odihnindu-se preţ de câteva minute, răspundea zâmbind: „Bună ziua. Daa. E frumos.” Şi fiecare se ducea in treaba lui.

„Parca e totuşi telefonul meu” – îşi zise şi închise robinetele, să audă mai bine. Da, se auzea de undeva din apartamentul lui. Ieşi cu spuma pe el şi cu săpun în ochi şi se opri să-şi dea seama unde ar putea să fie telefonul. Aveau unul cu antenă, fără fir, dracu’ ştia pe unde-l pusese nebuna… Luându-se după zgomot se apropie de sursa lui. Era în balcon, după raftul în care Filomela îşi ţinea borcanele ei cu te-miri-ce. Intră aşa gol puşcă în balcon, se piti să nu depăşească înălţimea balustradei şi se căzni să ajungă la telefon. Primul impuls a fost să măture cu mâna borcanele Filomelei. Se gândi că tot el va trebui să cureţe, aşa că încercă să-şi strecoare mâna printre borcane şi să apuce telefonul care suna necontenit, tremurând.

Reuşi să-l apuce de antenă şi, când trase mâna înapoi, împinse cu cotul un borcan de compot de caise, acesta căzu pe gresie şi se făcu cioburi, împroşcându-l cu sirop cleios pe picioare. Se trase înapoi şi călcă într-o aşchie de sticlă…

- Tu-ţi grijania şi parastasu’, cu borcanele tale, căca-m-aş în ele! – exclamă îndurerat.

Puse telefonul pe pervaz, îşi ridică talpa şi scoase ciobul. Sângele gâlgâia ca un izvoraş de munte de sub pietre. Apăsă tasta verde şi se răsti:

- Alo, da!

- Bună, Aristo.

După voce, părea să fie Cristina, secretara lor. Cristina era o cuminte şi o drăguţă, ea reuşea să menţină, în instituţia lor, o oarecare atmosferă de pace separată, împăcând pe toată lumea care ieşea şifonată din biroul şefului, colportând informaţii despre când e bine să intri la el la convorbiri şi când nu. Ea îi scotea, când erau plecaţi în oraş, îl minţea pe Beleşcoescu că sunt pe teren, îi acoperea ca o mamă grijulie şi căuta să descarce tensiunile, inevitabile într-un colectiv ca al lor, cu câţiva angajaţi de valoare şi 80% piloşi.

- Da, Cristina, tu eşti?

- Eu sunt, Aristo. Ce faci?

- Fac pe dracu ghem, ce să fac? Am dormit în Podireie, nu ştiu cum am ajuns acolo, n-am nici un act, nici bani, nimic, acasă am găsit gol, Filomela mi-a luat tot din casă şi a dispărut şi m-am tăiat într-un ciob la picior! Asta fac!

Cristina, cu felul ei înţelept, îl linişti:

- Lasă, dragă, că le rezolvi tu cu calm. Bandajează-te. Spune-mi, ce-i spun lu’ Beleşcoescu, nu vii azi, nu?

- Aş veni, dar n-am haine, n-am nimic. Spune-i că-s bolnav. O să vin mâine, cred. Te sun de dimineaţă şi-ţi spun.

- Dacă ai nevoie de ceva, ştii unde să suni.

- Păi, aş avea nevoie de prea multe. În primul rând, ar trebui să-mi anulez cardurile şi nu am numerele de telefon. Precis mi le-a devalizat cine mi le-a luat. Apoi, am nevoie de nişte bani…

În timp ce el vorbea la telefon şi gesticula, uitase că e gol, lângă piciorul lui se făcuse o baltă de sânge şi, în balcoanele de peste stradă, cele de mai sus, din care se vedea perfect în balconul lui, la geamuri se iviseră vreo câţiva cetăţeni şi cetăţene.

XVI

- Bă! Exhibiţionistu’ dracului! Du-te, bă, în casă! Aloo! Nebunule! Ce stai, bă, gol, în balcon, crezi că eşti Adonis?

Şi, între ei:

- O fi nebun, mai bine chemăm salvarea. Băi, Grigore, care-i numărul, bă, de la apelul de urgenţă?

- Nu mai ştiu, că l-au schimbat ăştia, futu-i! Parcă 221. Ia sună bă, nea Grigore, să vină să-l ia pe nebun de-acolo, stă despuiat în faţa copiilor!

Nu era niciun copil la ferestre şi nici în balcon, dar ideea că un copil ar putea asista la asemenea privelişte era de natură să sensibilizeze spiritele şi aşa încinse. Din cauza mulţimii adunate la geamuri şi balcoane, se opriră şi trecătorii şi uitându-se-n sus, întrebau:

- Ce e dom’le, ce s-a-ntâmplat?

Mulţimea se strângea, devenea din ce în ce mai mare şi mai zumzăitoare.

- E unul pe bloc, în pielea goală, vrea să se-arunce! – zise o voce.

- Sunaţi careva la pompieri, asta ne mai trebuie acum, mortăciune pe strada noastră! – zise un altul.

- Hai să încercam să-l convingem să renunţe – spuse altcineva.

Aristotel dădea, în continuare, indicaţii, la telefon, Cristinei, preocupat, şi nu observă mulţimea de gură-cască ce se adunase în faţa blocului şi comunica prin semne sau răcnete cu cei de la ferestre şi balcoanele de peste drum.

„Ce face individu’?” – întreba, prin gesturi, un cetăţean ce spunea că fusese poliţist. Acuma era pensionar, dar sângele de poliţist nu se schimbă.

- Poate miliţian… – rosti o voce din mulţime şi câţiva izbucniră în râs.

- Tot dracu’ ăla! – zise un altul.

Cei de peste drum făceau semne la cap, la ureche.

- Se spânzură – concluzionară unii.

- Dom’le, să vină cineva! Autorităţile, primarul, funcţionarii de-i plătim din banii noştri ce mama dracului fac? Lasă cetăţenii pradă depresiei? Îi lasă să moară? Asta-i sistemul, domn’e, te distrug la nervi şi te lasă să mori! Uite, nu vine nimeni! Unde e poliţia şi salvarea? Dacă era rostu’ de vreo amendă demult erau aici! – rostiră alte voci.

Cineva sună la apelul de urgenţă. În timp ce Aristotel încă vorbea la telefon, apărură şi Salvarea şi Pompierii şi Poliţia. Acoperindu-şi goliciunea, auzind larmă şi sirene, Aristotel se apropie de marginea balustradei, să vadă ce se-ntâmplă.

- Uite-l! Se aruncă! Iisuse mare! O să cadă pe noi! – exclamară câteva voci din mulţime.

- Bă, omule, nu merită, bă, să mori! – strigă un beţiv, agitând o sticlă de votca aproape goală. Viaţa e frumoasă, dacă ştii s-o trăieşti!

Un poliţist îi trase un baston în cap:

- Cară-te, băi, beţivule de-aici! Te-ai găsit, tu, mare filozof. Nu vezi că avem o situaţie de urgenţă? Hai, caramba!…

Multimea murmura:

- Ce dai, dom’le, în el? Ce? Suntem ca la comunişti, să baţi lumea fără motiv? Lasă-l în pace, să-şi esprime şi el opinia!

Dintr-o portavoce se auzi un glas hotărât:

- Domnule! Vă rugăm să rămâneţi unde sunteţi sau să intraţi în incinta apartamentului. Un coleg al nostru vine spre dumneavoastră, şi îi veţi spune ce anume vă nemulţumeşte. Este colegul nostru, Vasile Birău. Ne auziţi? Faceţi cu mâna, dacă da, sau fluturaţi ceva.

Nici un răspuns. Într-adevăr, un angajat al Forţelor Speciale urcă pe scara telescopată de pompieri şi ajunse aproape de etajul trei, sub balconul lui Pizdrintz. Aristotel intrase în casă şi închise uşa de la balcon, era sub duş, îşi continua baia, bucuros că transmisese o parte din griji şi din sarcini Cristinei, îndatoritoare, care promisese să sune la bănci să blocheze conturile, şi la Poliţie, la Evidenţa Populaţiei, să afle ce acte îi trebuie lui Aristotel ca să-şi facă altă carte de identitate. Bucuros că a rezolvat o parte dintre probleme, începu să fredoneze o melodie care-i plăcea lui, pe care o auzise la birou, o ascultau toţi, amuzându-se şi, tot auzind-o, i se întipăriseră versurile în memorie.:

Mă iubeşte femeile

Şi e moarte dupe mine

Toată ziua îmi şade pe cap

Nu ştiu ce să fac ca să scap…

În timp ce fredona, se trezi că un individ se năpusteşte peste el sub duş, îi răsuceşte mâinile la spate, îi pune cătuşe, îl târăşte pe hol de sub duş, smulge halatul din cuier şi-l înveleşte:

- Paştele mă-tii de imoral! Te exchibiţionezi prin balcoane, hai? – zise individul uscăţiv, negricios, cu ochi crunţi, şi-i arse una după ceafă. Ia hai mata la Secţie, să te răcorim niţel!…

În spatele lui, un altul, mai bondoc, năduşit tot de efort, remarcă:

- Băi, Vasile, vezi că sângerează, bă! Ia uită-te la picioarele lui, poate şi-a tăiat venele de la inghinare, bă!

Vasile îl apucă ca pe un sac de mijloc, îl răsturnă ca pe un snop de coceni de porumb pe spate şi îi examină picioarele.

- Asta e treaba lu’ sanitari, bă, colega. Ce naiba mă manipulezi să mă uit io în curu’ lu’ eshibiţionistu’ ăsta? N-are nimic, dă-l în mă-sa de poponar. Bă, eşti poponar, sau ce?…

De surpriză, Aristotel Pizdrintz nu putea articula nici un sunet. I se părea ca e într-un vis. Nu se putea ca lui să i se întâmple aşa ceva. Revenindu-şi din surpriză, îngăimă:

- Nu puteţi să daţi buzna aşa în casa mea. Aici e proprietate privată. Aţi încălcat legea proprietăţii private. Şi vă mai adresaţi şi injurios.

- Îţi dau eu nişte private, bă, petofilule, de nu le poţi duce! Hai, echiparea, legitimarea, că nu te ducem aşa la Secţie, ca pe-o cocotă!…

Îi scoase cătuşele şi îi aruncă hainele, uitându-se atent cum se îmbrăca Pizdrintz. „I-o fi trimis nebuna de Filomela, să mă aresteze. Doamne, da ce-am făcut?” – îşi zise în gând şi, apoi, tare:

- Domnilor, orice reclamaţie aţi primit, în primul rând mi-aţi încălcat dreptul la proprietate şi la intimitate şi e un abuz! – rosti el, neconvins.

- În primul rând că am intrat prin balconul care era deschis şi în care te-ai espus dumneata în văzul oprobriului public fără ruşine elementară, şi cu drepturile, mai vedem noi. Hai! Că suntem în eserciţiu’ funcţiunii, n-avem timp de poveşti! Poveşti o să scrii dumneata la secţie!… – rosti negriciosul, stăpân pe situaţie şi mulţumit că rezolvasera cazu’, din punctul lui de vedere.

Celălalt, mai bondoc, nu părea aşa de convins. Parcă auzise el ceva, la cursurile la care fusese la Constanţa, despre deuntologie – ce-o fi aia? – şi că nu aveau dreptul să-i abuzeze pe cetăţeni, chiar dacă erau aparenţi infractori. Încercă să-i dea un ghiont negriciosului şi să-i atragă atenţia că domnul ăsta cunoaşte legea. Îi spuse şoptit:

- Bă, Vasile, dacă-i o confuzie, bă? Vezi că asta ştie procedurili, tu l-ai auzit? Vezi să n-o sfeclim!…

- Hai, bă, lasă-mă-n pace, ştiu eu ce fac. Tu n-ai esperienţa mea! O să te convingi la secţie, că se confirmă!

Ce urma să se confirme, nu ştia nimeni. Ieşiră pe uşă, Pizdrintz o închise cu cheia şi o băgă în buzunar, îmbrăcat în costumul lui mototolit şi murdar. Când ieşiră din scara blocului şi îl băgară în duba poliţiei, mulţimea vociferă:

- Bine că l-au prins, bă! Ia uite ce faţă de nebun are! Bă, duceţi-l la nebuni! I-o-te că am criticat degeaba instituţiili statului, organul şi-a făcut datoria! – striga, exaltat, fostul miliţian.

Poliţiştii intrară şi ei în maşină şi, cu sirena pusă, se îndreptară spre Secţie.

XVII

Spitalul ieşea din pânza nopţii sfâşiind-o cu zgomotele lui specifice. Cineva tuşea gros într-un salon îndepărtat. Se auzeau, ca nişte cascade violente, prăbuşirea apei din bazine, la closete. Uşi trântite, huruitul liftului, nişte ustensile medicale scăpate pe pardoseala mozaicată sunară îndelung ca nişte săbii de samurai ce se încrucişau în toiul unei înfruntări. Glasurile grave ale medicilor şi cele ascuţite ale infirmierelor strigându-se între ele:

- Ai făcut douăjdoiu’, Veronica?

- Nu, acuş intru.

Şi o altă voce:

- Vezi, că s-a terminat perfuzia în şaptişpe, la patul 4.

Asistenta nou intrată în tură mormăi ca pentru ea:

- N-a murit baba aia, încă? La ce dracu’ or mai cheltui perfuziile pe ea… Că oricum e varză…

Asta cu „e varză” o ştia de la fiu-su, adolescent plin de scheme pe care-l cam scăpase din mână… – recunoştea ea în sinea ei. „Generaţiile de-acu’ … nu sunt cum eram noi. Ăştia vor totul de-a gata şi nici respectul nu-l mai ştiu” – se gândi ea în timp ce scotea perfuzia pacientei din salonul 17, patul 4. „Uite şi la baba asta, săraca. Au adus-o ai ei la spital şi-au lăsat-o aici, pe capul nostru. Să moară la spital. Parcă nu puteau s-o lase să moară în patul ei. Ce să facem noi, ce, suntem zei? Cum s-o înviem noi, dacă e legumă?”

Atinse antebraţul uscat al băbuţei şi o privi. Băbuţa se uita cu ochii ei de un albastru incredibil, cum e cerul de mai, în ochii ei, o urmărea. Mâna era rece. Îi pipăi pulsul. Nu se mai simţea nici o mişcare la încheietura mâinii.

- Veronico, fire-ai a dracu’, vino-ncoace! – răcni ea şi toate celelalte şapte paciente din salon tresăriră speriate.

„Asta-mi mai lipsea, să moară-n tura mea. Cine ştie de când e rece…” – mormăi ea întristată. „Mi-am început bine ziua…”.

Veronica, cu figura ei de prostănacă împăcată cu orice, apăru în uşa salonului. De-acolo, cu toţi ochii aţintiţi asupra ei, întrebă din cap şi din ochi, arătând înspre gât: „crrc!”. Conotaţia gestului era evidentă. Adică: „A crăpat baba?” La încuviinţarea asistentei, toate pacientele săriră din paturi, de parcă se dăduse alarma, şi o zbughiră pe uşă, alergând.

- Hoo! – strigă Veronica. Unde-aţi luat-o la galop? Ce, credeţi că v-ajunge baba din urmă? Staţi liniştite, că de-acu s-au sfârşit drumurile ei… Ileanooo!!! Cheamă-l pe don’ doctor că tre’ să constăm un deces! Şi adu  patul nupţial, s-o ducem la frigider!

Hotărârea şi profesionalismul Veronicăi le mai linişti pe pacientele care stăteau ciopor la uşa salonului, în cămăşi de noapte, ca nişte curci plouate, pleoştite.

Apăru don’ doctor, verifică şi el semnele vitale, deşi era evident că baba e moartă, îi dictă asistentei ce să scrie şi ieşi, oprindu-se o clipă în dreptul pacientelor:

- Dumneavoastră?… De ce staţi pe holuri? Intraţi în salon. Ce, e spectacol? Asta e viaţa! – exclamă el, desfăcându-şi mâinile şi îndepărtându-le de corp.

