Pentru Cella, cel mai sensibil şi mai devotat „comentator”

carutza12

Foto: Adina Huţanu


Ninge cu fulgi mari şi somnoroşi. Ştiu, s-a mai spus asta. Dar, de fiecare dată, ninge altfel. Şi fiecare fulg are arhitectura lui, aşa cum fiecare individ are codul lui genetic. Ca şi fulgii, oamenii se înfiripă dintr-o apă cosmică, se cristalizează, zboară, plutesc, se adună într-o masă afânată sau compactă pierzându-şi contururile exterioare şi, îmbătrânind sub razele aceluiaşi soare, se topesc reintegrându-se în ciclul prefacerii. N-am mai trăit de ani de zile bucuria zăpezii; poate şi pentru că e o bucurie strict interioară. Nu am atins zăpada, nu m-am bulgărit, nu am făcut oameni de zăpadă, nu am făcut, cu lopata, pârtii. Mă bucur de ea ca de o ipostaziere a curăţeniei. Ca de un peisaj reuşit. Ca de o dragoste împlinită. De parcă aş coborî cu o viteză ameţitoare, cu sania, dealul vârstelor, apropiindu-mă de copilărie.

Iernile, la noi, începeau în noiembrie. Cu Crivăţul adunând vrâste de zăpadă care creşteau în adevărate dealuri, în spatele casei. Drumul erau troienit, ieşeam cu lopeţile de lemn şi decupam câte un dreptunghi, câte o felie albă în care jucau diamante, şi făceam cărare. Scoteam apă de la pompa pe care atârnau ţurţuri şi în care trebuia să torni cam un litru de apă fierbinte ca s-o amorsezi, câteva găleţi de apă şi o vărsam pe tăpşanul din faţa porţii. În câteva ore se transforma într-o oglindă opacă. Ne dădeam pe gheaţă ore în şir, făcând mereu şi mereu aceeaşi mişcare, fără să ne plictisim. Luam săniile şi ne duceam la „hrapă” (în Banat i se spune „rât”), un povârniş de vreo 50 de metri cu o pantă destul de abruptă, care dădea în Topliţa. Ne dădeam cu săniile, ne bulgăream, ţipam şi chiuiam cu o bucurie pe care azi nu o mai ştim trăi. Acela era adevărul esenţial al vieţii, să ne bucurăm de zăpadă, să o înghiţim, să o modelăm, să o supunem, să o folosim. Făceam din bulgări uriaşi pereţii unei cazemate, deasupra puneam crengi din sălciile de pe malul pârâului şi deasupra zăpadă. Ne înghesuiam în cazemată, unii în alţii, cu obrajii roşii şi cu ochii sclipind de o fericire secretă. Simulam, fără să ne dăm seama,  expediţiile la Polul Nord. În cazemată era cald, mai cald decât afară. Seara, uzi şi îngheţaţi, cu promoroacă pe fulare şi cu mănuşile bocnă, cu încălţările pline de gheaţă, ne adunam acasă, lepădam hainele îngheţate şi ne căţăram pe cuptor. Dojenile şi ameninţările părinţilor că nu ne mai lasă afară a doua zi sporeau farmecul şi bucuria aureolată a zilei de zăpadă.

Bineînţeles, a doua zi o luam de la capăt. Făceam tot ce voiau părinţii, ne îndeplineam repede sarcinile, să putem merge la săniuş. Sau la patinaj. În cătunul nostru era, pe atunci, un teren de hochei şi o echipă de hochei prestigioasă. Stăteam agăţaţi de mantinelă cu orele, până terminau hocheiştii antrenamentul.  Îi priveam cu un respect aproape religios pe coloşii aceia blindaţi cu tot felul de apărători, de parcă ar fi fost războinicii Crăiesei Zăpezii, ne băgam şi noi în vorbă întrebându-i ce marcă sunt crosele şi de ce au tricourile aşa de mari şi le iau pe deasupra echipamentului. Ţineam fiecare cu preferatul lui, în general, cu acela despre care presupunea că i-ar da, după antrenament, patinele. După ce ei ieşeau de pe gheaţă, mergeam la vestiare şi ne rugam de „nea Antemi” (se numea Artemie) să ne dea şi nouă „iofele” să intrăm pe gheaţă. „Iofele” erau patine profesionale Joffa şi, îndurat de rugăminţile noastre, ne dădea până la urmă două-trei perechi, cu un aer încruntat, evident, falsificat şi cu porunca: „Să nu tăiaţi gheaţa că nu mai vedeţi „iofe” de la mine!”. Închipuiţi-vă nişte mogâldeţe înfofolite, de şapte, opt, sau nouă ani, încălţate cu ghetele uriaşe, cu 10 numere mai mari, alunecând pe gheaţă, în ovalul terenului de hochei, ca nişte năluci. Până se făcea seara nu mai reuşea „nea Antemi” să-şi recupereze patinele. Nici cu rugăminţi, nici cu ameninţări. Nici nu era foarte hotărât, era mai mult un joc, o hârjoană. Până la urmă ieşeam de pe gheaţă, ne descălţam preţioasele patine şi ne luam ghetele noastre. Ni se părea că suntem cu câteva kilograme mai uşori şi parcă am fi păşit pe o pernă de puf, în imponderabilitate. Curăţam gheaţa, scoteam zăpada pe margine, îndemnându-ne, criticându-ne şi pârându-ne unul pe altul lui nea Antemi, apoi o udam cu furtunul şi aşteptam să îngheţe. Când pelicula gheţii era perfectă ca o oglindă, ne înduram şi noi să ne îndreptăm spre casele noastre, îmbujoraţi şi fericiţi, nu înainte de a-i promite lui nea Antemi, unul dintre spiritele bune ale copilăriei noastre, că mâine venim să-l vedem la antrenament.

Mă bucur de această zăpadă ca de una dintre cele mai frumoase întâmplări ale acestei epoci. Albul a acoperit toate urăţeniile şi diformităţile oraşului şi ne pune pe chip, ca-ntr-o reflexie miraculoasă, o anumită lumină. Poate e lumina din copilărie care, reflectată de miriadele de faţete ale cristalelor de gheaţă, ne îmbânzeşte fiinţa asprită de viaţă. Dacă te uiţi un timp mai îndelugat la fulgii de nea ce zboară prin aer, ai impresia, la un moment dat, că fulgii urcă. Aşa cum un suflet îndelung lovit de viaţă, căruia toate i se prăbuşesc şi toate i se dizolvă neîmplinite, capătă, la un moment dat, printr-o ciudată alchimie, un sens ascendent. Deşi toate caută să îl leage, cu mii de ocale de plumb, de ţărînă, el iese de sub împovărare şi urcă spre cer, fericit şi liber.

Anunțuri