Etichete

, ,

Multe sunt gândurile, şi mai multe pietricelele pe care le-am „mutat” de la anterioara postare. Multe părerile de rău, enervările – la vederea simulacrului de politică de care avem parte -, deziluziile pe care le-am trăit prin intermediul blogului şi mai multe, bucuriile. Bucuria de a ieşi din nişa mea, în primul rând şi de a scrie pentru oameni vii. Dacă trebuie să fiu recunoscătoare blogosferei, pentru asta trebuie să fiu recunoscătoare, în primul rând.

Lui Adrian Năstase că a avut inspiraţia să-şi facă blog. De aici au început evenimentele fericite ale anului anterior, evenimente care, toate, se leagă într-un fel sau altul de blogosferă.

Apoi, datorită, poate, uşurinţei mele de a mă exprima pe marginea politicii, am avut parte, în 2008, de două întâlnirile absolut magice. Una, revelatorie, plină de lumină, cu cel mai mare om politic român al  României de după 1989. Nu am sperat şi nu am crezut că asta va fi vreodată posibil, pentru că eu sunt un om neînsemnat care scrie şi suferă scriind la marginea lumii, dintr-un turn al pesimismului funciar. Ion Iliescu mi-a întins o mână prietenoasă şi fermă, într-un moment al existenţei când puţinele mele speranţe se refereau la numărul puţinelor zile rămase până la marele final. Acest gest uluitor, de deschidere, încredere şi de un firesc fără cusur, a schimbat direcţia atitudinii mele faţă de lume.

A doua întâlnire, pentru care încă n-am reuşit să mulţumesc –  cu felul meu de a fi şi a vorbi, în răspăr – m-a pus faţă în faţă cu o femeie pe care am admirat-o de când am văzut-o prima dată, care a intrat şi a rămas în politică cu verticalitate, fără compromisuri, un om cu o bunătate neverosimilă a inimii. Şi am numit-o aici pe Corina Creţu. Nu ştiu cum s-a construit, în ce fel şi din ce aliaje, dar este aidoma mentorului ei. Un om căruia îi pasă de cei mulţi, simpli, caracterizată, într-un cuvânt, printr-o modestie care intimidează şi impune, realistă şi visătoare în acelaşi timp.

Blogosfera mi-a adus şi tristeţe, desigur. Oameni care au luat uşurinţa mea de limbaj literar ca pe vreo invitaţie. Oameni care caută după cele scrise de mine nu-ştiu-ce mesaje. Mesajul este însuşi textul, nimic din ce scriu nu înseamnă altceva.  Feţe nevăzute ale altor feţe. Vorbe calpe, vorbe de tinichea, vorbe de ocară. Mă gândesc doar la faptul că fiecare primeşte exact ce dă. „Cu ce mână dai, cu aceea primeşti.” Aşa că am şters din memorie ce era de şters.

M-am gândit chiar să las în părăsire acest blog. De şters, ar fi o prostie să-l şterg odată ce l-am refăcut. La urma urmei, nu cel care are încredere greşeşte, ci acela care înşeală încrederea e demn de plâns.

Am fost la munte, la Brebu Nou, zilele trecute şi, cineva şi-a exprimat regretul că am şters blogul „gavrosh” şi că nici pe acesta nu prea scriu. O persoană pe care abia dacă o cunosc. Asta m-a pus pe gânduri şi mi-a îndoit hotărârea.

În definitiv, scriem pentru cei care vor să citească nu pentru aceia care ne-ar vrea ţepeni pe năsălie. Aşa că … La mulţi ani! şi la calmă citire în 2009 – anul lui 11, numărul meu de destin. Sunt convinsă că va fi un an minunat pentru mine şi pentru cei dragi inimii mele.

Post Scriptum: Vă mulţumesc tuturor acelora care mi-aţi urat cele cuvenite de sărbători şi aţi mai trecut pe sub ninsoarea virtuală, pe-aici. Gesturile voastre de bunăvoinţă şi-au găsit adresantul.

Anunțuri