- Asta e moartea, don’ doctor, nu viaţa! – îndrăzni o pacientă durdulie, cu părul vopsit într-un galben strident. Io nu mai stau în salonul ăsta!

- Şi unde o să te muţi, mă rog? – o chestionă doctorul, privind-o ironic. În baie? Haideţi, intraţi în salon, nu-mi mai faceţi vâlvă pe-aici…

Veronica şi Ileana înveliră cadavrul în cearceaful de pe pat, îl apucară, una de un capăt şi una de celălalt, şi Veronica număra:

- Unuu…, dooi…, trei!

La trei, îl aburcară pe patul cu rotile învelit în muşama maronie. Cum Ileana uitase să pună piedica la roţile patului, acesta se deplasă şi baba se izbi pe ciment, buşindu-se ca un sac de cartofi.

- Bă, Ileano, tu nu te-ai sculat încă? Ce dracu’ faci, după ce că-i moartă o mai omorâm odată?! – exclamă Veronica cu năduf.

Se aplecă, trase de colţul cearceafului şi se uită.

- Na, că i-am spart capul, Ileano! Mort cu capul spart, cine-a mai văzut?!

Din cauza schimbării poziţiei şi a izbiturii, baba, moarta, elimină aerul din viscere cu un şuierat prelung. Cele două infirmiere aplecate asupra cadavrului izbucniră într-un râs înalt, cu ţipete. Stăteau ciuci şi râdeau să le sară ochii din orbite. Contaminate de râsul lor, pacientele se furişară una câte una în salon şi se apropiară, începând să râdă şi ele. Întreg salonul 17 râdea în hohote. Veronica se potoli prima, îşi şterse lacrimile şi mucii de halat, şi preluă comanda.

- Acu’ sa vedem cum o aburcăm pe babă pe targă. Haideţi şi voi, puneţi mâna, că nu vă muşcă!…

Două dintre paciente, ceva mai curajoase, se apropiară, luară şi ele de câte un capăt de cearceaf şi, cu chiu, cu vai, reuşiră să urce cadavrul pe patul rulant. Veronica aşeză deasupra, peste cearceaf, fişa medicală şi trase patul, scoţându-l din salon. Ileana rămase să adune restul de lenjerie, jupui tot până la saltea, le făcu pachet cu marginile înnodate în cruce şi ieşi cu ele în spinare.

Din salonul ei, Filomela, aflată într-a patra săptămână de spitalizare, auzi râsetele, bufniturile şi strigătele, fără să poată presupune că era vorba de încheierea unui capitol din viaţa unui om. Când intră asistenta, o găsi atârnată pe jumătate pe marginea patului, cu o mână sprijinită pe cadrul metalic pe care-l avea la dispoziţie ca să ajungă până la baie.

- Faceţi progrese, bravo! – rosti zâmbind încurajator asistenta. Astăzi veţi coborî la Secţia de Recuperare – Masaj. Aşa v-a scris domnul doctor în foaie. O să reînvăţaţi să mergeţi, nu vă fie frică!… – mai adăugă asistenta, văzând spaima rotunjindu-se în ochii Filomelei, ca doua cercuri negre care se tot măreau. „Toţi se holbează azi la mine” – îşi zise asistenta, ştergând din amintire, alungând cu mâna, ca pe o muscă supărătoare, imaginea ochilor albaştri ai babei care murise suprapusă peste ochii măriţi de frica noului, tot albaştri, ai Filomelei.

- La 10 o să vină infirmiera, Veronica, să vă coboare cu căruciorul – mai spuse ea, intuind de unde vine spaima Filomelei.

- ‘I ti o ta iuieie ieupeiaia? – chirăi Filomela, stâlcind cuvintele, încât asistenta trebui să traducă, cugetând mai întâi şi apoi repetând:

- A! Cât o să dureze recuperarea?

Filomela încuviinţă, bucuroasă că poate fi, în sfârşit, înţeleasă de o fiinţă umană.

- Două ore, probabil. Da. Două ore. Nu vă speriaţi, se va ocupa de dumneavoastră un doctor şi un maseur.

Filomela scutură din cap:

- ‘Ite iie?

Asistenta nu înţelese. Ridică din umeri şi scutură din cap:

- Nu vă înţeleg, îmi pare rău.

„Numai pe logopedul n-am mai făcut-o” – îşi spuse ea şi salută din cap, după ce lăsase medicamentele pe noptieră. Pacienţii trebuiau încurajaţi să se ajute şi singuri, aşa spunea doctorul şi avea dreptate.

XVIII

În Mahalaua Sicofanţilor, dimineaţa aceasta, încă rece, începu la fel de zgomotos. Într-o casă lipită cu pământ şi văruită cu verzuliu, cu o tindă deschisă în faţă, înspre curte, locuia Violeta. Violeta era binecunoscută în întreg oraşul pentru moravurile ei uşoare care le deranja, în genere şi în ascuns, pe cucoanele măritate. Violeta era inimă largă, nu zicea niciodată nu la avansurile bărbaţilor însuraţi cu care schimba câteva vorbe pe la colţul străzii, imagine înregistrată de după toate perdelele din zonă, şi, apoi, le deschidea seara uşa cu cârlig, râzând fără motiv. Aşa era ea şi întreaga mahala se obişnuise cu ea funcţionând ca un refugiu al tuturor. Al cucoanelor care scăpau astfel de corvoada năbădăilor bărbăteşti şi al bărbaţilor care îşi hrăneau în acest mod apetitul pentru aventură.

De vreo câteva luni bune, Violeta pleca ochii când se întâlnea cu careva din cartier. Nu le mai răspundea bărbaţilor, susţinându-le privirea. Le strecura un bună ziua politicos, cu ochii căutând pieziş, şi-şi iuţea paşii. Comportamentul ei le intriga mai mult pe cucoane decât pe bărbaţi. Ei, cu lipsa lor de simţ al detaliului, ridicau din umeri. „S-o fi călugărit Violeta noastră” – rânjeau ei, păşind cu mâinile înfundate în buzunarele pantalonilor. Coana Vetuţa, perspicace şi informată, dădu vestea la magazin, în timp ce cuconetul o privea cu aceeaşi invidie uluită, adică:  „De unde dracu le ştie asta pe toate?”

- Violeta e combinată!

- Cu cine? – săriră cucoanele, fiecare gândindu-se cu teamă că bărbatul ei e alesul şi construind repede, în minte, o strategie de „aducere pe calea cea buna a rătăcitului”.

- Ei! cu cine, necucine… – le fierse Vetuţa, răsucind cuţitul în rană, privindu-le pe rând pe fiecare în ochi. Cu cineva!…

- Hai, dodă Vetuţa, nu ne mai ţine-n suspans! – glăsui alintat, cu vocea ei guturală şi răguşită de la câte ţigări pufăia în ascuns, coana Elefteria.

- În nici un caz cu al tău ! – se răzbună doda Vetuţa pentru faptul că Elefteria, cucoana advocatului Opintescu, nu vroise să-i împrumute alaltăieri maşina de măcinat nuci. Pretextase că nu ştie cui i-a dat-o şi nu i-a mai adus-o şi ea a trebuit să se ducă până-n capătul celălalt al oraşului, la dracu-n praznic în Podireie, unde ţinea soră-sa o casă din alea… Nu-i vorbă, că drumul a fost cu folos. A venit şi cu maşina de râşnit şi cu tolba plină de ştiri noi cu care avea să le sucească minţile la dolofanele astea inculte, după părerea ei, care nu ştiu pe ce lume trăiesc.

- E combinată cu unul tare, oricum, nici prin gând nu va trece cine e! – mări ea tensiunea. Apoi, uitându-se la ceasul cu brăţară: Vai, dragă, mă aşteaptă coana Lisaveta de juma’ de oră! S-o fi răcit  şi cafeaua! Salut, fetelor! Zbor! – le aruncă ea, peste umăr, cucoanelor rămase ca prostite, agăţate de sacoşele lor de rafie, goale.

- Zbori tu pe dracu’! Cine-a mai văzut balenă să zboare?! – zise cu năduf, încet, totuşi, coana Elefteria. Şi apoi, tare: Ne laşi în ceaţă, dodă Vetuţo! Toata ziua îi lingi blidele lu’ coana Lisaveta! Ce faceţi, vă daţi în bobi? Aşa am auzit, că vă căutaţi în soartă. Sunteţi de măritat, ce-i drept! – mai zise cucoana, ridicând dintr-o sprânceană.

- Ai auzit prost, coană Elefterio! Nu ne căutăm în nimic, ce păcate să mai căutăm? Mai vorbim şi noi, ca doamnele… Ne uităm la sirial, bem o cafeluţă…

- Din aia cu alintarom beţi. Am văzut io pe geam cum strecuraţi sticla de jamaică de la una la alta. Cine a mai pomenit femeie serioasă să bea rom!?

- Decât ca alde dumitale, de-i vămuieşti sticlele de vizichi lu’ bărbatu-to!… Punem şi noi un strop, să-i dea aromă. Poţi să zici ce vrei, că nu vă zic cu cine se ţine Violeta! Degeaba umbli dumneata cu provocări! Nu răspund la provocări!

Cu aceste cuvinte, coana Vetuţa, cu arhicunoscuta ei geantă roz pe umăr, se îndreptă către poarta de fier forjat, vopsită în roşu vişiniu, a Lizavetei.

- O face şi asta pe interesanta, ce să-ţi spun! – cârcoti coana Elefteria, adunând de pe tejghea pachetele, pungile şi sticla şi salutând şi ea.

Din uşă, se mai întoarse odată către celelalte două surate care o aşteptau să plece să o poate bârfi în voie:

- Să nu-i mai aţineţi calea neobrăzatei asteia! Să n-o mai întrebaţi de nimic. Să facă explozie cu informaţiili ei cu tot!

- N-o întrebăm nimic, coană Elefterie, să ne saie ochii dacă-i zicem vreo vorbă! – spuseră celelalte două, cu gândul să facă exact pe dos.

Misterul Violetei a rămas nedezlegat până în această dimineaţă de iunie, cu soare dogoritor chiar de la răsărit. Violeta ieşise vânată de furie pe prispă, arunca, striga, blestema, ţipa, plângea sculând toată strada cu văicărelile ei şi stârnind câinii care începură să latre, unul după altul, şi găinile care cotcodăceau sărind prin pomi.

- Lovite-ar damblaua de nenorocit!!! Vichetiii!!! Porcule şi ticălosule! Animal mizerabil ce eşti! Bată-te Dumnezeu să te bată de împuţit şi nemernic! Trăsnite-ar să te trăsnească acolo unde zaci, putoare şi nespălatule ce eşti!

Şi „Zdronc!, zdronc! vâjjj!” cu oalele în mijlocul străzii.

Intră înapoi în casă de unde se auzeau alte bufnituri; uşi trântite, sticle sparte, zdrăngănit şi zuruit. Încet-încet, unul după altul, câteva capete se zăriră pe deasupra porţii fiecărei case din vecinătate.

- Ce-i? Ce s-aude? Ce-i cu Violeta? O bate careva?

- O fi uitat vreunul să plece acasă az-noapte şi o fi venit nevasta să-l „recupereze”… -îşi dădu cu părerea nea Ghiţă.

El folosea cuvinte din acestea, preţioase; nevastă-sa îi zicea, în băşcălie, că trebuia să se facă „dicţionarist”, nu strungar. „Măi, Ghiţă, măi! Tu trebuia să te duci la şcoala de linbism, mă! Să înveţi cum e cu cuvintele astea, de unde vine ele şi ce vra-să-zică. Că toată ziua stai cu nasul în gazeturi şi scormoneşti ca găinile-n gunoi, după circuspeturi şi alte isnoave!” – îi zicea Lituţa lui când nu-şi mai vedea capul de treburi şi el nu se dădea dezlipit de câte un ziar. „De, măi muiere, ce vrei? Mai cetesc şi io acuma, la bătrâneţe, că toată viaţa am muncit! Ce? N-am voie să mă informez? Io zic ceva când te uiţi tu la telenuveluri cu ceasurile?”.

- Cine ştie ce-o fi cu săraca femeie, hai să vedem! – zise nea Titi, îngrijat.

- Poate sare vreunul şi ne-ntreabă de sănătate, că acolo nu-i stăpân! – zise Ghiţă, mai circumspect.

- Io mă duc să văd care-i treaba!… – zise nea Titi şi deschise poarta.

Cu paşi furişaţi îl urmă şi nea Ghiţă. Nea Vasile, de peste drum cu casa Violetei, se uita peste poartă; i se vedeau doar ochii şi basca de după scândura verde.

- Neaţa, doamna Violeta! Da’ ce-i cu zarva asta la dumneata?! – strigă nea Titi din poartă, neîndrăznind să intre.

Violeta apăru de după colţul prispei, toată roşie la faţă ca văpaia, cu ochii strălucind de furie ca nişte cărbuni încinşi:

- Păi, ce să fie, domnu’ Titi? – vorbi, cu glasul gâtuit de furie. Nemernicul de Vichenti! Uite ce mi-a făcut!

- Ce ţi-a făcut Violeto, că nu văz?  - trecu nea Titi la un ton mai colocvial, mai tandru.

- A plecat! Asta mi-a făcut! – urlă Violeta şi începu să plângă sfâşietor, cu sughiţuri şi ţipete din care nu se înţelegea nimic.

- Ei, şi pentru asta trebuie să plângi?… Lasă, nu mai plânge! – îi zise duios nea Titi.

- E deprimată – zise şi nea Ghiţă. Doamna Violeta, plângeţi, că asta  o să vă răcorească. Da’ nu trebe să dărâmaţi casa pentru o desilusie – mai zise el, alunecându-şi privirile ca nişte lipitori pe carnea albă  a Violetei ce se zărea prin deschizăturile cămăşii, încheiată cu nasturi în faţă, cămaşă ce tresălta la piept de suspinuri şi la coapsele arcuite ce se desenau sub fusta de stambă. Înghiţi în sec, uluit de propriile-i reacţii, şi zise duios, topit de vulnerabilitatea şi abandonul acestui trup pe care parcă acum îl vedea prima oară:

- Nu mai plângeţi, vă rog io, că mi se rupe inima!

Agăţându-se de compasiunea evidentă, gravă, pe care o ghici în timbrul vocii lui nea Ghiţă, Violeta se întrerupse din plâns şi începu să ţipe:

- Cum să nu plâng, că nenorocitul şi ticălosul mi s-a căcat în toate oalele şi le-a pus cu capac, în bufet?! Bată-l Dumnezeu să-l bată şi zdrobi-i-ar maţele lui spurcate! Da’ ce i-am făcut eu, păcatele mele, să-mi facă aşa ceva? Să-mi spurce el oalele? Băăă!!! Vichentiii!!! Spurcăciune ce eşti! Să-mi dai, bă, impotentule, bă, bani să-mi cumpăr oalele înapoi! Ţi le trimit să mănânci tu din ele, tu cu neamul tău de nespălaţi!..

Şi „zvârrr! zvârrrr!” cu oalele zdroncănind pe drum.

La casa lui Vichenti, în colţ, Vichenti care era holtei tomnatic şi-i amărâse în aşa hal inima Violetei, se auzi zgomot. Vichenti, în capul gol şi cu o nuieluşă în mână, ieşi la poartă şi strigă şi el:

- Ce să-ţi plătesc, fă, curvo?! Poate tu ai să-mi plăteşti!

- Ce să-ţi plătesc, bă, scârnăvie, ce să-ţi plătesc? – se oţări Violeta. Căcatul de mi l-ai lăsat în oale, nemernicule?

- Să-mi plăteşti uzura pulii !!! Asta ai să-mi plăteşti! – răcni Vichenti după un moment de tăcere.

În acea clipă, toată strada, adunată pe la porţi, izbucni într-un hohot cutremurător de râs.

XIX

Nici nu se făcu ora 10 şi Veronica apăru deschizând uşa cu căruciorul pentru bolnavi. Îl întoarse, îl sprijini de pat şi o ajută pe Filomela să se aşeze în el, în timp ce sporovăia ca un radiou.

- Doamnă, cum aţi zis că vă cheamă?, a!, nu puteţi vorbi, am uitat, parcă Fernandela, nu? sau Firmidona, parcă aşa ceva, doamna Firmidona, ce-am păţit azi!!! Ne-a mu… ne-a decedat o ba… o pacientă mai în vârstă, când noi făceam saloanele, aud că ne strigă asistenta. De fapt, pe mine mă strigă, că în mine are bază, aiurita aia de colegă face şi ea pe figuranta… Deci, mă strigă asistenta: „Veronico! Vino-ncoace să mă ajuţi!” Nu era treaba mea, dar m-am dus. Asta cu decesele e esclusiv treaba lor, a cadrelor cu spicializare, zise mai departe Veronica.

Ajunseră la uşa liftului, infirmiera sună de vreo trei ori şi văzând că liftul nu are intenţia să urce bătu cu pumnul şi strigă la rama lui:

- Teodora, iară v-aţi băgat la fumat? Hai bă, că am o bolnavă imobilizată, nu fiţi nasoale!

Apoi, către Filomela care se simţea purtată de o forţă nevăzută, nu mai avea niciun control al vieţii ei:

- Doamna Firmidona sau Fernandela, cum vă chemaţi, şi după ce facem noi „dirigenţia” necesară, actili, tot, după ce stabileşte don’ doctor decesul legal, vine Ileana, asta, colega mea, cu „patu’ nupţial” - aşa îi zicem noi, că omul când moare se-nsoară sau se mărită cu Moartea – să ducem moarta la Morgă. şi Ileana, cum e tălâmbă, a uitat să pună piedica la pat. Când ridicăm ba… bătrâna, era grea ca plumbul, că aşa e omul când moare, îi iese sufletul şi-i rămân păcatele şi păcatele îs grele la unii. Şi baba asta cred că multe rele o făcut la viaţa ei, că ai ei, aparţinătorii, au adus-o să moară la spital, nespovedită, neîmpărtăşită, ne-nimic.

Apăru liftul.

- Hai, bă Teodoro, că doamna are proceduri de făcut şi ştii cum sunt ăia de la Recuperare, scârţani, să vii  la oră fixă. Ăia-s mai doctori ca toţi doctorii, fetelor. Îi povesteam lu’ doamna cu baba mea de dimineaţă. Aia de muri. Când s-o aburcăm pe pat, patul fuge şi scăpăm baba pe jos, mai-mai să ne prăvălim peste ea. Şi cum stăteam noi aşa, amărâte c-am scăpat-o, numa’ ce trage baba un pâââârţ, de-am crezut că leşinăm la început de spaimă şi după aia de râs. Ăsta-i omul, fetelor. O bucată de carne împuţită. Dacă nu-i suflet în el, saluti! Nu mai înseamnă nimic! Hai c-am ajuns, doamna Francesca. Să-l strigăm pe don’ doctor. E cam zbanghiu, să nu vă speriaţi. Faceţi ce spune el. Peste două ore vin să vă iau.

- Domnu’ Doctooor! Domnu’ Augustin!

Doctorul apăru de după nişte aparate, fără să facă vreun zgomot. E înalt, grizonat cu un fals aer de îmbătrânit – doar părul e din altă vârstă -, osos, uscăţiv, cu o faţă prelungă şi nişte ochi dramatici, mari, căprui. Sprâncenele, parcă desenate pe linia arcadei, îi dau un aer copilăresc. Gura cărnoasă, cu buza de jos răsfrântă, îţi atrage automat privirea, parcă ar da să spună ceva. Are o faţă frumoasă, de om liniştit şi absorbit de ale lui, vag ironică, cel puţin cu Veronica.

- Bună ziua! – rosti el clar, răspicat, privind-o atent pe femeia din scaunul cu rotile, să vadă dacă îl înţelege.

Luă fişa medicală din mâna infirmierei, ignorând-o pe aceasta, se îndreptă cu ea spre birou, întorcându-se cu spatele. Veronica, profitând de poziţie, scoase limba şi îi arătă spatelui doctorului antebraţul stâng cu toate degetele strânse pumn şi mijlociul înfingându-se-n aer. Filomela ar fi râs cu gura la urechi, dacă ar fi putut. Râse doar cu ochii, întorcându-i Veronicăi recunoştinţă pentru tot zgomotul pe care-l făcuse până acum.

Rămasă abandonată acolo, în mijlocul liniştii septice din cabinet, Filomela nu ştia ce să facă. Nici nu avea ce să facă altceva decât să aştepte. Se uită în jur. Câteva aparate sofisticate şi o bandă rulantă care acuma era imobilă. Pe unul dintre pereţi, Lecţia de anatomie – o reproducere mare, uriaşă. Pe ceilalţi, planşe cu sisteme ale corpului uman: osos, muscular, circulator, nervos. Organele interne, vizibile, ficatul maroniu, intestinele cenuşii, bila verde, pancreasul portocaliu o intrigau încă de când era copil şi se uita ore în şir în Atlasul anatomic aflat în bibliotecă; o intrigau prin culorile lor şi prin modul în care sunt dispuse. Pe un alt perete erau, de asemenea, planşe, dar altfel de planşe. Corpul uman era doar achitat şi era înţesat de puncte roşii. Punctele erau înţepate cu nişte linii iar la capătul liniilor erau nişte ideograme. „Or fi de la acupunctură” – se gândi Filomela. Şi în acest cabinet, ca în întreg spitalul, mirosea a boală, a spirt, a pansamente şi a tristeţe…

Într-un târziu, când doctorul feciorelnic, cu spatele lui lat, se întoarse spre ea şi o privi, îi trecu prin minte că întreaga ei viaţă avea acest sens. Să se uite în aceşti ochi. Că pentru asta generaţii după generaţii se căsătoriseră sau se iubiseră şi făcuseră copii şi copiii făcuseră alţi copii şi tot aşa. Pentru ca ea să intre în barul ăla, să bea ginuri, să cadă şi să-şi spargă capul şi să ajungă la spital în faţa acestor ochi. Că întreg universul, de la facerea lui din negura vremii, conspirase mii de ani, milioane de ani, pentru ca ei doi să se întâlnească.

Cu gesturi moi şi grijulii, prevenitor, doctorul Augustin aduse un cadru metalic, o ajută să se ridice, şi începură prima zi de terapie de recuperare.

XX

În mahalaua Sicofanţilor, din cauza scandalului şi strigătelor, se adunase lumea ca la bâlci. În scurt timp apăru şi maşina Poliţiei de proximitate, rulând încet şi oprind la capătul străzii. Din ea coborâră doi poliţişti şi se îndreptară agale înspre nucleul scandalului.

Violeta ieşise în uliţă, luă de pe jos câte o oală şi – zvârrr! – cu ea în geamurile de la veranda lui Vichenti. Geamurile – „tling! tling!” – se fărâmau în cioburi. Luă cataroaie de pe marginea drumului şi – zvârrr! – cu ele în aceleaşi geamuri. Mulţimea de gură-cască era împărţită în două tabere. Unii ţineau cu Violeta, o încurajau, alţii cu Vichenti. Vichenti căuta s-o prindă. Alerga după ea, dar ea se răsucea ca o zvârlugă şi scăpa. Când era într-un capăt al străzii, când în celălalt. Lumea îi făcea loc, o ascundea şi, când încerca să treacă şi el, se aduna.

- ‘Tu-ţi amnarul tău de codoaşă! – exclamă el năduşit şi roşu la faţă ca un rac, cu hainele în devălmăşie şi cu părul zburlit. Te prind eu!

- Prinzi pe mă-ta, bă, impotentule! Auzi, lume! Să-i plătesc eu uzura pulii! Păi, la ce să-ţi plătesc uzura, bă?! La ceva ce n-ai? Auziţi, măi, oameni buni, să-i plătesc ceva ce nu esistă! Poate uzura limbii să ţi-o plătesc, ai cunfundat!

La auzul unei atari expresii, mulţimea se puse şi mai tare pe hohotit, cu strigăte înalte.

Vichenti era încurcat, la treaba asta n-avea replică, aşa că încercă să împace lucrurile şi să iasă în câştigător.

- Da’ ce? Dacă n-aveam la ce, stăteai ca mâţa şi-mi tot aţineai calea? Da’ cât îţi trebuie ţie, n-are nimeni, bă, Violeto!

- Nu-mi trebuie bă, nimic, nenorocitule! Numa’ înţelegere îmi trebuie! Da’ cu tine se poate înţelege cineva? Că nu stă nimeni cu tine, de spurcat şi mizerabil ce eşti! Asta-i problema! Hârcâitu’ dracului!

Poliţiştii asistară o vreme la replici, ca să aibă ce scrie şi, cum Violeta se uita după cataroaie să înceapă un alt atac armat asupra lui Vichenti, de data asta interveniră.

- Oameni buni! Măi domnilor! …Şi doamnelor! – exclamară ei, rotindu-şi ochii în jur şi ştiind ei de la curs că femeile sunt cooperante în asemenea situaţii, având respect pentru organ.

„Într-o mulţime trebuie să mizaţi: unu, pe surpriză, şi doi, pe elementul pasiv, care nu este activ adică, şi are potenţialul şi aplecarea să vină de partea organului ordinii” – le zisese comisarul burtos care îi învăţase zile în şir tot felul de tactici de „abordare” a situaţiilor conflictuale.

- Păi, noi suntem în uniunea ioropeană? – întrebă tare, retoric, poliţistul care părea să fie şeful, după atitudine.

Se răscrăcărase în mijlocul uliţei, între cele două tabere combatante pasive care se hlizeau şi dezavuau intervenţia organului, pentru că le strica petrecerea şi pentru că, în cartierul lor, toate conflictele se reglau de la sine, orice păruială se transforma, în câteva săptămâni, în uitare. N-aveau nevoie de asemenea intervenţii, ale organului legii.

- Păi, suntem! – exclamă nea Ghiţă. De ce să nu fim? Ce? Noi nu suntem pe cotinentul ioropa? Da’ care-i relaţia? – scoase nea Ghiţă cuvântul din gură ca pe-o perluţă.

- Păi, relaţia este, stimate domn, că în uniunea ioropeană nu e admise… asemenea manifestări… – căută el un cuvânt potrivit; ar fi vrut să zică: de mahala, dar i-ar fi sărit cu toţii în cap.

- Adică ce? – sări şi nea Titi. Ce? În uniunea ioropeană nu se mai ceartă oamenii? Ba se ceartă, că am văzut io la televizor! Este şi acolo conflicte. Şi? Acolo itervine în forţă cineva? Nu itervine! Îi lasă să-şi termine conflictu’ şi pe urmă face cercetări. Şi are dreptate don’ Ghiţă! Ce legătură este între uniunea ioropeană şi … asta … neînţelegerea dintre două persoane care s-au iubit şi acuma se despart? Să mă scuzaţi, da’ ce-are sula cu prefectura?

La cuvântul forţă, pe care-l rostise nea Titi, – după părerea poliţistului, liderul străzii – prin mulţime trecu un fior. Iar la auzul vorbei de duh a lui nea Titi, iară se puse toată lumea pe râs, de se ţineau de burtă.

- Da! Aşa! Ce-are sula lu’ Vichenti cu prefectura lu’ uniunea ioropeană? Hai c-o brodisi domnu’ agent! Ai dat cu mucii-n paraclis!..

- Şi la uniunea ioropeană se iubeşte oamenii şi se desparte! – se băgă în vorbă şi coana Vetuţa. Ce? Prinţu’ ăla, Ciarl, nu s-a despărţit de Daiana? Şi ei era capete încornorate, nu ca Vichenti şi Violeta, nişte prăpădiţi! Şi procuroru’ Pizdrintz se desparte, băiatul lu’ nea Sofronie de pe ailalaltă stradă, de pe dâmb! Când nu se-nţelege, oamenii se desparte! – concluziona Vetuţa, duhnind a jamaică.

- Da! chiar! – rosti şi nea Vasile. De ce să iterveniţi matale în forţă, că noi facem o repetiţie pentru o piesă de teatru?!

De unde-i venise ideea lui nea Vasile, era greu de presupus. Îi venise pur şi simplu şi cei din jur îl priveau cu satisfacţie şi încuviinţând.

- Da, facem repetiţie pentru Ziua Oraşului! – întăriră câteva voci, vrând să-i vadă plecaţi pe poliţiştii băgăcioşi care le întrerupseră distracţia şi cine ştie ce mai aveau de gând.

La auzul acestei idei, Violeta sări ca arsă:

- Bă, nea Vasile! Ce tai la piroane aicea? Că piesă, că repetiţie! Domnu’ poliţist, să vă spun eu!

Domnul poliţist, bucuros că are un element cooperant, era deja pregătit să noteze.

- Asta, Vichenti, porcul si nesimţitul, mi s-a căcat în toate oalele mele şi le-a pus, cu capac, frumos, în bufet şi pe aragaz.

- Deci, staţi puţin… – zise poliţistul. Cine este Vichenti? În ce relaţie sunteţi cu el?

Vichenti făcu şi el un pas în fata, cu mâinile în buzunarele de la pantaloni, fără chef.

- Eu sunt Vichenti.

- Deci e adevărat ce declară doamna… cum aţi zis că vă numiţi? – şi se întoarse spre Violeta.

- Violeta. Violeta Mangup. Când venii de dimineaţă de la serviciu, că am serviciu, nu sunt un element din ăla… – aici mulţimea se foi, mârâi, tuşi cu înţeles şi mormăi ceva – şi dădui să-mi pun ceva să îmbuc… Când iau capacul de pe oala de-o lăsasem cu varza călită, ce să vezi? Mi s-a-ntors maţele pe dos, un căcat, să mă scuzaţi domnu’ poliţist, da’ unu-adevarat, nu cum zicem noi, la mişto. Cine altul decât Vichenti putea să-mi facă asta?

- Deci, aşa aţi dedus dumneavoastră? Că Vichenti făcuse… ce făcuse.

- Păi a şi confirmat, porcul şi nenorocitul! Uite-l cum rânjeşte! Mă, boule! Îţi dau foc la casă, aşa să ştii! Îţi pun jăratec când dormi şi-o să te prăjeşti ca porcu’ lu’ nea Ghiţă!…

- Nu proliferaţi asemenea ameninţări, că se consemnează, doamna Violeta!

- Şi ce dacă se cosemnează? Eu nu semnez nimic! Să fie clar! Şi dumneata, dacă n-ai venit să-mi faci dreptate, la ce-ai venit? – se răsti Violeta cu ochii înflăcăraţi, sclipind de furie.

- Chiar aşa, – murmură mulţimea – de ce-aţi venit? Lasă-ne domn’e în pace, du-te de-ţi vezi de-ale matale!

Mulţimea era din ce în ce mai nemulţumită de ingerinţa corpului străin în problema lor, a străzii. Nea Titi ridică braţul şi ceru linişte.

- Domnu’ poliţist. Nu s-a întâmplat nimic, nimeni nu are nicio reclamaţie. Hai, măi, oameni buni, pe la casele noastre, că ne pierdem vremea! – zise nea Titi.

Mulţimea fu de acord şi fiecare dădu să se-ndrepte spre poarta lui.

- Cum nu s-a-ntâmplat nimic, domnu’ Titi?! – răcni Violeta. Mie cine-mi plăteşte oalele?

- Şi mie?… – rânji Vichenti, mie cine-mi plăteşte uzura pulii?

Nici nu apucă bine să spună ce voia să i se plătească; Violeta îşi înfipse deja unghiile în obrajii lui.

- Mă, cum vorbeşti tu aicea, în faţă cu organu’ legii, mă?! – ieşi poliţistul din orice regulament. Unde te crezi? Eşti în spaţiu’ public, lasă că vezi tu ! Asta e tulburarea liniştii şi ordinii publice şi se pedepseşte! Se zice membru, bă, ţărane, la pulă.

- Aşa, domnu’ poliţist!  Atunci să-mi plătească uzura membrului pulii! Acuma-i corect cum am zis?

Poliţistul îi trase două bastoane în cap lui Vichenti, să-i intre odată bine în scăfârlie cum se zice corect, în timp ce colegul lui o ţinea pe Violeta de mijloc, să nu scape să-i scoată ochii împricinatului, punându-şi mâinile, ca din greşeală, pe sânii femeii. Acesta, nervoasă din cale-afară, se răsuci şi-l muşcă pe poliţist de nas. Acesta urlă de durere, îi dădu drumul şi o luă la fugă spre maşină, strigând către coleg:

- Haide, bă, Vârlane, că ăştia sunt sălbateci!

- Duceţi-vă învârtindu-vă! Să nu vă mai prind pe-aici! Îţi dau eu ţie, mastrapontule, să mă pipăi! Mă duc la comisarul şef, la Bănoiu, că-l cunosc bine! Lasă, că vedeţi voi cine-i Violeta Mangup, futu-vă-n naştere de golani! Voi sunteţi legea, bă, mangosiţilor?! Umblaţi după futut pe daiboj?! Vă dau eu futut pe daiboj!…

Poliţiştii plecară şi Violeta intră în curte, suduind mai departe. Vichenti trase de poartă şi îndrăzni până la coltul casei. Şopti:

- Violeto! Tu!… Letuţa! Nu io m-am căcat în oale, tu! Cine ştie cine ţi-o fi intrat! Acuma mi-am dat seama că mi-eşti dragă, tu! Da’ nu trebuia să zici la lume, în public, cu limbile, tu!…

Răcorită, Violeta îi răspunse din casă, în timp ce deretica:

- Şi tu să-mi cumperi oale, nu mă interesează că nu tu te-ai căcat în ele! Păi şi ce voiai să-ţi răspund la aşa vorbă? Şi ce? Crezi că gata, te-am iertat?! Mai vedem noi!… Hai, lasă-mă-n pace, că m-ai enervat azi destul!…

Lumea se împrăştie pe la case, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat; ici-acolo, câte doi bărbaţi sau câte două femei discutau la câte-o poartă.

XXI

„Ufff! Mi-e rău, cred că mă învoiesc astăzi. Să văd în ce ape se scaldă Beleşcoiescu şi o tai. Am început bine ziua. Aristotel nu răspunde la telefon şi nici nu apare, ăsta s-a baricadat în birou şi nu răspunde, toata lumea e întoarsă pe dos…Fain!” – îşi zise Cristina, în timp ce-si turna cafea din filtru în cana ei cu inimioare mov. Telefonul de pe birou sună prelung. Cristina ridica automat receptorul şi răspunse:

-  Direcţia Anticorupţie! Bună dimineaţa. Spu…

- Bună dimineaţa! Umbrăroiu sunt.

- V-am recunoscut, bună dimineaţa. Cu ce vă pot ajuta? – spuse Cristina, încercând să tragă de timp şi de firul aparatului ca să ajungă să bată cu piciorul în uşa lui Beleşcoiescu înainte de a apăsa pe tasta care transfera apelul.

- Tu, cu nimic. Dă-mi-l pe Beleşcoiescu! – spuse vocea uscată, rece.

- Numai puţin, vă rog…

Tot trăgând de fir, aparatul telefonic o luă la vale pe birou, în cale trase şi cana de cafea pe care-o răsturnă peste nişte dosare şi se prăbuşi cu un pocnet sec pe podelele laminate. Se mai auzi doar un piuit intermitent. Legătura se întrerupse.

„Poftim!…” – mormăi Cristina, neştiind ce să facă mai întâi: să şteargă cafeaua, să ridice aparatul telefonic sau să-l strige pe Beleşcoiescu. „Să vezi ce-mi face Umbrăroiu! Numai dacă am noroc să se fi stricat rablamentul de telefon…”

Ridică aparatul, puse telefonul în furca şi-l verifică. Luă apoi receptorul şi-l puse alături, să sune ocupat. „Fi-re-ai tu al dracu’ cu filmele tale!” – zise Cristina nervoasă şi dădu buzna în biroul lui Beleşcoiescu. Din braţele lui ţâşni Alma, Meduza, cum îi ziceau ei, colega lor.

- Tu nu ştii să baţi la uşă? Ce-i aicea, tarla? – se cocoşi Beleşcoiescu. Aveam o convorbire…

Meduza se aşezase pe unul dintre scaune şi se prefăcea că se uită într-un dosar.

- N-am eu treaba convorbirilor tale – zise Cristina cu o umbră de ironie în glas - dar a sunat Umbrăroiu.

- Şi de ce nu mi l-ai dat? – spuse cu glas gâtuit Beleşcoiescu, schimbându-se la faţă.

- Păi, cum să ţi-l dau dacă nu răspunzi de o oră la telefon?

- Pizdrintz n-a venit? – se mai interesă, profesional, şeful.

- Nu. Şi nici nu răspunde la niciun telefon.

- Îi tai zilele, gata. Lipseşte de trei zile, îi facem referat de absenţe nemotivate, şi-l dăm afară, ce crede el? – se cocoşi mai departe şeful Cristinei.

- Eu zic să aşteptăm să dea un semn – zise Cristina şi ieşi.

Mai păţise şi altădată pozne cu telefonul. Odată, când era ea pe la-nceput şi nu prea ştia treburile prin instituţie, a sunat, pe la 2, Umbrăroiu. Cristina i-a făcut legătura lui Beleşcoiescu, fără să-l anunţe. Ce i-au păţit urechile ei după asta! Mai târziu, a venit Lache şi i-a povestit, cum povesteşte Lache, cu haz, ce se întâmplase.

Lache îl imită perfect pe Beleşcoiescu şi, când acesta lipseste, ei se joacă de-a şeful. Şi povesteşte Lache ca şi cum ar fi şeful:

- Băă, şi mă uitam la un film porno, cu boxele date tare. Mamă, băăă, şi era o bunăciune acolo! Băăă, să te scoale şi din cavou , băăă, să i-o tragi! Şi cum mă uitam eu şi eram tot ud şi transportat, băăă, aud ca prin vis telefonul. Cum eram băgat, băăă, în film, mă-nţelegi, nu ştiu cum dracu am crezut că mă sună aia din film, băă… Eram topit, ce mai! Eram pe altă lume! Răspund, eu, tot încălzit, băăă. Când colo, cine credeţi că era? Băăă, era socru-miu, futu-l în gură de martalog. Băăă, era Bătrânu’. Zice, ştii cum vorbeşte el, parcă are un par înfipt în cur tot timpul: <Credeam că am sunat la o instituţie publică. Când colo, am nimerit la un bordel> – şi zdrang! închide telefonul. A trebuit să dau o grămadă de explicaţii, că un coleg voia să vadă un promo şi s-a băgat la mine în comp şi io ieşisem …. băăă, a fost naşpa! Se auzea în telefon cum gemea aia şi ţipa, că nu închisesem sonoru’ … Cred că zicea de oftică, Bătrânu, că ar mai futut şi el, da’ nu mai poate – şi aici râdea satisfăcut Lache, recte Beleşcoiescu.

Cristina puse receptorul în furcă şi şterse cafeaua întinsă pe birou şi pe jos. Telefonul ţârâi din nou.

- Îmi cer scuze! – zise Cristina repede…

- Lasă scuzele, fă-mi legătura imediat!… – zise vocea aceea seacă şi rea, încât părea că aparţine unui robot.

Cristina făcu legătura dar, ca niciodată – altfel nu era o indiscretă şi o băgăcioasă, ascultă mai departe în receptor.

- Bună dimineaţa, să trăiţi! – se auzi vocea mieroasă a lui Beleşcoiescu.

„I-o-te-al dracu’, poate să fie şi mieros ăsta” – gândi Cristina.

- Numai bună nu e! – rosti sec cealaltă voce.

- Da’ ce-am făcut? – zise plângăcios Beleşcoiescu. Vă rog să mă iertaţi, dacă…

- Lasă iertările! Ţi-am zis să ai grijă de dosarele alea, să nu le plimbi pe la toţi procurorii din instituţie. Şi ţi-am mai zis, parcă, dacă-mi aduc eu bine aminte, să nu cultivi stări conflictuale cu subordonaţii!

-Mi-aţi zis, să trăiţi, şi aşa am şi făcut! Numa’ cu Piz … – se milogi Beleşcoiescu.

- Păi, despre el e vorba, măi băiete! Că, din cauza conflictelor, şi-a făcut copii după dosarele alea şi … Şi acuma o să avem probleme…

- Ce probleme? Eu n-am făcut nimic. L-am înjurat odată, e adevărat, da’ şi el mi-a zis că sunt procuror făcut la apelul bocancilor. Şi m-a jignit în faţa tuturor fraierilor de-aici…

- Păi, vezi? Tu îi numeşti fraieri şi te cerţi cu ei şi ei te lucrează… asta-i problema, băiete.

- Păi, Pizdrintz nici n-a mai venit … – îi trăsni deodată o idee prin cap lui Beleşcoiescu. Tată socrule, să nu-mi zici că a luat dosarele si s-a dus cu ele mai sus, sau, mai rău, la presă! Îl omor!…

- Unu: Ţi-am zis că în relaţiile de serviciu nu suntem rude! Bă! Ţi-am zis sau nu?

Cristina îngheţă şi ea, înspăimântată de violenţa şi răutatea vorbelor.

- Te-am pus acolo că am vrut şi am putut! În profesie nu am rude, bă!

- Să trăiţi! Mă iertaţi! Am uitat…

- Aşa ai tu memoria scurtă! Asculta la mine! Îi faci lu’ ăsta, lu’ Pizdrintz, cerere de concediu fără plată, pe perioadă nelimitată! Şi i-o antedatezi, adică de săptămâna trecută e treaba asta! Ai înţeles? Restul nu te priveşte. Dacă vine cineva, <dom’le, şi-a făcut cerere de concediu, a zis că pleacă într-o călătorie în străinătate>, atât, ai auzit!

- Auzit! Fac, să trăiţi! Am înţeles! Da’ ce s-a întâmplat?

- S-a întâmplat că, din cauza gurii tale căscate şi mari, ăsta şi-a copiat dosarele alea. M-a sunat Bănoiu şi mi-a zis că ăsta a venit şi …  în fine, mai multe nu trebuie să ştii. Oricum, nu mai reprezintă niciun pericol, l-am scos din sistem, poate să vorbească ca televizoru’… – mai zise Umbrăroiu, mai mult ca pentru el.

La capătul scărilor apăru, jovial şi vesel, Lache şi Cristina fu nevoită să aşeze receptorul în furcă. Se aşeză gânditoare pe scaun şi mâzgăli cu un creion pe o foaie, după ce îl salută, formal, pe Lache.

- Ai nişte cafea? – întrebă acesta, văzând-o că nu-i în apele ei.

- Auzi, tu nu mai ştii nimic de Aristotel? – îl întrebă Cristina.

- Nu. Din seara aceea când ne-am întâlnit la streep-tease, nu l-am mai văzut. De ce?

- Aşa… întrebam şi eu…

XXII

Cei care o vizitau pe Filomela la spital ieşeau uluiţi, încurcaţi, bâiguind tot felul de cuvinte fără noimă. Colega ei de birou, Cecilia, o întrebă direct:

- Filu’, ce ţi-au făcut ăştia aici, tu? Ţi-au schimbat sângele, îţi dau medicamente pentru regenerare, te-au criogenizat? Ce-i cu tine? – Şi, la privirea încurcată a Filomelei, exclamă cu un zvâcnet de invidie: Arăţi fantastic, tu! Te-ai făcut frumoasă! Eşti altcineva!

- Nu mi-au făcut nimic… – murmură Filomela. Nu ştiu… Cum adică? Da’ ce? Aşa de urâtă eram?

- Nu, dragă, stai liniştită! Ce urâtă?! Nu erai urâtă, dar erai aşa… prăbuşită… cenuşie. Acuma ai înflorit! Auzi, da’ chiar, ce s-a întâmplat? Ai băut aşa de mult?…

- Am băut două sute de gin tonic. Doctorul spune că, pe fond de stres, am avut o cădere de calciu… Ce ştiu eu? Da’ acuma sunt bine. Mi-am revenit. Fac şi recuperare – zâmbi ea, enigmatic, unui gând ascuns, numai de ea ştiut -, am reînvăţat să merg, să mişc mâinile, să fac lucrurile pe care altă dată le făceam firesc, fără să mă gândesc la ele… E ca o a doua viaţă… – zise Filomela, cu privirea pierdută în farmecul acestei a doua vieţi pe care o descoperise.

Cecilia o sărută pe amândoi obrajii, îi mai ţinu preţ de câteva secunde faţa în palmele ei, şi clătină din cap admirativ:

- Te-au substituit ăştia. Eşti de nerecunoscut.

Apoi plecă, fluturând încă o dată mâna din pragul uşii.

- Tot aşa să te găsesc mâine! Să nu apari iar cu Filomela aia prăpădită, că nu ştiu ce-i fac!

După plecarea Ceciliei, Filomela, zâmbind enigmatic, trase sertarul noptierei şi scoase oglinjoara cu mâner. Şi-o apropie de chip şi îşi analiză cu atenţie trăsăturile. Se uita cu ochii în ochi. Pupilele erau mărite şi străluceau, jucând ca într-o apă lucioasă, tandră. Albastrul irisului devenise intens. Sub pleoape, doua curbe mici, violete, subliniau culoarea. Genele păreau de aur arcuit. Nările freamătă de parcă ar căuta să prindă din aer toate nuanţele mirosurilor. Gura, cu roşul ei uluitor, parcă e o floare însângerată pe o horbotă de dantelă imaculată. Şi pistruii ei sunt acum identificaţi, număraţi, catalogaţi. I-a numărat Augustin Şi le-a dat cate un nume la fiecare.

„Ăsta e Şugubăţul” – zice el, mângâindu-l cu grijă, cu buricul indexului. „Ăsta e Diafanul, iar ăsta e Revoltatul” – îi urmăreşte el pe rând.  „Iar asta e Floarea Florilor” – şopteşte el, şi-i atinge buzele care au devenit atât de sensibile încât orice atingere devine dureroasă. Durerea, amestecată cu o sfâşiere minunată, se transmite în toate celulele, ca într-un domino.

Unde stătuse această Filomela chircită în fiinţa ei?… Nu putea să descopere. Acum ieşise la lumină, de parcă o altă făptură, care crescuse în stern, se mărise şi ieşise prin pielea celeilalte Filomele, vechi. Cu piele de mătase şi gene de aur. Cu degete de sidef şi ochi de safir. Cu o ştiinţă a dragostei care o înspăimânta şi pe ea. Cu o inteligenţă specială a trupului care se transformă într-o vioară la care cântau împreună muzica astrelor… Părul ei, până atunci câlţos şi cânepiu, se înfoiase, se încreţise şi devenise strălucitor. Când se gândea la Augustin, simţea cum tot părul ei mic de pe trup se înfoaie ca o crinolină. Ce substanţă miraculoasă îi umbla prin vene?

Ce culori minunate există în lumea aceasta!

Ce sunete sublime circulă prin ea! Unde fuseseră toate acestea, sau cum de nu le auzise până acum, niciodată? Simţea că, dacă şi-ar fi dat drumul de la geamul etajului, ar fi plutit peste oraş, atât era de fericită!!!

Gândul vechii ei vieţi, fostei vieţi, i se părea o amintire în sepia, aşa cum erau fotografiile bunicilor când erau ei tineri, stând serioşi şi gravi, deşi erau nişte copii… Aşa i se părea trecuta ei existenţă, o poză statică în care ea, mimând viaţa, se mişcase înţepenită. Acum era vie, mustea de energie, de limfă şi de felurite lichide magice. Când se ducea la toaletă, după ce îşi rezolva problemele fiziologice, înainte să apese clapeta bazinetului cu apă, adulmeca aerul. Prima dată a crezut că a înnebunit. Murdăriile ei, la care niciodată nu se gândise, pe care le dispreţuia profund şi de care-i era o scârbă imensă, miroseau a flori de câmp! Alungă gândul şi senzaţia, încercând să se convingă că e o iluzie. Dar, a doua oară, şi a treia oară i se întâmplase acelaşi lucru. Înainte de a se aşeza pe scoica toaletei trase apa, să fie sigură că niciun miros remanent nu se amesteca cu mirosul ei. Rezultatul a fost acelaşi: fecalele ei urâte miroseau a flori de câmp! Era o magie! Cineva îi transformase corpul şi sufletul până în cele mai ascunse colţişoare! Şi acel cineva era Augustin, de care se îndrăgostise firesc, aşa cum, atunci când intri în apă, corpul tău pierde, aparent, din greutate.

Era atât de fericită, de fermecată de fericirea ei în care locuia ca-ntr-o aură cristalină, încât nimic nu putea să ajungă direct la ea. Nici măcar propriile ei gânduri. Şi ele treceau prin îndrăgostirea care-o transformase ca şi cum ar fi topit-o într-un cuptor şi ar fi turnat-o apoi în aceeaşi formă de dinainte, a Filomelei, cu altă concentraţie a conţinutului.

Din autocontemplarea noii fiinţe ce-i zâmbea din oglindă o întrerupse deschiderea violentă a uşii, trântite de perete. Nu-i venea să creadă. În dreptunghiul ei, ca-ntr-o poartă stelară, stătea fiinţa cea mai dragă din lumea de-afară, din trecuta ei existenţă. Se cunoşteau de când lumea şi orice mişcare interioară din viaţa uneia se transmitea şi celeilalte, oriunde ar fi fost, de parcă le-ar fi legat un cordon ombilical nevăzut.

Camelia, prietena ei din copilărie, colega ei de şcoală şi cea care o iniţiase în toate tainele femeieşti, o privea veselă, cu braţele deschise, frumoasă şi hotărâtă. Era o femeie în toată firea. Viaţa nu fusese deloc uşoară cu ea dar, cu o forţă de neînţeles şi de invidiat, trecuse peste toate. Avea doi copii, doi băieţi, mari acum. Era singură; soţul ei, trecând printr-o depresie, se spânzurase în podul casei. Şi acum îl mai visa noaptea, aşa cum îl găsise, atârnat de grindă de cureaua de piele. Ameninţase de atâtea ori, dezamăgit de lume, de oameni, încât nu-l mai credea nimeni. Până la urmă, o făcuse, poate ruşinat că tot ameninţase în gol. Poate, cine ştie?…

Singură cu doi copii de crescut, Camelia, care lucra la un bar din oraş, ştia că nu se poate aştepta la vreun ajutor. Îşi luase inima-n dinţi şi plecase în Italia. Copiii îi lăsase în grija mamei ei, cam bătrână şi cam neghioabă, dar nu avusese de ales. În Italia o ajutase Filomela să plece, la început înspăimântată, apoi, tot mai convinsă că prietena ei nu are alternativă. Avea o verişoară acolo, o sunase şi îi explicase despre ce-i vorba. O convinsese. Îi promise că o ajută să-şi găsească un job. Camelia era plecată de doi ani deja. La început, telefoanele ei erau disperate. Vocea era una de om hărţuit, disperat, a unei fiare. Cu timpul, vocea Cameliei se îmblânzise. Acum, iat-o în uşa salonului, dezinvoltă, elegantă, cu gesturi rotunde, mirosind a Pret a Porter, fardată minuţios. Aproape că nu se recunoscură, în prima clipă. Camelia, şocată de frumuseţea suspectă a Filomelei şi Filomela, uluită de aerul straniu, elaborat, al Cameliei. Se îmbrăţişară îndelung, cu căldură, bucurându-se fiecare de concreteţea celeilalte.

- Ce faci, fată? Te-a băgat Pizdrintz în spital?

- Eh, Pizdrintz! Dă-l încolo pe Pizdrintz!

Camelia o studie atentă.

- Bă, ţie îţi prieşte spitalul! Parcă ai fi la staţiune. Arăţi super! Zi-mi şi mie secretul sau fă-mi lipeala cu doctoru’ care a operat aşa o schimbare! Ce s-a întâmplat? Mă aşteptam să te găsesc lată aici. Mi-a zis maică-ta că ai căzut, că nu mişti, că eşti paralizată. Te dădeau legumă, gata! – zise Camelia, privind-o cu interes. Şi tu, parcă eşti regina Cleopatra! Bravos!

- Da’ tu ce faci? Când ai venit? Ai venit de tot, sau … ? – amână Filomela, cu diplomaţie, explicaţiile.

XXIII

Aristotel se trezi ca din moarte, smulgându-şi trupul de pe patul tare, mirosind a transpiraţie veche şi a sare. Nu ştia daca e ziua sau noaptea, pierduse şirul zilelor. La început, le ţinuse socoteala în funcţie de mese, adică de ritmicitatea cu care i se aduceau, invariabil, aceleaşi conglomerate necunoscute şi necomestibile, de parcă ar fi fost fierturi de plante putrezite, lângă un sfert de pâine rugoasă, uscată, făcută, parcă, din cenuşă. Nu mâncase mai nimic. Îşi făcuse palmele căuş de câteva ori şi băuse apă din robinet.

„Acum înţeleg cum stau asceţii ăia fără să mănânce cu lunile” – îşi zise el cu un sentiment de seninătate şi uşurare. Trecuse toate pragurile psihologice, nu mai era preocupat deloc de ce i se întâmplă, era gata să accepte orice giumbuşluc al destinului.

Dintr-o celulă alăturată, poliţistul din tură deschizând uşile astfel încât să rămână doar grilajul metalic, se auzeau discuţii, înjurături, poveşti. În general, prevenţii îşi susţineau nevinovăţia. O voce groasă, mormăită, povestea, ca o mărturisire, ce făcuse. O prinsese pe nevasta-sa cu unu’ în pat. Plecase într-o delegaţie şi, la gară, îşi aduse aminte că nu are contractul, sau cine ştie ce hârtii, la el. Se întorsese încet, mergând agale. Povestea cum admirase, pe drum, florile albe ale castanilor, ca nişte brăduleţi de zăpadă. Şi că se bucurase că mai petrece o noapte acasă, lângă „curul cald al nevestei”. Aşa se exprimă, cu o anumită nostalgie. Ajunse acasă fredonând, băgase cheia-n yală şi intră încet, să nu-i trezească. Avea şi doi copilaşi care dormeau ca nişte păpuşele în camera lor, în pătucuri. Îi mângâiase. Îi învelise, că azvârleau din picioare plapuma de pe ei. Le dădu la o parte de pe frunte şuviţele ude de somn. Îi sărută pe frunte. Se duse la baie şi se dezbrăcă fără zgomot, cu gândul să se strecoare în pat, lângă nevastă, pe întuneric. A intrat în dormitor tiptil şi, când să se bage în pat, în loc de căldura şi pielea moale ca mătasea – aşa zicea el – a dat peste un trup păros cu pielea aspră. A sărit ca ars şi a ţipat. A aprins lumina. Chipul nevestei era altul, lung, surpat înăuntru. Ăla, unu’ negricios şi păros, îşi înşfăcă hainele şi căută să se-mbrace repede, mai mult încurcându-se. Tremurau amândoi. A simţit că urcă în el un val roşu. I-a înfierbântat mai întâi maţele, apoi i-a aprins inima şi i-a întunecat ochii.

- Ce-ai făcut, Domnica? – numai atâta a spus. Ce-ai făcut, femeie? E gata viaţa noastră!…

- Şi? Ce-ai făcut mai departe? – îl întrebă o voce care părea mai autoritară.

- Ce să fac? Ce era să fac? Tocmai că nu ştiam ce să fac. Aş fi vrut să-i omor. Aşa, dintr-o privire. Sau aş fi vrut să fi plecat dracului, să nu mă fi întors acasă, să nu ştiu. Da’ ceasu’ rău te urmăreşte… I-am lăsat să se-mbrace; nu voiam să fac scandal, să nu trezesc copiii. S-au îmbrăcat amândoi. El cu ale lui, toate. Nevasta-mea cu o bluză roz cu decolteu şi cu o fustă neagră. Am mers în bucătărie. În locul valului ăluia de roşu, acum parcă eram îngheţat tot. Am făcut o cafea. Nevastă-mea a făcut… Am băut toţi trei cafea şi am tăcut. Parcă eram la un priveghi. Zic: „Acuma ce facem?”  Ei nu zic nimic. „Ce facem, tu, Domnica, că-i gata pita noastră?!”  Ea, nimic.  „Zi-i ceva, tu, nu şedea aşa, ca o mută! Ţi-a plăcut, tu?” – şi cum vorbeam, mă enervam. Am luat-o de umeri şi am zgâlţâit-o.  „Tu! De ce mi-ai făcut, tu, asta? Spune-mi şi mie!”  Cu cât ea tăcea, cu atât furia mea creştea. Cum stătea aşa, în dreptul ferestrei, nu ştiam ce să fac cu ea. Voiam s-o şterg din mintea mea pentru totdeauna, voiam să nu mai existe. Voiam să n-o fi cunoscut niciodată. Înţelegeţi?” – şi probabil se uita disperat la colegii lui de celulă.  „Nu-nţelegeţi nimic voi, bă, că nu aţi trecut prin asta” – le spuse el cu o voce egală.  „Tu o iubeşti, bă?” – l-am întrebat pe ăla. Da, l-am întrebat aşa, că nu mă interesa, nu cu el aveam treabă. El zice: „Ce să-ţi zic? Nu ştii cum sunt bărbaţii?…” Zic: „Nu ştiu. Să-mi spui tu. Cum sunt bărbaţii?”  „Ei, mai umblă şi ei, mai caută, că se plictisesc de o singură gaură”.  „Tu te-ai plictisit de a ta?”  - îl întreb. Zice:  „M-am cam plictisit, da.”  „Şi ai găsit-o pe asta?…”   „Da,  - zice el, cred că aşa, să mă mulţumească, sau să-l las în pace – am găsit-o pe asta”.  Zic: „Buuuun! Deci, nu ţi-o trebe”.  „Nu-i chiar aşa… acum ce să facem? Ne-ai prins. Spune-ne ce vrei să faci.”  „Nu ştiu ce să fac. Asta e problema, că nu ştiu ce să fac… – le-am zis eu amândurora. Dar cu ea nu mai pot trăi, cu şteoarfa asta!” – am răcnit eu şi m-am repezit la ea, s-o strâng de gât şi să-i sparg faţa aia de vacă, să-i şterg zâmbetul ăla vinovat de pe ea. El a sărit în picioare şi s-a interpus. Zice:  „Asta nu va rezolva nimic. O s-o baţi şi o să-ţi verşi mânia şi pe urmă o să-ţi pară rău. O s-o vadă copiii bătută şi o să mori de ruşine. Mai bine te baţi cu mine”.  „Cu tine n-am de ce să mă bat; cu tine n-am nimic. N-ai zis tu? Aşa sunt bărbaţii. Mai bine hai să bem ceva, poate îmi vine vreo idee. Sau poate ne-mpăcăm”.  Şi m-am aşezat la loc. Am băut şi am povestit de una, de alta, de viaţă, de femei, de câte şi mai câte. El îmi zice la un moment dat, după a treia sticlă de vin, că mai coborâse nevastă-mea la nonstop şi mai cumpărase:  „Auzi, da’ tu, Grigore, nu ţi-ai înşelat niciodată nevasta?”  „Ba da, bă, am înşelat-o, am mai înşelat-o când am avut ocazia”.  „Si de ce crezi tu că ea nu are aceleaşi drepturi, ca om mă refer, cu tine? Zi-mi, care-i argumentaţia ta?”  „Ce argumentaţie, bă?! Ce nevoie de argumentaţie avem? Ce? Tu ce-ai zice dacă ai găsi-o pe nevastă-ta în pat cu altul? Ai felicita-o? Chiar! Ce-ai zice şi ce-ai face dacă ai fi în situaţia mea?”  „Nu ştiu ce-aş zice şi ce-aş face pentru că nu sunt în situaţia asta. Si eu umblu, plec de-acasă. Înainte să vin, sun, anunţ. Nu vreau să-mi complic existenţa. Ştii ce-aş zice? M-aş întreba de ce nu mă mai iubeşte pe mine şi are nevoie de dragostea altcuiva, de acest fel de dragoste. Eu am studiat femeile, băi Grigore. O femeie nu te-nşeală fără motiv. De cele mai multe ori, te înşeală ca să se răzbune pe ceva ce i-ai făcut tu, sau nu i-ai făcut. Femeile sunt cum sunt copiii. Fac tâmpenii ca să-ţi atragă atenţia. Nevastă-ta nu trânteşte oalele, câteodată?”  „Ba le trânteşte. Eu mă îmbrac frumuşel şi mă duc afară, la terasă sau la birt, când o apucă”  „Păi, vezi? În loc să discuţi cu ea, s-o întrebi, s-o descoşi de ce-i nemulţumită, îţi pui coada pe spinare. Şi la ea se adună nemulţumirile. Şi te trezeşti că stai în casă cu o străină şi nu comunici nimic… De când n-aţi mai fost undeva, într-un loc necunoscut, într-o staţiune, sau într-un alt oraş, amândoi?”  „Păi, de ce să mergem, că avem casa noastră, aici, să ne ducem nu ştiu unde şi să cheltuim bani aiurea?”  „De-asta. Ca să nu te înşele nevasta, să simtă că-i dai importanţă şi că te simţi bine în compania ei, că ţi-e drag de ea, nu că vii din obligaţie acasă, că faci din obligaţie ce faci, te pomeneşti că te culci cu ea din obligaţie…”  „Ba, câteodată, da… Da’ de iubit o iubesc, adică am iubit-o până acum…” „Viaţa în doi nu e nici uşoară, nici tot timpul frumoasă. Trebuie să laşi de la tine, să înveţi să faci compromisuri când e nevoie. Şi mai trebuie să îţi pese de celălalt când pasiunea dispare. Că aia dispare, după 3-4 ani de căsnicie. Sau 6, sau 7. Rămâne altceva, cunoaşterea celuilalt, bucuria de a avea cu cine împărtăşi ce ştii. Dragostea nu înseamnă numai să te regulezi până se aburesc pereţii. Aia nu înseamnă mare lucru, e foc de paie. Experienţe. Dragostea e altceva…” – mai zise negriciosul…  „Ce e, bă, dragostea? Zi şi mie, să nu mor prost!…”  „Trebuie să descoperi singur. Până acum nu ţi-ai iubit nevasta, numai ai folosit-o. Gândeşte-te la asta. Ai crezut că e o maşinărie. Tu apeşi butoanele şi ea execută. Ţi-a făcut şi ţi-a crescut doi copii. Te spală. Te îmbracă. Îţi face mâncare. Face curat. Face toate astea?”  „Da. Face. N-am ce să zic…”  „Zici că şi tu te-ai culcat cu alte femei…”  „Da, m-am culcat, da’ …”  „Da’ ce? Deci eşti de acord cu toate astea, dar nu eşti de acord că femeia este şi ea om!?”  „Ba da, sunt de acord, dar orgoliul meu e rănit, acum…”  „Dar, orgoliul ei  nu era rănit dacă ar fi ştiut când te duceai tu pe la altele?…”

- Hai, băi Grigore, zi-ne ce le-ai făcut, lasă astea! – zise vocea sigură pe ea.

- Nu le-am făcut nimic, bă, ce să le fac? Şi de ce să le fac? Că m-am gândit mai bine şi am ieşit cu negriciosul afară, să ne plimbăm.

- Şi?

- Şi ce?

- Şi când ai venit înapoi, nu i-ai dat omorul lu’ şteoarfa de nevastă-ta?

- Nu. Că nu m-am mai întors acasă. Şi nici nu m-am mai gândit să fac asta.

- Da’ unde te-ai dus?

- Unde să mă duc? M-am dus la un prieten. Mi-am dat seama că n-o mai iubesc pe nevastă-mea şi gata.

- Şi de ce eşti aici?

- Habar n-am. Odată, mai demult, acu vreo doi ani, mi-au furat în tramvai portofelul cu acte cu tot, cu tot. Mi-am făcut altele, am uitat de ăla. Acum o săptămână – că de o săptămână sunt aici – a venit Poliţia şi m-a luat de-acasă.

- Hai, bă, nu ne mai tăia la piroane aicea! Credeam c-ai omorât-o pe nevastă-ta.

- Nu, bă, n-am omorât  pe nimeni. Deşi Poliţia zice că eu. Nevastă-mea s-a dus la lucru în Italia şi acolo a omorât-o cineva.

- Hai, bă! Ne crezi proşti! Du-te, bă, că miroşi a gogoşi! Auzi, aia îl înşeală şi el pleacă de-acasă! Păi, eu o scoteam pe geam, de la etajul 10. Şi mă şi uitam cum pluteşte!

- Zici că te-au arestat degeaba. De fapt, toţi suntem aicea degeaba, nu-i aşa, Firfirică?

Firfirică era unul mic şi slab, care stătea ciuci într-un colţ şi asculta.

- Şi cum au ajuns la tine, dacă tu erai despărţit de ea… de când zici că eraţi despărţiţi?

- De 3 ani. Da’ mergeam să văd copiii, o ajutam cu una, cu alta. Cine a omorât-o a lăsat în casă portofelul cu celălalt buletin al meu, ăla de  mi-l furase. Şi eu n-am ieşit din ţară în viaţa mea.

- Hai, bă! Ce vrăjeli! Parcă am fi în Mircea Eliade, ăla cu Strada Mântuleasa! Lasă-ne-n pace, că eşti vrăjitor! Auzi! A omorât-o unu’ care-a lăsat buletinu’…! Şi el n-a ieşit din ţară! Că nu puteai s-ascunzi buletinu’ şi să aştepţi momentu’ propice, să mergi cu ăla vechi în Italia şi să-i dai omoru’! Hai, bă, Grigore, că ne crezi proşti! Poţi să te faci scriitor, bă! Ai talent, îţi garantez io! – zise Firfirică ridicându-se din colţul lui.

XXIV

Discuţia arestaţilor pe marginea poveştii şi situaţiei lui nea Grigore, discuţie care risca să degenereze în ceartă, fu curmată brusc de apariţia unui gradat care, zdrăngănind cheile, îl invită pe Aristotel să-l urmeze. Ieşi, iar gradatul, un tânăr subţirel, blond , cu o faţă mâncată de acnee, închise uşa şi-l urmă. Când trecură prin dreptul celeilalte celule, Firfirică sări de la locul lui şi se repezi în gratii:

- Ha! Te-au găbuit şi pe tine, Piztrinţule! Te-au ajuns blestemele noastre, că ne-ai băgat degeaba la bulău! Ce-a făcut bă, dom’ Florin, mânca-ţi-aş portofelu’, ăsta, procuroru’? Cum a căzut el la pedeapsă! Ha! Există Dumnezeu! Procurorule, mânca-ţi-aş pantofii tăi de 4 milioane, să vezi ce te ard tovarăşii în bulan! Femeie penală te fac! Ha! Ha! Lumeo!!! Soseşte o bucăţică proaspătă la mititica!!! Soseşte ăla de vă luă vouă soarele, aerul, nevestele şi copiii!!! Veni ăla de vă băgă la-ntuneric, băăă!…

Pizdrintz se înfioră. Nu se gândise la această perspectivă, de a sta împreună cu hoţii, criminalii şi borfaşii pe care el îi trimitea la închisoare… Sau măcar încerca. De intrat, intra plevuşca, peştii mari aveau avocaţi, bani, relaţii, scăpau uşor cu NUP sau cu amenzi ridicole… Sau cu suspendări. Numai printr-un noroc – dacă putea să-l numească aşa – fusese, până acum, singur în celula arestului.

Gradatul îl privi atent. Nu ştiau cine e, nu se făcuse vâlvă. Fusese de mai multe ori la comandant, e adevărat, dar de fiecare dată era trimis înapoi la arest. Acum tot comandantul, Bănoiu, voia să-l vadă. Deci, era procuror tipul. Ce dracu’ făcuse? Călcase pe cineva mare pe coadă, altfel nu se explica… Era un tip liniştit, dar, mai ştii?… Îl introduse la Bănoiu, după ce auziseră prin uşă „intră!”, salută milităreşte şi ieşi.

- Bună dimineaţa! – rosti Pizdrintz, nu prea convins că e dimineaţă, căutând să ghicească după lumina ce intra prin ferestre în ce moment al zilei erau.

- Bună ziua… – răspunse acesta fără chef, studiindu-l de după ochelarii cu rame aurii, sprijiniţi de vârful nasului.

- Aţi verificat informaţiile pe care vi le-am dat? – întrebă înfrigurat Pizdrintz.

Bănoiu nu-i răspunse. Îşi coborî ochii în hârtiile pe care le avea pe birou, luă stiloul şi sublinie ceva, citi, nâtzâi  printre dinţi, apoi şi-i supse preocupat de acel ceva ce nu voia să iasă dintre dinţii lui sau nu era în regulă în hârtia pe care o studia. Îşi băgă capătul stiloului pe sub ochelari şi se scărpină în sprâncene. Se hotărî, parcă, scrise ceva, apoi tuşi şi-l privi pe cel din faţa lui, care se bălăbănea în picioare de vreo 15 minute, cu o privire albă, altfel decât cea din zilele anterioare – îşi zise Pizdrintz – simţind cum un fior îi urcă pe şira spinării. „Ceva nu e-n regulă, de fapt, nimic nu e-n regulă, poate mai bine îmi ţineam gura” – îşi zise el.

- Deci, – zise Bănoiu privindu-l ca pe o scrumieră, făcând o pauză – cine susţineţi dumneavoastră că sunteţi?

- Sunt procurorul Adalbert Aristotel Pizdrintz, domnule Bănoiu, doar v-am spus. Sper că aţi verificat şi vi s-a confirmat…

- Ce să se confirme, dom’le? – se răsti, încruntând din sprâncene, Bănoiu. Crezi că noi pierdem vremea şi cheltuim banii contribuabilului să verificăm tot felul de eculubraţii ale unuia şi altuia?

- Elucubraţii, dacă-mi permiteţi, domnu’ chestor şef, aşa se zice corect… – nu se putu abţine Aristotel.

- Du-te, bă,-n pizda mă-tii! Auzi, nu mă-nveţi tu pe mine cum se zice la … astea! – sări de pe scaunul lui negru capitonat, cu sprijinitori din lemn de cireş, închipuind nişte labe de leu, Bănoiu. Nu avea ce să se confirme nimic din ce ai mâncat tu căcat aici, pentru că tu nu eşti Aristotel Pistriţ! E simplu ca bună ziua! Ori eşti impostor, ori eşti nebun! Alege! A, manifestări ai!… Scrie aici, la raport, că cetăţeanul neidentificat, care nu poseda acte de identitate, nimic, se espunea în balcon, gol, în dispreţu’ legii şi a cetăţeanului! Scrie aici! Puteai să fii oricine, să fi intrat pe sub uşă în casa aia, în care nici nu stă nimeni, că administratoru’ ne-a declarat că s-a mutat proprietaru’! Punct! Nu eşti Pistrinţ! Cine eşti?…

XXV

- Şi?… Povesteşte-mi, hai! Cum e în Italia? – zise Filomela sorbind cu paiul din ceaiul din pahar şi urmărind-o cu privirea ei azurie, intensă, pe Camelia.

- Cum să fie? Acuma e bine! M-am adaptat. Da’ la-nceput, în fiecare zi voiam să plec acasă. În fiecare seară, când urcam la mine în cămăruţă, la cucurigu, ziceam: mâine plec, gata! Îmi fac bagajele şi plec!

- De ce? Erau răi? Italienii sunt ca noi, latini, comunicativi…

- Da, comunicativi, cum zici. Au nivel de trai, tu, Filu. Când am ajuns acolo, eram în stare să accept orice, şi să spăl veceuri. Nu ştiam limba, nu înţelegeam nimic. Îmi venea să-mi trag una să-mi sfărâm capul meu prost care nu pricepea nimic. Înţelegeam ici-colo câte un cuvânt. Asta, verişoara ta, m-a dus la o familie. Erau modeşti. Aveau o casă cu tot ce trebuie. Fuseseră bogaţi, avuseseră firmă de mase plastice, mai aveau în spatele curţii nişte utilaje.

- Şi ce s-a întâmplat cu ei? Au dat faliment?

- Aveau o fată, tu. Fată…, că era ca mine, avea 31 de ani. Şi fata asta a lor era bolnavă psihic.

- Adică era nebună? Ce făcea? Urla, ţipa, vorbea fără şir? Cum, nebună?

- Nu urla. Că asta mi s-a părut şi mie suspect, când mi-au zis că e bolnavă psihic. Era apatică, stătea ore în şir cu ochii ficşi, într-un punct.

- Lasă că şi noi suntem câteodată apatice şi nu mai suntem bolnave. Ce, tu nu te uiţi câteodată într-un punct?

- Da, mă uit, când am câte-un coş pe frunte. Lasă-mă-n pace să-ţi povestesc. Trebuia să fac mâncare şi curat, la început; cumpărau ei, că eu nu ştiam limba. Am zis că, na, mâncare învăţ eu repede, după obiceiurile lor. Ne-am înţeles cu 800 de euro pe lună, să mă plătească. Îmi dădeau mâncare şi aveam unde să dorm. Au chemat un doctor, să mă verifice dacă sunt sănătoasă, în prima zi. Ăla m-a ascultat, m-a pipăit şi a zis că e-n regulă. Mă simţeam ca un animal la târg. Da’ eram angajata lor, n-aveam ce să zic. Unde câştigam în România 800 de euro pe lună? În definitiv, dacă te gândeşti bine, era normal să aibă nevoie de cineva sănătos.

- Şi? Ce făceai?

- Păi, mă trezeam la 6 dimineaţa. Îmi făceam toaleta, că aveam o baie, sus, lângă camera mea. În cameră, aveam un pat, un dulap şi o măsuţă. Mi-a prezentat-o, camera, proprietarul, tatăl fetei. Era bătrân, avea vreo 65 de ani, da’ parcă ar fi avut o sută, aşa era de prăpădit. Cred că de supărare, de fie-sa asta. După asta, mă duceam jos să pregătesc micul dejun. Cafea, lapte, cu nişte cornuleţe, le cumpărau ei. În prima dimineaţă, m-a ajutat proprietara, dona Giovanna, mi-a arătat. Am crezut că au musafiri. Erau, pe un platou, vreo 40 de cornuleţe. Cum nu ştiam să-i întreb, am tăcut. S-au aşezat la masă. Au coborât cu toţii, de prin casă, că aveau o casă cu 6 camere.

Asta, Giovanna, a împins tava cu cornuri în dreptul fetei. Ligia o chema. Era slabă ca un ţâr, aşa ca tine, cum erai tu. Ciolănoasă. Cu privirea aia a ei, în gol. A început să mănânce. Fiecare se uita în ceaşca lui, şi-au pus câte o ceaşcă de cafea cu lapte, fiecare. Eu stăteam cuminte şi mă uitam. Băi, când a început asta să mănânce mi s-a ridicat părul pe mine de parcă am văzut lupul, tu, Filu. Ştii cum sunt animalele hămesite? Înfuleca întreg şi se uita pieziş, cu coada ochiului, să nu-i fure cineva. Mi-am făcut cruce cu vârful limbii şi-am zis: Doamne păzeşte şi apără! Bine că nu-i violentă. Avea bulimie. Asta era boala ei. Mânca şi vomita. Mânca şi vomita. În afară de mâncare n-o bucura nimic. Puteai să-i aduci cadourile de pe lume, ea numa’ când vedea mâncare se trezea din lumea ei în care visa… Am şters trei luni, am spălat baia după ea, că era neglijentă. Făceam hârdaie întregi de mâncare. Paste, ciorbe, că i-am învăţat şi la mâncare de-a noastră, le-am făcut şi sarmale. Mânca de te lua groaza, ore în sir. Cu o privire de fiară. N-am mai văzut aşa ceva în viaţa vieţilor mele, nici n-am auzit. Cică-i boala oamenilor bogaţi! Vai de capul lor! Mai bine sărac şi sănătos la cap! După ce mânca, se ducea la baie şi vomita. Toată averea lor, toţi banii se duseseră pe la doctori şi prin sanatorii, s-o facă bine. N-au reuşit nimic. Aşa că îşi cheltuiau ce mai aveau, de la asigurări, pe mâncare. Mânca de 100 de euro pe zi. Dacă nu-i dădeai mâncare, câtă îi trebuia ei, începea să ţipe. Ziceai c-o înjunghie cineva, aşa răcnea. Atunci n-aveam ce face, îi dădeam să mănânce, pană se sătura.

- Cum ai rezistat?

- Mă mai încuiam în cameră şi plângeam. Pentru că nu aveau să-mi dea mai mulţi bani, mi-au mai găsit ei la două case, doar să fac curat, să spăl şi să calc. Mai câştigam şi mai schimbam aerul. Aş fi muncit şi 20 de ore pe zi numa’ să câştig să trimit acasă, la copii… Şi mi-era un dor de ei, mă ustura sufletul, aşa simţeam, că arde sufletul în mine. Da’ n-aveam ce să fac… Ce să fac acasă, cu 4 milioane, cât câştigam la bar? Nici de mâncare nu mi-ar fi ajuns…

- Şi cât ai stat cu bulimica?

- Băi, Filu, stai că nu ţi-am povestit tot. Îmi dă odată dona Giovanna asta 200 de euro, să ne ducem la pizzerie. Avea poftă de pizza Ligia. Ne ducem. O cunoşteau toţi din cartier. Când au văzut-o că intră, şi-au lăsat oamenii ce-aveau pe masă şi-au ieşit. Am comandat 14 pizza. Mânca, cu ochii sticliţi, aţintiţi pe feliile pe care le băga în gură. Mă uitam la ea şi mă aşteptam să-i crească dintr-o dată păr pe ea, ştii, ca-n filme. Să se transforme în lup. Te lua groaza când o vedeai cum mănâncă. Eu am mâncat o feliuţă mică, a şasea parte dintr-o pizza, şi se uitase lung când am luat-o. Că îi era frică să nu-i ia cineva mâncarea. Se ducea la toaletă, trebuia să merg după ea, să nu se-nece dracului şi să fac curat, că eram bona ei. A mâncat pizza de toţi banii şi, după asta, când a văzut că nu mai avem, s-a uitat în jur. Pe mese, erau vreo 8 mese, erau câteva pizza cum le lăsaseră oamenii şi plecaseră. S-a dus şi a strâns tot de pe mese, şi le-a pus lângă ea şi a mâncat tot. Băi, Filu, vreau să spun că atunci m-am lecuit de mâncat. De la experienţa asta, mănânc ca o vrabie. O tot văd pe Ligia în faţa ochilor, cu ochii ei înroşiţi, cum înfulecă. Peste o săptămână, mi-am luat banii, catrafusele şi am plecat. M-am mutat la o altă familie. Era iarnă deja. Aveau o bătrână de 89 de ani care nu mai voia să moară. Ei erau toţi cu lucru, n-aveau timp de baba. Aşa că mi-au lăsat-o mie în grijă. Nu-ţi spun că, după o săptămână, mi-era dor de Ligia bulimica. Baba era mereu îngheţată de frig. Mă trezeam la 5, mă înghiontea ea:  „Nu te plătesc să dormi!” – striga cu glas piţigăiat. Acuma înţelegeam bine italiana, îmi părea rău c-o înţeleg, câteodată. Vorbeau despre mine ca despre o mobilă.  „Camelia nu a făcut patul astăzi, în cameră la Giovanni. Nu i-a călcat lenjeria lu’ Luca”. Nu aia, nu aia. Nici nu puteam să fac tot ce era de făcut, că mă striga baba, dacă lipseam un minut de lângă ea.  „Camelita!” în sus şi-n jos, nici la veceu nu mă lăsa mai mult de cinci minute…

XXVI

Când două femei, care ţin una la alta ca două surori, nu s-au văzut mult timp şi se întâlnesc, povestesc până se opreşte timpul în loc. Aerul devine dens, secundele abia pătrund prin el, ca printr-o masă gelatinoasă. În timp ce Camelia povestea, înşira întâmplările, oamenii, situaţiile, părerile ei cum ar fi înşirat mărgeluţe colorate pe aţă, Filomela avea senzaţia, ascultând-o, că lucrurile din jur se micşorează. Îi veni în minte o zi din copilăria ei, ziua în care învăţase să împletească. Avea vreo cinci ani şi, ca să nu se plictisească, maică-sa îi arătase într-o dimineaţă cum se poate face cu două sârme şi un fir de lână o „pamblică”. Luase din sertarul dulapului verde, acolo unde-şi ţinea ea „sculele” de împletit, cusut, croşetat împreună cu felurite ghemuleţe şi cosiţe mici de mătase sau moulinne felurit colorate, două andrele şi căutase apoi în lada patului, într-o pungă albastră, un ghem de aţă. Îi pusese andrelele în mâna stângă, amândouă, lipite şi îi petrecuse aţa pe după degetele transpirate de încordare. După mai multe încercări învăţase mişcările şi reuşi să facă primul rând de ochiuri. Aţa, umezită de la transpiraţie, scârţâia. La al treilea rând, se auzise lătratul câinelui. Mama se uitase după perdea şi spusese:

- Vine bunică-ta.

Mult timp se întrebase de ce îi zicea aşa maică-si, „bunică-ta” sau „baba” şi nu „mama” şi ce nu mai pricepea ea era cum putuse o femeie aşa de bătrână şi scofâlcită, încovoiată, s-o facă pe maică-sa. Când se uitau la fotografiile strânse într-o poşetă veche pe care le scotea mama rareori şi le descifra pentru ea, spunându-i despre străinii care stăteau ţepeni sau aşezaţi că sunt cine ştie ce rude, avea şi ea sentimentul că aparţine unei istorii, unei mulţimi de oameni cu vieţile lor şi se simţea ca o frunzuliţă într-un copac uriaş. Bunică-sa intrase în casă, scuturându-şi şoşonii pe care-i purta iarna peste papucii de pătură cadrilată, maro cu negru şi cu portocaliu şi lepădându-şi cojocul alb cu înflorituri pe poale. Cojocul bunicii mirosea a scorţişoară şi a seminţe prăjite.

Bunica scotea totdeauna din bocceluţa ei o caramea sau trei biscuiţi sau câteva nuci sau câteva cornete cu seminţe de dovleac prăjite. Seminţele le cumpăra cu kilogramul de la piaţă, le prăjea şi le punea apoi în cornete răsucite din foi de caiete sau de cărţi umblând prin tot oraşul şi vânzându-le pe la „doamne”. Aşa îşi câştiga câţiva leuţi că n-aveau „penzie”, nici ea, nici moşul. Aveau o casă frumoasă, mai mare şi mai frumoasă decât a lor, din lemn, acoperită cu draniţă de parcă ar fi avut un înveliş de solzi. Îi plăcea şi nu-i plăcea să meargă la bunica. Îi plăcea pentru misterul calm pe care-l avea această casă cu cireş mare în curte şi mere de vară în faţa casei, pentru multele flori care creşteau pe „toloaca” de lângă casă, în fânaţ, de toate culorile şi cu toate mirosurile pe care le aduna şi din care îi împletea mama coroniţă. Coroniţă care se ofilea imediat ce era încheiată rotund ca o aură de sfânt din icoane umplând-o de obidă… Nu-i plăcea să meargă la bunică-sa pentru că vorbeau ore în şir, erau în stare să vorbească de dimineaţa până seara fără întrerupere, uitând de ea, uitând de mâncare. Când începea să mârâie de plictiseală trăgând-o pe maică-sa de fustă, aceasta, trezită parcă dintr-un vis se smulgea cu greu din sfera în care erau amândouă prizonierele cuvintelor şi legăturilor nevăzute dintre ele şi, enervată, o trimitea afară, să se joace.

- Măică, da’ mi-i foame! – exclama ea, miorlăindu-se.

Bunică-sa se ridica de pe marginea patului ei de lemn cu tăblii pictate şi trebăluia. Aprindea focul în soba uriaşă care ocupa jumătate din cameră, scotea o oală roşie cu picăţele albe din dobă, o punea la încălzit, punea două castroane pe măsuţa acoperită cu o foaie de nailon cu desene colorate înfăţişând castele în miniatură şi scotea lingurile de lemn din sertarul credenţului, ştergându-le de şorţul ei colorat, negru cu floricele minuscule galbene, de romaniţă. Punea borşul în castroane. Ea nu mânca niciodată stând la masă. N-avea nici un dinte şi Filomela se întrebase de multe ori cum oare mănâncă bunica ei fără dinţi. Voise chiar s-o întrebe dar i-a fost ruşine şi frică. Bunica era severă. Dacă până şi maică-sa îi vorbea cu „mata”, însemna că nu puteai s-o întrebi orice, cu atât mai puţin despre cum îşi pierduse dinţii. N-o văzuse niciodată râzând. N-o văzuse niciodată veselă.

Filomela zâmbi amintirii, câmpului smălţuit de flori, castroanelor din porţelan chinezesc pictate pe margini cu miraculoase flori încât păreau aievea, gustului extraordinar al borşului bunicii – încercase şi ea să facă, amintindu-şi ce fel de legume întâlnise în el, dar gustul nu era acelaşi şi renunţase, dezamăgită – zâmbi amintirii bunicii ei severe, descendentă dintr-un neam de boieri ce scăpătase de la o generaţie la alta, care făcuse gimnaziul în vremurile acelea când şcoala era un vis şi o inutilitate, care ştia pasaje din Biblie pe de rost, pagini întregi. Bunica o cerceta cu ochii ei albaştri în care se zărea o nuanţă de dispreţ. O cerceta din limpezimea acelei zile de iarnă, când ea învăţase să împletească şi ea, Chiralina cu mama ei învârtiseră vorbele prin aer până când obiectele s-au micşorat de parcă le vedea cu microscopul sau de la o înălţime ameţitoare.

De ce îşi amintea acea zi şi acea vizită a bunicii şi nu altele? Tocmai din pricină că atunci a sesizat pentru prima dată, uluită şi neştiind cum să spună ce văzuse, că atunci când oamenii vorbesc despre ceva cu patimă, timpul se dilată ca un şarpe lăţit la soare şi devine încăpător.

Bunica venise, în dimineaţa aceea, cu un scop care şi astăzi îi scăpa. Era prea mică să priceapă toate cuvintele, dar oricum înţelesese din furia rece a Chiralinei care-i ieşea din gură şi din ochi ca un abur verde sclipitor, că bunicul înnebunise. Bunicul era, pentru ea, bunătatea şi tristeţea întruchipate, puse la un loc în doi ochi căprui că nişte petice de piele de castană. Era înalt şi uscăţiv. Venele şi tendoanele i se împleticeau pe braţe ca nişte rădăcini viţoase. O punea în coşul faetonului şi o purta pe toloaca unde păşteau vitele impasibile alungând muştele cu cozile lor. Îi prindea, cu o vârşă, peşti din pârâiaşul de la capătul grădinii. Moşul povestea din tinereţea lui că fusese „jăndar” şi făcuse 3 ani de armată la Bucureşti, de nu mai credea nimeni că se va întoarce. Avea un frate care fusese şef de cuib legionar, îi putreziseră oasele la stuf, când au venit „ăştia”, făcea bunicul cu capul într-o parte încât înţelegeai că restul lumii, cu excepţia lui şi a Luluţei, erau “ăştia” care erau vinovaţi de ceva şi de care trebuia să-ţi fie teamă. Îi mai povestea bunicul că îi plăcuse o fată, Anuţa, şi moşul, cu ochii lucind de lacrimi sau cine ştie de ce, i-o descria:

- Era subţire ca o trestie – vezi trestia aia, Luluţă? – şi era mlădieee… – şi moşul făcea cu palmele rotunjite ca în jurul unui mijlocel mişcări unduitoare, şi harnică era. Da’ era săracă, draga moşului, era săracă tare. Avea o ciurdă de fraţi şi surori şi erau săraci „leste”. Luluţa nu ştia ce-i aia „leste” dar îşi închipuia o lespede arsă de soare pe care nu putea sta nici măcar o picătură de apă şi pe care n-ar creşte nimic niciodată. Şi avea nişte coade împletite ca nişte spice, uite-aşa, ca pe mâna mea, arăta el cât erau de groase coadele Anuţei, cu privirea învăluită în abur. Când o vedeam la horă, simţeam că iau foc, Luluţă. Parcă nu-mi mai curgea sânge prin vene, parcă îmi curgea miere. Doamne, ce dragă mi-a fost! Inima şi sufletul mi s-au uscat în mine când a măritat-o tată-su după un chiaburoi, Coste, şi urât şi flăcau tomnatec… M-am dus în codru, Luluţă, şi-a tăiat o săptămână la fagi, fără mâncare. Mai beam câte un strop de apă dintr-un izvor şi mă rugam să cadă un copac pe mine să mă omoare, că n-aveam inimă să-mi iau zilele. Dacă mi le luam, mă gândeam că n-o s-o mai văd niciodată pe Anuţa me…

La un an, Anuţa a făcut un fecior. Se făcuse şi ea nevastă. Se împlinise şi se uita la mine rece, ca la un străin. Unde se dusese dragostea din ochii ei ca de căprioară, n-am ştiut să aflu. Am rămas cu inima arsă şi cu sufletul părăginit. Şi s-a legat baba de capul meu; cu vrăji s-a legat, că eu n-aveam ochi să văd vreo fată. Chira nu s-a lăsat, ea cu tată-su şi cu fraţii, până n-am luat-o. Au făcut nuntă mare, că erau bogaţi; au venit din şapte sate nuntaşii călări, că îşi însura boierul sigura fată… Şi au am zis că asta-i îngropăciunea mea, nu-i nunta. Acuma… baba a fost vrednică, n-am ce să spun. Da’ mi-a făcut numai’ fete. Când a făcut-o pe mă-ta, am zis că mă duc în lume. Parcă tu eşti mai cumva… o cercetase moşul cu de-amănuntul, privind-o cu duioşie. Sau poate n-am avut eu minte, draga moşului. Ărăcan zîlele mele, una bună, zăce răle… – mai zicea moşul şi se cufunda în tăcerea lui fără nici o tulburare, de parcă ar fi fost suprafaţa subţire a unui lac.

XXVII

Aristotel, însoţit îndeaproape de doi poliţişti, coborî din duba albă cu gratii. Nu avea cătuşe, dar hainele mototolite încât nu li se mai putea distinge croiul şi culoarea îl arătau ca fiind un ins pierdut pentru lumea civilizată. Prin contrast, cei doi poliţişti aveau pantofii lustruiţi, hainele curate şi drepte, erau bărbieriţi şi tunşi regulamentar.

Pizdrintz încercă să-şi dea seama în ce loc din lumea aceasta se află dar nu reuşi să se dumirească. În maşină, cei doi discutaseră despre diverse probleme comune, despre curul bombat al Getuţei, noua asistentă a şefului, despre cum i-ar pune-o ei şi cât de lamentabil i-o pune, probabil, umflatul de Jărcălău. Dacă era măritată şi ce şanse ar avea ei – chiar şi pariaseră – să ajungă între picioarele ei bine strunjite şi să-i frământe curul bombat, obiectul fascinaţiei lor.

- Cred că ăsta, Jărcălău, îi dă limbi în pizdă, bă, Căprarule. Ai văzut cum iese de la el, îi joacă ochii în ape şi e roşie toată ca un bujor.

- Doamne, cum puteţi să spuneţi aşa ceva, domnu’ subinspector despre comandantul nostru? se minunase, roşind, Căpraru.

- Da’ ce bă, dacă e comandant, crezi că e scutit de doctor? Ăştia, mahării, toţi au câte-o filoxeră la scăfârlie, mă. Tu nu vezi că tot universul a luat-o razna? Păi ce, când eram noi copii se pomenea aşa ceva ce se-ntâmplă acum? Cine-a auzit atunci de tineri să se drogheze şi să se sinucidă? Cine a pomenit lipsa de respect de acuma? Vremea nu-i vreme, tineri-s bătrâni, bătrânii o iau razna. Nimeni nu mai e sigur de nimic. Ce, tu nu dai limbi, bă, Căprarule?

- Eu?!! – sări Căpraru de pe banca de lemn, de parcă cineva nevăzut îi strecurase o ţigară aprinsă în pantaloni. Doamne fereşte! Cum să pun eu gura pe … spurcăciune? Şi-apoi, nici nu-s însurat. Am ieşit şi eu cu una în oraş de câteva ori. Abia am sărutat-o pe obraz, domnu’ Havuz.

Havuz îl privi cu mirare şi atenţie de parcă acum îl văzuse pentru prima dată în viaţă pe băiatul ăsta alb, ciolănos, cu pielea ca o coală de hârtie şi părul aproape galben şi clătină capul cu neîncredere.

- Bă. Tu nu faci mulţi purici în poliţie. N-ai apilităţi. În Poliţie nu tre’ să zici “nu”. Totul e absolut permis, mă, Căprarule, înţelegi? Nu există limite din astea … – se opri el căutând cuvântul în capul lui mare şi năduşit, cu un rând de ceafă răsfrânt peste cămaşa albastră, de parcă ar fi căutat o piuliţă într-o hală industrială – prost-concepute, exclamă el, bucuros că găsise cuvântul. Adică de ce să nu săruţi o femeie peste tot, prin toate colţurile? Ce? Gura ce are? Nu e plină de microbi şi bacterii? Dacă e spălată-i ca nouă! – făcu el, complice, cu ochiul.

- Dumneavoastră?… – îndrăzni Căpraru, roşind ca un măr ionatan în septembrie.

- Ce? Dacă dacă dau limbi? Da, bă, dau! Bine, nu lu’ nevastă-mea că aia mi-ar turna ulei încins pe gât când dorm, dacă m-ar şti cu aşa ceva. Am şi eu pe una. Curăţică, frumuşică, numa’ când mă gândesc la ea, mi se înfierbântă stomacul. Suntem preteni de familie. Ea îmi face toate voile şi eu pe-ale ei. Nu este satisfacţie mai mare decât să faci lucruri interzise, Căprarule, să ştii asta de la mine. Prima dată am crezut că o să mor, am simţit că mă adun tot într-un punct mic, auriu şi-o să dispar prin el. Aşa am crezut, da’ n-am murit, zâmbi el unui gând numai de el ştiut. Iolanda m-a învăţat, m-a dăscălit, încet, că eu, … ca boul. Dragostea nu-nseamnă numa’ să dai din cur, conchise Havuz. Ăsta, băbatu-so, o cam gelozeşte. Să vezi ce-am păţit odată, că şi Iolanda nu-i normală. I-a zis lu’ bărba-su: „Bă, ce tot mă suspectezi atâta? Dacă mă suspectezi, să ştii că până la urmă tot te-nşel, măcar să nu mă oropseşti degeaba”. Şi ce crezi că face? Femeia-i omu’ dracului, Căprarule, când îşi pune ceva în cap, gata eşti!

Într-o duminică mă duc pe la ei. Nevastă-mea era plecată la staţiune şi cum eram singur acasă, mă sună Pandele să vin pe la ei. Cum îţi zic, iau ceva de băut şi mă duc. Ne punem pe petrecut. Jucăm table, ascultăm muzică, dansăm, mâncăm, ca oamenii, de. Ne punem noi pe băut, eu şi cu Pandele a lu’ Iolanda şi dă-i şi bea, şi bancuri, şi poveşti, s-a făcut noaptea. Ăsta, Pandele, mut de beat. Eu am băut mai cu măsură. Pandele se duce la culcare, la un moment dat. A adormit în sufragerie, pe canapea. Mai stăm noi în bucătărie, ne mai giugiulim, mai vorbim şi odată se ridică Iolanda, mă ia de mână şi mă trage după ea. Eu, bătoc, mă duc. Ce crezi că face nebuna mea dragă? Se aşează lângă canapea pe covor şi mă trage şi pe mine. Eu, ce să fac? Am îngheţat. Mi-a sărit şi băutura din cap şi tot. Ea, nimic, mă trage de mână. O întreb, la ureche: „Nu se trezeşte Pandele? Dacă se trezeşte?” Ea zice: „Poţi să tai lemne pe el, e mort.” Îl ia, îl întoarce, ăsta, mort. Am prins şi eu curaj şi mai ales că era aşa o provocare de mare, dorinţa mea tot aşa se făcuse, mare. O iubesc pe Iolanda asta a mea şi tot trebuia să fiu atent să-i pun mâna pe gură că gemea, făcea ca toţi dracii şi cînd mă ridic un pic ce crezi că văd? Iolanda îl ţinea de mână pe bărba-su. Bă, parcă m-a trăznit, auzi!… Ce idee la ea! O-ntreb din ochi:”ce-i asta?” şi ea-mi face semn să mă apropii de gura ei, şi îmi şopteşte: „Manolo, că aşa-mi zice ea, naiba ştie de ce, Manolo, i-am promis că mă fut cu el de mână!” De-atunci zic: femeia-i omul dracului, nu e bine să te pui cu ea.

Căpraru ar fi vrut să afle mai multe istorii din acestea, pe care le considerase până atunci scrânteli, preferând, în locul unei femei, bine-cunoscutul obicei al bărbaţilor singuri şi timizi, dar ajunseseră deja la destinaţie.

- Hai, băi, mişcă! – i se adresă Havuz, cu un dispreţ subtil şi relaxat lui Pizdrintz. Hai că am ajuns în lumea tuturor posibilităţilor! – râse el satisfăcut.

- Că doar nu suntem în America – zise Pizdrintz încet.

- Nu! Suntem tot în România! La Zgubileşti suntem! De aici, drumurile noastre se despart. Să nu-i uiţi dosarul, Căprarule!

- Domnilor, dar nu m-a judecat nici o instanţă. Nu a dat nimeni un verdict. Nu am fost acuzat. Nu a fost niciun proces. Unde m-aţi adus? – întrebă el, îngrijorat, privind zidurile groase şi înalte ale stabilimentului în faţa căruia opriseră.

Gardul avea deasupra şi trei rânduri de sârmă ghimpată. La fereastra gheretei portarului şi la cele ale clădirilor care se zăreau printre barele verticale ale porţii, după un pâlc de copaci, aceleaşi gratii.

- Auzi, omule, cine-i fi! – se proţăpi Manole Havuz în mijlocul trotuarului ce-i despărţea de intrarea în acel lăcaş. Ai auzit de Joe Doe? Noubadi, ştii cine-i?!

Pizdrintz se uita fix la ochii rotunzi şi negri ai poliţistului căutând în minte o legătură între Joe Doe ăla şi ce voia să spună cu aceste întrebări. În mintea lui se făcu încet lumină, cum se îndeseşte aerul dimineaţa, la răsărit.

Havuz, văzând că omul pricepe, dădu din cap.

- Da. Nu ştiu cum te-ai băgat în asta şi nici nu ştiu cum o să te scoţi. Din punctul meu de vedere, poţi să fii şi Eminescu. Da’ aici, în docomente, scrie că nu eşti cine zici că eşti. Morţii se-acoperă cu pământ şi viii cu docomente… – mai zise Havuz şi-i făcu semn cu mâna să înainteze înspre poartă.

XXVIII

Zgomotul picamerelor ca un răpăit de mitralieră, strigătele lucrătorilor, uruitul utilajelor scoaseră dis-de-dimineaţă lumea pe la porţi. Nea Titi, cu basca lui decolorată de soare şi repetate spălări, cu tenişii încălţaţi ca şlapii, târşi prin curte, bombăni ceva, se scotoci în buzunarul cămăşii la fel de decolorată ca basca, de un albastru incert, îşi răsuci o ţigare, linse hârtia albă ca un fumător versat ce era, o puse în colţul gurii şi tuşi sugestiv privind peste poartă.

- Bună dimineaţa, dom’ Ghiţă!

Dom’ Ghiţă, cu părul vâlvoi, cu nădragii de la fosta lui salopetă de strungar plini de o pulbere albă, se îndreptă şi el spre poartă.

- Bună, nea Titi, bună!

- Ce faci, te-ai apucat de morărit? – îl întrebă Titi scoţându-şi ţigarea din colţul gurii şi studiind-o atent, de parcă acum ar fi văzut-o pentru prima dată.

- Am cernut nişte făină, că vrea să facă Lituţa mea nişte alivenci. O mai ajut şi eu, că mă cam plictisesc… – confirmă Ghiţă. Ce sapă ăştia aici? – schimbă el tonul, devenind serios şi curmând jocul lui Titi.

În gândul lui, chiar îşi zise: „Al dracu’ Titi. Acum o să mă-ntrebe ce-mi face piciorul, după aia, dacă am făcut jumări, dacă l-am pus pe Titişor la saramură, dacă am gătat cârnaţii, după aia, despre vreme… şi tot aşa, până se dumireşte el ce fac ăştia în stradă.”

Titi îşi mai studie preţ de câteva minute ţigarea, apoi iar o puse în colţul gurii şi se scotoci prin buzunare după chibrituri. N-avea. Aşa că deschise poarta şi se îndreptă spre echipa de muncitori îmbrăcaţi în salopete albastre şi îl ochi pe unul mai borţos care părea să fie şeful.

- Bună ziua şi bun lucru! – rosti Titi, tare.

- Bună ziua, că bine zici matale, că e ziua demult! – răspunse şi omul care părea să fie şeful.

- N-aveţi cumva un foc? – îl interpelă Titi.

- Răţoi! vino bre de-i dă foc lu’ domnu’! – apoi, spre Titi: Eu nu fumez că mi-a interzis doctorii. Acu’ vreo 5 ani, când făceam barajul de la Coştei, am dormit pe pământul gol şi-am răcit la plămâni. Am prins apă. Am stat la spital şi mi-a zis doctorii că dacă mai fumez, mă curăţ. Aşa că le-am lăsat.

Cel strigat Răţoi – chiar aşa mergea, legănat, ca un răţoi – se apropie şi întinse o brichetă. Nea Titi o luă, îşi aprinse ţigara, i-o înapoie şi mulţumi. Întinse apoi dreapta, pentru cunoştinţă.

- Dumitru Tizmineanu. Da’ lumea-mi zice Titi… – apoi se răsuci spre şef: Dumneata, cum zisăşi că te cheamă?

- N-am zis – gâlgâi a râs, presupusul şef. Curală – întinse şi el mâna. Eu sunt cu escavatoru’.

- Şi ce lucraţi aici, dacă nu vă supăraţi? – ajunse Titi la miezul problemei care-l frământa.

- Punem conductele de canalizare şi apă. Prima dată, săpăm şanţurile, normal. După asta, punem tuburile, deasupra, tragem conductele. Fiecare casă se racordează pe urmă. Aşa-i proiectul, acuma, după normele ioropene. Toată locuinţa să aibă apă curentă şi canalizare. Băi, Iovane, îi gata cafa aia? Sau acu’ te-ai dus s-o culegi din Brazilia?! – strigă el înspre rulota parcată lângă gardul casei lui Ghiţă.

Era o rulotă de şantier, din acelea de pe vremuri, în care muncitorii se adăposteau de ploaie, dacă era ploaie, se mai ascundeau de arşiţă şi în ea se mutau, remorcaţi, de la un punct de lucru la altul.

- Avem organizare de şantier – îi făcu el cu ochiul către nea Titi. Haideţi să beţi o cafă cu noi.

Cum invitaţia nu conţinea şi o întrebare, Titi acceptă. O luară către rulotă. Titi urcă cele două trepte de metal. Salută şi căută un loc să se aşeze. În capătul rulotei se afla, prinsă în podea, o măsuţă de scândură cu picioare din cornier. Într-o latură, o laviţă prinsă şi ea în podea, acoperită cu o pătură cadrilată, maro cu un galben incert. Iovan luă ibricul de pe lampa de gătit cu petrol pe care o stinse suflând scurt în flacără şi îl aşeză pe un cerculeţ de azbest aflat pe masă. Căută într-un dulăpior prins în perete şi scoase de-acolo nişte căni de metal, din acelea care erau în cazărmi. Apoi se duse în uşa rulotei şi strigă:

- Pauzăă-ă-ă! Haideţi la cafea!

Se întoarse apoi înăuntru şi turnă cafea în căni. În timp ce turna, îşi aminti ceva şi îşi dadu cu palma peste frunte:

- Nea Curală, nu mai avem zahăr!

- Lasă, bă, Iovane, că o bem şi fără zahăr.

Titi se oferi, amabil:

- Mă duc io până-n casă şi aduc. Mare lucru, nişte zahăr.

Se ridică şi o luă înspre uşă, coborî atent şi, zărindu-l pe Ghiţă tot acolo unde îl lăsase, îi veni o idee:

- Som’ Ghiţă, adu dom’le nişte zahăr, la oameni, că n-au la cafea!

Ghiţă, bucuros că are şi el şanse să intre în cercul pe care-l spărsese Titi, o zbughi în casă, adăstă o vreme pe-acolo şi se-ntoarse cu o cutie şi cu o sticlă pe care-o ţinea pitită de-a lungul antebraţului. #Să le îmbunătăţim cafeaua la oameni”, zise el, zâmbind unui gând al lui. Se apropie de Titi şi, în loc să-i întindă cutia, o luă spre rulotă gândind: „Ăsta crede că numa’ el e şmecher. Lasă că-i arăt eu că-s mai şmecher ca el”.

Titi ridică din umeri. Îşi adânci mâinile în buzunare şi păşi înspre rulotă. „În definitiv, ăştia-s sub gardul lui”. Urcă treptele şi îl introduse pe Ghiţă.

- Domnu’ Ghiţă, vecinul meu, pensionar, fost strungar, poate aveţi nevoie să vă meşterească oareşce, şi pasionat de neologite. Sau cum se cheamă, dom’ Ghiţă, cuvintele alea chisnovate de le pescuieşti dumneata de pe la emisiuni?

- Neologisme, nea Titi, neologisme se cheamă. Sunt cuvinte noi intrate în limbă, din limbile străine.

Muncitorii se apropiară unu câte unu, îşi ştergeau mâinile de salopete şi dădeau noroc cu cei doi musafiri, îşi luau cana de tablă şi se aşezau pe banchetă ţinând-o în căuşul palmelor.

Erau şase bărbaţi, de vârste diferite, Iovan părea a fi cel mai tânăr dintre ei, şi cel mai destoinic, cu şorţul lui dintr-o prelată pe care se puteau „citi” meniurile lor obişnuite. Răţoi avea ochii mici şi vicleni, îi alergau în cap ca nişte bile la jocurile mecanice. Când deschidea gura, o făcea numai pentru a zice ceva în derâdere despre vreunul dintre colegi. Aşa făcu şi acum.

- Băi, Crizante, vezi că ţi-o creşte tensiunea, bă, de la cafea. Cafeaua-i pentru domni ca noi, nu pentru paori ca tine. Ai mai băut tu cafă altunde decât aicea, pe şantier, cu noi?

Crizante era unul mărunţel, pirpiriu, smochinit la chip de ziceai că i-a dezlipit cineva pielea de pe faţă, i-a mototolit-o în palme ca pe-o hârtie şi i-a lipit-o la loc.

- Da’, bă’, Răţoi, bă. Bine că eşti tu domn. Că io. Bă. Când eram. Eram. Bă. Aduceam câte 50 de gâşte. Bă. Le duceam la târg. Le puneam în porbagaj la Dacia. Le vindeam. Bă. Am avut sute de mii pe vremea … a lu’ ăla. Le vindeam pe toate odată că n-aveam. Şi făceam chefuri de… Eu, când am fost… mergeam numa-n taxi. Bă. tu ai fost la mineee, ă… bă.

- Da. Da’ nu mai eşti, îi întrerupse şirul incoerent al vorbelor, Răţoi.

Cu toţii cunoşteau povestea lui Crizante. Fusese un bărbat frumos la tinereţe. Foarte frumos. Şi înstărit. Îl înscriseseră ai lui la facultate, la „injineri”. Aveau gospodărie mare, 6 vaci, păsăret de nu le mai ştiau numărul, livezi şi hectare de pământ. El, mai timid, dăduse de curajul băuturii. Se înhăitase cu unii, cu alţii care-l peşteau de bani, umblau după el ştiindu-l mână largă şi el chiar aşa era. Mână largă. Ai lui îi tot trimiteau bani, el îi pierdea la poker sau dădea de băut la tot căminul. O dată, a făcut şi datorii la jocuri. Îl căutau unii să-l taie, nu era de glumă. Aşa că le-a scris alor lui, la sat. „Dragă mamă şi tată. Vă rog să-mi trimiteţi o mie de lei căci am spart un colocviu şi trebe musai să-l plătesc. Cu drag, fiul vostru, Crin”. Aşa-l chema, Crin Crizante. Maică-sa, femeie vrednică, a scos din moşoancă zece sute şi s-a dus la oficiu să-i trimită copilului banii. După câteva zile, feciorul vecinei, care lucra la uzină şi făcea facultatea la seral, i-a explicat că nu putea Crin să spargă colocviul, colocviul fiind un fel de examen. Ruşinată, s-a dus acasă, dar bărbatului nu i-a spus, gândindu-se să-i tragă o chelfăneală copilului, când o veni. Chelfănelile şi certurile n-au avut niciun efect, Crin a abandonat facultatea şi s-a angajat. Apoi ai lui l-au însurat. Viaţa de şantier fiind viaţă de şantier, în timp, patima lui îl afundase ca într-o melasă din care arareori ieşea. În situaţii de criză, când, într-adevăr, competenţa lui era salutară.

- Am adus „optimizator” la cafea, rosti Ghiţă, destul de timid, scoţând sticla de plastic de 1,5 litri din mânecă şi punând-o pe măsuţă.

Ochii tuturor luciră o clipă după care deveniră iarăşi opaci.

- A! Nu trebuia să vă deranjaţi, domnu’ … cum aţi zis?

- Ghiţă – spuse Titi care-şi răsucea o altă ţigare, gândindu-se oare ce urmăreşte Ghiţă, care era proverbial pentru zgârcenia lui.

- Că e şi destul de devreme s-o luăm cu matrafoxul – mai adăugă Curală, şeful.

- Lasă, bă, Cazimir. Că e bună lângă cafea. De ce să-l jigneşti pe domnu’ Ghiţă. Mulţumim. Eu mulţumesc din partea lu’ toţi – rosti Crizante, cu ochii la sticlă. Ce-i acolo? – se arătă interesat de conţinutul petului.

- Răchie de coacăze. E de anul trecut. Nu c-o laud eu, da’ e escepţională! – lămuri Ghiţă.

- Hai s-o verificăm, dacă omul zice că-i escepţională – spuse şi Cazimir Curală.

Sticla făcu repede un tur pe la toţi cei aflaţi în baracă. Fiecare o mirosi, îşi turnă în păhărelul de plastic – care nu se ştie de unde apăru -, gustă şi plescăi admirativ. „Foarte bună!” fu concluzia generală.

La a două tură, limbile se dezlegară şi începură poveştile.